Respectul faţă de Biserică, de preot şi de slujirea preoţească
Lucrările pastorale, de sfătuire duhovnicească a viitorilor preoţi le recomandă acestora să îşi caute soţii “cu nume bun”, sintetizând în această expresie calităţile fundamentale pe care ea trebuie să le întrunească: buna cuviinţă, credinţa curată şi autentică a Bisericii, înalte consideraţii faţă de Biserică, despre cultul ei divin şi faţă de slujitorii ei. Preoteasa trebuie să fie credincioasă sinceră. Credinţa ei nu are nevoie de argument şi justificări raţionale, pentru că ea trăieşte neîncetat în acest univers, ca una ce simte permanent ajutorul lui Dumnezeu, în viaţa soţului ei, a sa, a familiei sale, a păstoriţilor şi a întregii lumi. Ea crede din tot sufletul şi cu toată inima sa şi slujeşte Celui în care crede prin toată viaţa sa. Pentru ea, familia este un altar de jertfă, iar viaţa ei, a preotului, a casei sale, un dar şi o ofrandă închinată lui Dumnezeu, de la Care vine “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”.
Ea trebuie să iubească fără seamăn Biserica – Mireasa lui Hristos, să aibă respect deosebit faţă de feţele bisericeşti, faţă de care să se afle în ascultare şi supunere deplină. Să iubească sfintele slujbe, împodobind biserica prin prezenţa ei şi a copiilor ei la toate acestea, fiind astfel o pildă pentru toţi parohienii, un îndemn la a frecventa biserica, la a fi cu luare aminte la viaţa şi învăţătura acesteia.
Ea trebuie să cunoască şi să respecte cu stricteţe rânduielile şi disciplina bisericească, poruncile şi recomandările bisericeşti, îndemnând cu sfatul şi cu exemplul ei pe toţi ceilalţi credincioşi să-şi caute bucuria şi mângâierea în respectarea şi împlinirea lor.
Pe soţul ei – “părintele” – trebuie să-l respecte pentru că el nu este un simplu om, asemenea oricăruia din mulţime, un slujbaş care săvârşeşte uneori nişte lucrări “mai speciale” – sfintele slujbe şi serviciile religioase – ci este un “ales”, chemat să devină înger în trup, sfânt pe pământ şi să ne arate şi nouă calea ce trebuie să o urmăm pentru a ne mântui. Ea nu priveşte în soţul său la omul din el, ci la preotul şi la harul pe care acesta l-a primit prin punerea mâinilor episcopului, şi de aceea caută să înmulţească talanţii preotului şi spre a lor mântuire. Îl respectă pentru că este un slujitor al Domnului, iar puterea şi cinstea pe care i-a dat-o Dumnezeu depăşeşte nu doar orice putere sau demnitate omenească, ci şi pe cea acordată îngerilor.
Viaţa lor trebuie să fie, de aceea, o şcoală înaltă a virtuţilor creştine, iar casa şi familia lor – o mică biserică, un paraclis.
Credinţa puternică a maicii preotese
Ca şi preotul, preoteasa trebuie să aibă o credinţă foarte puternică în Dumnezeu. De fapt, pe măsură ce îşi înalţă duhovniceşte viaţa, familia preotului are prilejul să experieze, să simtă permanent ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă celor ce-I slujesc Lui cu dragoste, cu credinţă şi vrednicie. Viaţa lor devine un şir de neîntrerupte şi tot mai înalte minuni dumnezeieşti.
Cu această credinţă fermă şi cu nădejdea ei nezdruncinată, va putea să întărească pe preot, în grelele lupte duhovniceşti pe care le are de dat.
Ceea ce trebuie să o caracterizeze prin excelenţă, este dragostea şi devotamentul ei. Dragoste şi dăruire faţă de Dumnezeu şi credinţa creştină, faţă de familia sa, faţă de membrii parohiei şi, la modul general, faţă de toţi semenii.
În jurul ei, trebuie să se simtă dragoste şi căldură, grijă şi preocupare. Fiecare credincios sau credincioasă să se simtă subiectul grijii şi preocupării familiei preotului.
