sâmbătă, 30 decembrie 2023

File de jurnal de la Întâlnirea Grupului Internațional de Preotese „Sfânta Nona” – Roma 2023

În perioada 1-4 septembrie 2023 am avut marea bucurie să fiu prezentă la Întâlnirea Grupului Internațional de Preotese „Sfânta Nona” ce s-a desfășurat în Italia. Aceasta a fost a doua ediție și a fost organizată de Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, cu binecuvântarea PS Siluan. Au participat aproximativ 150 de preotese din România, Italia, Republica San Marino, Germania, Spania, Portugalia, Franța, Olanda, Belgia, Irlanda, Austria și Canada.

Într-un fel, în Germania (unde a avut loc prima ediție a Întâlnirii), prin inițiativa curajoasă a doamnei preotese Cristina Benga, s-a născut un proiect comunitar binevenit și necesar. Din când în când, preotese ortodoxe din mai multe țări se întâlnesc într-un cadru aparte, pentru un schimb de experiență. 

În fapt, schimbul de experiență este punctul de reper al acestor întâlniri, care, în mare parte, vizează realitatea parohiilor ortodoxe românești în diaspora, a rolului preotului slujitor și implicit, al preotesei. O realitate care se traduce de multe ori, așa cum s-a evidențiat și la actuala întâlnire, printr-un efort foarte mare de a adapta și a transpune în viața parohiei din diaspora temeiurile învățăturii noastre ortodoxe, întregul bagaj cultural și în același timp, de a răspunde multor și diferitelor exigențe pe care le presupune trăirea într-un context diferit ca etnie și confesiune. 

Doamnele preotese nu au un statut anume în spațiul occidental, după cum a subliniat și PS Siluan, episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, întrucât nu există această tradiție. Rolul lor este aici unul de susținere și de ajutor în parohii, un rol care ține de grija pentru educație, pentru lucrarea socială. PS Siluan a accentuat temeinicia credinței în viața doamnelor preotese, credința lucrătoare în familiile lor, în parohiile în care sunt stabilite, și în raportul cu ceilalți, în societățile în care se găsesc.

Bucuria de a sluji aproapelui, tema aleasă în acest an, este un îndemn la deschidere, cunoaștere, comunicare, comuniune, ajutor, înțelegere, răbdare. 

Cele două întâlniri, prin obiectivele lor, prin problematicile ridicate, și mai ales prin dorința de a expune într-un cadru toate aceste aspecte, exprimă o exigență izvorâtă din dorința de cunoaștere și nevoia de experiență împărtășită.  Nu întâmplător, întâlnirile o au ca patroană pe Sfânta Nona, al cărei temei în viață a fost iubirea pentru Hristos, pentru copiii ei și pentru cei din jur. Adică, tot ceea ce se împlinește – mult sau puțin – de către fiecare, acolo unde este, înseamnă o dăruire cu iubire, liberă, fără presiune, după cum aprecia maica Maria, stareța mânăstirii Adormirea Maicii Domnului din Roma, invitată la actualul Congres. Maica a evidențiat importanța trăirii cuvântului lui Dumnezeu, indiferent de spațiul în care ești chemat să slujești Bisericii.

Această întâlnire a preoteselor de la Castel Gandolfo și Roma are toate valențele unui proiect comunitar. Grija, atenția și ajutorul îndreptate spre cei care calcă pragul bisericilor unde se află fiecare și în comunitatea din care face parte. Și poate acest proiect nu ar fi existat, dacă el nu se impunea cu precădere la nivel de experiență sau căutare de soluții în întâmpinarea multor realități și provocări pe care le întâmpină soțiile de preot, în special cele din afara țării. 