Smerenia sau modestia este, la rândul ei, o calitate esenţială, ce trebuie cultivată de maica preoteasă. O modestie arătată în tot şi în toate, începând cu decenţa ţinutei şi continuând cu smerenia în cuvânt şi faptă. O astfel de conduită delicată şi de bună cuviinţă duhovnicească o vor ajuta să se apropie mai uşor de credincioşi. Cuvintele sale, iniţiativele sale, sfaturile sale, nu trebuie rostite ca şi cum ar fi “pietre filosofale”, spuse cu mare zgârcenie de un mare înţelept, scump la vorbă, ci cu dărnicie şi bunătate, din preaplinul unei inimi curate şi sincere.
Preoteasa trebuie să fie populară şi apropiată de semenii săi, răspunzând mereu la solicitările de natură materială şi spirituală ale acestora, prin cuvânt şi faptă. Iar buna cuviinţă şi smerenia trebuie să fie frumosul veşmânt care să acopere şi să împodobească toate faptele şi cuvintele preotului şi ale preotesei.
Cultura şi pregătirea intelectuală şi religioasă a viitoarei preotese
Precum preotului i se cere o cultură laică largă şi o pregătire religioasă înaltă, acelaşi lucru este de preferat să îl dovedească şi viitoarea lui soţie. Prin rolul şi poziţia pe care o va ocupa în viaţa unei comunităţi, familia preotului va fi situată permanent în central atenţiei, va fi în mijlocul credincioşilor, în casele şi în sufletele lor. De aceea, ei trebuie să poată purta cu uşurinţă şi spre folos duhovnicesc un dialog înalt, nu atât intelectual sau ştiinţific, cât mai ales de suflet, cu fiecare dintre păstoriţi, fie că este vorba despre intelectuali sau despre enoriaşi simpli.
Ca o recomandare, ne permitem să sugerăm atât preotului, cât şi soţiei sale, să acorde un timp privilegiat lecturii, acumulării de noi cunoştinţe, pentru a putea răspunde interesului tot mai mare al credincioşilor faţă de problemele de natură religioasă, dar, în măsura posibilităţilor, şi profane. De o mare importanţă este şi grija sa faţă de biblioteca parohială sau personal, achiziţionarea lucrărilor fundamentale ale culturii şi literaturii universale şi româneşti, precum şi a celor teologice. Este de preferat ca mai ales preotul să-şi facă un program special, zilnic, de studiu, pe care să caute să-l respecte întocmai şi, alături de soţie, să folosească orice clipă liberă pentru rugăciune şi pentru o lectură ziditoare. Este inadmisibil ca preotul zilelor noastre, când solicitările şi exigenţele credincioşilor sunt mereu crescânde, să se mulţumească, la capitolul lectură, cu citirea predicii duminicale. Pentru a fi lumină altora, trebuie ca el însuşi să fie luminat, iar această lumină vine din cunoaştere şi rugăciune.
O problemă ridicată adesea de tinerii teologi este cea cu privire la nivelul de instrucţie sau de educaţie a celei ce aspiră a fi preoteasă, adică şcoala pe care o are aceasta. Este suficient să fie absolventă a unui liceu, fie el chiar şi pedagogic, sau trebuie să ne oprim asupra fetelor cu “şcoli înalte”, facultăţi, masterate sau doctorate?
Şi de această dată, ne permitem să dăm un sfat sau să facem o recomandare, pe care, însă, fiecare o poate “ajusta”, după exigenţele sale. Psihologia face distincţie între fire şi caracter, spunând că omul poate lucra foarte mult la caracterul său (prin acumularea de cunoştinţe tot mai largi, prin învăţarea şi mânuirea a 2-3 limbi străine); însă, din nefericire, nu are acelaşi succes atunci când este vorba de fire.
O fire rebelă, tulburată, poate fi foarte greu, şi niciodată nu ştim dacă pe deplin, disciplinată, după cum o fire blândă şi echilibrată ne ajută foarte mult. Un fin cunoscător al sufletului omenesc spunea unui astfel de răzvrătit şi tulburat: “firea ta îţi este cel mai mare duşman”, iar Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe ne învaţă că trupul şi firea ne pot fi duşmani sau aliaţi în lucrarea noastră ascetică. Dacă putem lucra foarte mult la caracterul nostru, este o adevărată performanţă a reuşi să ne disciplinăm firea, adică să o ţinem între anumite limite foarte juste sau precise.
Aşadar, şcoala multă nu înseamnă totdeauna înălţime morală, cât lărgime intelectuală. În vechime, preoţii şi preotesele nu aveau chiar atâta şcoală şi totuşi, nu se poate spune că nu erau preoţi şi preotese adevărate. Înclinăm să credem contrariul: lipsa educaţiei deosebite era compensată şi împlinită de o vocaţie autentică şi de o viaţă înaltă. Cunoştinţele largi nu sunt totdeauna garanţii ale unei vieţi morale dintre cele mai înalte, după cum conduita morală nu înseamnă doar teorie, ci şi practică.
Este de preferat, totuşi, ca tânăra să aibă o educaţie “aproximativ egală”, adică să fie absolventă a unei şcoli cu profil uman (liceu pedagogic sau de filologie-istorie, sanitar, absolventă a unei facultăţi umaniste şi, în mod deosebit, a noilor secţii de Teologie-Didactică, Teologie-Asistenţă Socială şi Patrimoniu Cultural), pentru că teologia şi preoţia se ocupă în mod predilect de inimă, de suflet. Ele implică lucrarea cu sufletul omului, care, la rândul lui, nu este un mecanism, ci o taină în care pătrundem prin dragoste.
Diferenţa de instrucţie sau de educaţie poate însemna şi diferenţe de concepţie, acest lucru trebuind să fie evitat. Recomandăm, deci, ca tinerii teologi să-şi aleagă viitoarele soţii dintre tinerele cu o pregătire umanistă şi de acelaşi nivel cu al lor. [n.m.: absolvirea unui „profil uman” este, repetăm, cu titlul de recomandare]
Dintre calităţile sufleteşti, la loc de cinste trebuie să se afle: dragostea, grija, preocuparea, interesul
Criteriile după care apreciază credincioşii cultura teologică şi evlavia preotului lor nu sunt exclusive morale. Este apreciată şi preţuită şi cultura laică şi religioasă largă, acolo unde ea este, însă ceea ce aşteaptă credincioşii de la păstorii lor nu este atât o cultură şi o cunoştinţă largă, cât o viaţă înaltă, sfântă. De aceea nu puţine sunt cazurile în care studenţii dintre cei mai buni la învăţătură au avut dificultăţi de acomodare la cerinţele pastorale practice ale enoriaşilor lor, după cum sunt numeroase cazurile acelor teologi care nu au avut rezultate de excepţie la învăţătură, dar au fost mai înclinaţi nu atât spre teorie, cât spre practică, spre slujire, spre rugăciune, şi de aceea le-a fost mult mai uşor şi s-au acomodat foarte repede nevoilor practice, duhovniceşti, ale parohiei.
[Vorbele fără faptă nu valorează nimic. Ochiul critic al comunităţii]
Criteriile pe care le folosesc credincioşii în aprecierea păstorului lor sunt de ordin practice şi potrivite cu exigenţele lor. Ei vor să vadă în el şi în familia sa o icoană a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor, anticipare a lumii şi fericirii viitoare din Împărăţia cea veşnică a cerurilor.Pentru ei, preotul trebuie să fie Sfânt pe pământ şi în trup, de la care să înveţe calea aceasta strâmtă a desăvârşirii creştine. Cartea de vizită a preotului în parohie nu este copia după programele analitice ale disciplinelor atât de numeroase pe care le-a studiat în timpul seminarului sau al facultăţii, nici foaia matricolă şi nici chiar carnetul de seminarist sau de student. Toate acestea îi folosesc până la instalarea în parohie. Aici, ceea ce contează este statura sa duhovnicească, rugăciunea sa, dragostea sa de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor.
Este importantă şi vocea şi înălţimea predicii, însă ceea ce caută adevăraţii creştini nu sunt teoria şi demagogia, nici spectacolul religios, ci rugăciunea şi sfinţenia. Aşa se explică faptul că unii dintre marii duhovnici nu excelau prin calitatea vocii, că vorbeau foarte rar, însă atunci spuneau “cuvintele vieţii” şi, cu toate acestea, erau mai căutaţi decât marii profesori de teologie, renumiţi prin înaltele lor cunoştinţe. Erau căutaţi pentru modul în care ştiau să trăiască, să facă vii şi roditoare aceste adevăruri înalte ale credinţei.
Pentru a se mântui, unui creştin îi trebuie o inimă curată, dor de desăvârşire şi, ceea ce este la fel de important, nu multă teorie, ci foarte multă nevoinţă. Este absolut necesară şi folositoare cunoaşterea adevărurilor de credinţă, dar acestea nu ne garantează mântuirea. Ceea ce ne apropie de desăvârşire este lucrarea, împlinirea sau făptuirea lor.
Însuşi Mântuitorul, ori de câte ori a făcut referire la criteriile Judecăţii de Apoi, potrivit cărora fiecare îşi va lua răsplata sau pedeapsa pentru faptele sale, nu a făcut caz de cunoştinţele teoretice pe care le poate acumula un creştin. Ba, dimpotrivă, a criticat foarte aspru pe cărturari şi farisei, pentru înţelegerea formală, exterioară a Legii. Pe tânărul doritor să-şi mântuiască sufletul, Mântuitorul, după ce l-a întrebat: “Ce este scris în Lege?”, l-a întrebat apoi: “Cum citeşti?”, adică, tu cum le interpretezi, cum le înţelegi şi cum le urmezi, în viaţa ta religioasă?
Criteriile după care vom fi apreciaţi atunci vor fi unele de “asistenţă socială”. Nu vor conta diplomele sau titlurile, nici reuşitele sau demnităţile lumeşti, decât dacă această cunoaştere ne va fi condus spre făptuire. Dimpotrivă, atunci când nu vor avea un suport practic, atunci când nu ne vor fi determinat la împlinirea tuturor adevărurilor mântuitoare, se vor transforma în circumstanţe agravante, spre osânda noastră. Judecata se va face şi potrivit demnităţii noastre în ierarhia lumească, pentru că mai mult se va cere de la cel ce a primit mai multe daruri sau talanţi. Vom fi întrebaţi atunci despre dragoste, milostenie şi xenodoxie (iubirea de străini). Despre dragostea de Dumnezeu şi de semeni, despre faptele milei trupeşti şi sufleteşti şi despre dragostea şi ajutorarea străinilor şi neajutoraţilor.
De aceea, atât preotul, cât şi “maica preoteasă” trebuie să fie modele practice ale acestor virtuţi creştine. Ea trebuie să aibă o fire deschisă şi receptivă faţă de problemele şi preocupările, faţă de bucuriile şi necazurile tuturor. Nimic din parohia soţului ei nu trebuie să-i fie indiferent sau lipsit de interes. Alături de preot, ea trebuie să se implice, să participe afectiv şi efectiv, la viaţa semenilor. Ca şi preotul, ea trebuie să aibă timp pentru fiecare enoriaş, să-i asculte şi ea păsul, să-l sfătuiască [n.m.: cred că preoteasa nu ar trebui să se grăbească cu sfaturile, ci să pună accent pe ascultare, com-pătimire şi rugăciune; cel mai adesea oamenii nu au nevoie de sfaturi, ci de ascultare autentică], după priceperea şi credinţa ei puternică, să se roage alături de preot pentru el şi pentru toţi.
Ea trebuie să aibă o fire echilibrată, calmă, temperată, optimistă. (…)
Căldura şi intimitatea, purtarea de grijă şi dragostea lui Hristos faţă de lume trebuie să se prelungească în dragostea preotului şi a preotesei sale faţă de păstoriţii săi. Casa lor trebuie să fie, cu adevărat, o mică biserică, un adevărat paraclis, din care să răzbată mirosul de tămâie, duhul de rugăciune şi toată fapta cea bună, pentru că preotul este cel dintâi chemat să prelungească liturghia în viaţa sa şi a lumii, în acea “liturghie după liturghie”.
Precum corect observa Părintele Profesor S. Cândea, într-un studiu consacrat pastoraţiei, “familia preotului este o parohie în miniatură, o parohie în care se vede ca într-o oglindă clară întreagă personalitatea, toată puterea, toată autoritatea, toată priceperea şi toată capacitatea de conducător a preotului. Familia preoţească este cel dintâi certificat care vorbeşte direct despre preot, cel dintâi document care descrie pe larg şi obiectiv căldura preotului şi înălţimea moralităţii preotului. Familia preotului vorbeşte deschis şi pretutindeni despre concepţiile de viaţă ale preotului, despre idealurile lui, despre strădaniile pe care le depune pentru zidirea împărăţiei lui Dumnezeu, despre influenţa educativă şi despre puterea de jertfă pe care o aduce pentru binele şi fericirea altora. Dacă preotul reuşeşte să convertească, să încreştineze şi să determine o vieţuire cu adevărat creştinească a membrilor acestei mici parohii, este un semn că va fi în stare să facă acelaşi lucru şi pe plan mai vast, al parohiei celei mari. Şi invers, preotul care nu va putea să păstorească bine pe membrii familiei sale, nu va putea să păstorească cu adevărat nici pe membrii parohiei sale.”
[Dezamăgiri şi dureri]
Pentru preot, atunci când este vorba de mântuirea unui suflet, nu există zi sau noapte, nici oboseală sau odihnă. El lucrează “cu timp şi fără timp”, veghează neîncetat şi priveghează pentru bunul mers şi folosul duhovnicesc al vieţii credincioşilor săi.
În această lucrare misionară şi pastoral a preotului, maica preoteasă trebuie să îi fie cel mai fidel sprijin. Femeile îşi deschid mai uşor sufletul către o altă femeie. (…)
Dacă preotul este “părintele” tuturor păstoriţilor săi, indiferent de vârstă, maica preoteasă trebuie să se facă, prin felul ei de a fi: cald, plin de afecţiune, o adevărată mamă şi soră pentru aceştia. (…)
Slujirea preoţească nu este uşoară, ci este o jertfă, un jug, deloc mai uşor decât cel material. Pastoraţia nu înseamnă doar succese, ci uneori şi înfrângeri, datorate nu atât neputinţei preotului, ci indiferenţei şi insensibilităţii oamenilor. Nimic nu este mai dureros pentru sufletul şi inima unui preot decât necredinţa oamenilor, negrija acestora faţă de cele sufleteşti şi duhovniceşti, robia lor faţă de păcat. Nimic nu loveşte şi nu răneşte mai tare inima sensibilă a preotului ca orbirea duhovnicească a păstoriţilor săi; nimic nu îl doare mai tare pe el decât să vadă că, deşi îşi pune viaţa pentru oile sale, asemenea Păstorului Celui Bun – Hristos, ele preferă să părăsească turma şi pe al ei păstor, să rătăcească în concepţii şi idei străine şi greşite.
În astfel de moment de încercare, maica preoteasă trebuie să-i fie preotului un sprijin de mare eficienţă şi nădejde. Prin firea sa deschisă şi optimist, ea trebuie să-l întărească în urmarea căii pe care a pornit, în credinţa şi nădejdea că, până la urmă, toţi se vor întoarce la adevărata cale şi vor fi o turmă şi un păstor.
Într-un text mai larg, profesorul Teodor M. Popescu descria astfel rolul preotesei în viaţa soţului ei: “Pregătirea preotului pentru săvârşirea cultului liturgic, susţinerea lui morală, în greutăţile, necazurile şi sacrificiile legate de slujirea preoţească, ajutorarea lui în sectorul practic al preoţiei, sprijinul ce îl poate da comitetului parohial, prezenţa la biserică şi participarea la cântarea comună, bunele sfaturi şi îndrumări ce îl poate da credincioaselor în particular, ca soţie de preot şi confidentă indicată, fac din tovarăşa de viaţă a preotului şi o tovarăşă de misiune preoţească. Ea îi poate fi bun sfetnic, informator, critic, bun inspirator.
[Cel mai important sprijin]
Preotul are nevoie de cineva apropiat şi de încredere, care să-i înţeleagă şi împărtăşească idealul, să-i comunice impresiile credincioşilor, să-I arate greşelile, să-i sugereze acţiuni sau măsuri utile, să-i atragă atenţia asupra unor momente sau laturi din viaţă, neglijate, sau unor gânduri neîmplinite sau nereuşite. Dacă preotul a făcut o bună alegere de soţie şi ştie s-o intereseze în lucrarea sa, să o pregătească şi să o facă părtaşă la misiunea sa, va avea în soţie pe cel mai preţios colaborator al său. Preotese vrednice, încălzite şi întărite sufleteşte de marea idee a chemării preoţeşti, pot lua parte la lucrul ei practic, care are importanţa sa. Sacerdoţiul cere entuziasm, devotament, abnegaţie; dacă soţia preotului nu împărtăşeşte cu el acestea, nu-l susţine moral în greaua sa misiune, se va simţi în aceasta lipsa unei inimi chemate să înţeleagă şi ajute cea dintâi pe preot. (…)
Când soţia lui are gusturi, capricii sau pretenţii exagerate, nepotrivite cu preoţia şi cu calitatea ei de preoteasă, când are doar griji lumeşti, plăcere pentru lux, podoabe şi distracţii, care pot atrage critici asupra preotului, este sigur că ea nu numai că nu colaborează cu preotul la săvârşirea cu demnitate a slujirii, ci îl şi împiedică sau poate chiar îl compromite. Falimentul căsniciei preoţeşti este uneori urmarea acestei nepotriviri – şi el grevează cu multă tristeţe slujirea şi răspunderea preotului.”
Preoteasa: o bună soţie, mamă şi gospodină
Maica preoteasă trebuie să fie harnică, o bună gospodină, model pentru toate enoriaşele. Dacă preotul duce un jug greu – al pastoraţiei, nici crucea maicii preotese nu este prea uşoară, cele mai multe din grijile şi treburile casei căzând în sarcina ei. Iar aceste calităţi are prilejul să le demonstreze cu prisosinţă la toate marile sărbători creştine şi la hramurile bisericii, la slujbele de pomenire, prilej de emoţie creştină, dar şi de milostenie.
Calităţile de ordin fizic
Nu putem încheia acest capitol privind criteriile de alegere a viitoarei preotese, fără a face referire la criteriile de ordin fizic, mai ales într-o vreme în care pentru mulţi dintre tineri, din nefericire, uneori chiar teologi, acestea sunt principalele.
Pentru întemeierea căsătoriei viitorului preot, trebuie respectate toate normele legale civile, la acestea adăugându-se unele special, legate direct de viaţa morală a sa şi a viitoarei preotese.
Legislaţia civilă cere celor doi tineri, care vor să întemeieze o familie, să aibă vârstă majoră. Psihologia experimental demonstrează că evoluţia femeii, în comparaţie cu cea a bărbatului, este mai rapidă cu aproximativ 1,5-2 ani şi de aceea se recomandă contrabalansarea acestui decalaj prin recomandarea ca soţul să fie cu cel puţin doi ani mai mare decât tânăra soţie. Însă nici diferenţele prea mari de vârstă nu sunt benefice, pentru că pot accentua prea tare, direct proporţional cu diferenţa, decalajul de ordin fizic şi de multe ori, şi psihic.
Dintre calităţile de ordin fizic, canoanele bisericeşti, atunci când vorbesc despre soţia preotului, fac referire la sănătatea trupească şi la feciorie sau virginitate. De ce trebuie să fie sănătoasă cea care se pregăteşte să devină preoteasă este uşor de înţeles: pentru că se angajează, alături de soţul ei, într-o lucrare deloc uşoară, o slujire care presupune nenumărate eforturi, priveghere şi osteneală, or acestea cer sănătate şi rezistenţă.
[Fecioria viitoarei preotese – un imperativ]
Cu privire la necesitatea ca viitoarea preoteasă să fie fecioară, argumentaţiile sunt de ordin moral. Din punct de vedere creştin, căsătoria este considerată o Sfântă Taină, de care trebuie să ne apropiem cu curăţie şi pregătire. Potrivit acestui fel de a înţelege viaţa şi căsătoria, soţii reprezintă unul pentru altul daruri cu care Dumnezeu le binecuvintează reciproc viaţa. Sunt cele două jumătăţi care acum s-au întâlnit şi se unesc. Or, atunci când jumătatea ta a mai fost împărţită între alţii, s-ar putea ca ţie să-ţi mai rămână puţin, iar restul să îl umpli chiar tu cu umilinţă, complexe, remuşcări şi suferinţă. O persoană care până la tine a mai călătorit prin inimi străine, este lipsită şi de vocaţia de a fi preoteasă. Canoanele o numesc pe aceasta “desfrânată” şi îi interzic preotului să o ia de soţie. Cine a căutat şi caută efemerul, fericirea trecătoare sau a clipei, descoperă foarte greu veşnicul. De aceea, credem că regulile privitoare la fecioria tinerei ce aspiră la a fi preoteasă nu sunt anacronice, ci sunt un imperativ care demonstrează că ea trebuie să se distingă de mediu, de comun, prin întreaga sa viaţă şi conduită, începând cu etajul sufletesc şi coborând şi în trupesc. Cu atât mai mult cu cât alături de preot, în întreaga ei viaţă, ea va trebui să exceleze prin post, rugăciune şi înfrânare.
[Frumuseţea]
Cu privire la calităţile trupeşti sau la frumuseţea trupească, trebuie să precizăm foarte clar că iubirea, oricât de curată şi duhovnicească ar fi ea, include şi aspectul trupesc. Iubim pe cineva ca întreg: trup şi suflet, cu calităţile şi defectele lui, deşi la unii prevalează motivaţiile trupeşti, în timp ce la mult mai puţini – cele duhovniceşti. “Drumul iubirii” porneşte de la trup, de la atracţia simţuală sau fizică, dar străbate până la suflet.
Este un lucru constatat că acele căsnicii care sunt întemeiate exclusive pe criterii de ordin fizic sunt cele mai expuse pericolului de a se destrăma. Trupul este sărac în comparaţie cu sufletul şi conduce spre saturaţie şi plictis; dar, totodată, spre căutarea unei plăceri mai mari în altă parte. Este o lege a firii ca, potrivit cu trecerea anilor, să se restrângă tot mai mult acest etaj trupesc, dar atunci se pune problema a ceea ce îi va lua locul. Cel ce s-a căsătorit cu o tânără numai pentru că era frumoasă, s-ar putea să descopere, atunci când frumuseţea trupului şi plăcerea vor apune, când frumuseţea aceasta fizică va păli şi va dispare, un “nimeni” şi un “nimic”, din punct de vedere spiritual.
Adevărul duhovnicesc este, paradoxal, că această frumuseţe trupească nu are valoare adevărată dacă nu este dublată de o frumuseţe sufletească; adică, dacă respective tânără nu este înfrumuseţată cu podoaba unui suflet curat şi sincer, bun şi sensibil, plin de iubire şi înţelegere.
Fiecare particularitate care exprimă calităţile fizice ale cuiva înseamnă câte un nou zero, adăugat primei cifre. Dacă la aceste calităţi nu se adaugă un caracter frumos, o viaţă morală înaltă, o credinţă puternică, aceasta conduce spre un fel de zero absolut.
Ceea ce trebuie să căutăm este mai ales frumuseţea interioară, morală, care nu trece cu anii, ci sporeşte cu vârsta, afinităţile sufleteşti şi duhovniceşti, lucrurile care ne apropie şi ne unesc: credinţa, rugăciunea, lupta împotriva păcatului, spre dobândirea virtuţilor, preocupările intelectuale şi cultural comune (muzica de calitate, şi în primul rând cea bisericească, lectura de folos duhovnicesc, prieteniile adevărate).
Atunci când este iubire adevărată, sinceră şi curată, când soţii realizează adevărata semnificaţie a căsătoriei şi a familiei, o semnificaţie în strânsă legătură de valenţele religioase, atunci viaţa lor este o permanentă întrecere în fapte bune, în acte de dăruire şi respect reciproc. După o vreme ajung să gândească la unison, să semene între ei, dacă nu neapărat fizic, cel puţin spiritual. Fiecare dintre ei începe să cunoască sufletul celuilalt, ca pe al său, să “citească printre rânduri” reacţiile, răspunsurile şi emoţiile celuilalt, luptând pentru înălţarea şi înmulţirea lor. Sufletele lor sună armonic, în deplin consens.
(va urma)
Note şi comentarii de Preoteasa N.