Organizarea acestei întâlniri, cu o dăruire și o răbdare extraordinară a grupului de doamne preotese de la Roma, Monte Compatri – Pantano și Torino în a răspunde la fiecare gând, sugestie sau întrebare venite din partea participantelor, până la conținutul și mesajul acestei întâlniri, a demonstrat din plin capacitatea de  implicare și responsabilitate, lucru care a creat nu doar admirație, dar mai ales inspirație, pentru toate doamnele preotese, în a întreprinde și alte frumoase inițiative. 

Timpul scurt nu a permis, din păcate, să se facă auzită lucrarea misionară a fiecărei preotese participante în parte, lucru important (unele aspecte au fost dezvăluite la atelierele organizate), care ar fi însemnat un plus al acestei întâlniri din punct de vedere al experienței dobândite de fiecare. 

Duminica femeilor mironosițe dovedește că, inițiativa, curajul si responsabilitatea sunt aspecte ale vieții creștine de zi cu zi, pe care și femeile și le pot asuma, acolo unde se cere și este nevoie. În proiectul inițiat de grupul preoteselor se regăsesc inițiativa, curajul și asumarea.

Înainte să ajung la Roma, nu am realizat dimensiunea acestei întâlniri, și nici importanța ei din punct de vedere comunitar. Tot ceea ce am auzit și am ascultat în acele zile a fost o surpriză extrem de plăcută. Schimbul de experiență și dialogul creat, comuniunea, căldura, și empatia sunt cele mai importante lucruri care m-am îmbogățit și cred ne-au îmbogățit pe toate.

Întâlnirea de la Castel Gandolfo, conferințele, atelierele de lucru atât de instructive, participarea la Sfânta Liturghie la sediul de la Roma al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, și de ce nu, momentele minunate de cunoaștere (agapele împreună, excursia prin cetatea eternă) au scos în evidență faptul că grupul preoteselor „Sfânta Nona” este un grup al bucuriei și al mărturisirii credinței în Hristos în lucrarea cotidiană, indiferent unde se întâmplă aceasta – într-un oraș, într-un colț de țară, într-un sat sau într-o comunitate departe de țară. 

Soții, mame, cu îndatoriri de lucru și serviciu din cele mai diferite, purtând adânc dorul de Țară și casă în suflet, preotesele din Occident se împart între diferitele îndatoriri și responsabilități, se adaptează din mers (cu multe dificultăți, adeseori) la realități noi și transmit că nu pot exista granițe sau obstacole în trăirea în duhul evangheliei lui Hristos, ci doar iubire și dăruire.  

Preoteasa Violeta Popescu, 

Parohia Sfântul Apostol Ioan Iacob din Arcore, Italia  

Publiat pe Doxologia.ro

 



marți, 17 ianuarie 2023

Pr. Ioan Bădiliță: Ce a însemnat preoteasa în viața mea

„Acum o lună sau două, Alina, soția mea, m-a întrebat de ce nu scriu ceva despre preoteasă. I-am răspuns că au scris alții atât de frumos, mai ales Juliana, soția părintelui Schmemann, încât nu prea mai ai ce să adaugi. Cu toate acestea, dac-ar fi să aștern câteva gânduri umile despre ce a însemnat preoteasa în viața mea, aș începe cu un cuvânt din evanghelie: „Te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8:19).

În 2009, am dat examenul de capacitate preoțească, pe care l-am luat, cu mila Domnului, primul. Puteam să aleg, așadar, orice parohie voiam. Pusesem ochii pe un cătun pitoresc, aflat undeva după Târgu Frumos, dar în momentul repartizării nu mai era disponibil, din motive administrative. Astfel încât, am ales Satu-Nou – Fântânele, un sat extrem de sărac, foarte departe de Iași, fără casă parohială, fără acte de proprietate, și o biserică în construcție. M-am uitat în ochii Alinei și am întrebat-o. „Ce facem?” Deși nu i-am făgăduit vreodată că viața cu mine va fi roz, și că vom trăi boierește într-o parohie, mi-a zis: „Mergem acolo unde crezi tu că e bine”. După ce am fost hirotonit diacon, ne-am dus amândoi să vedem mai bine satul. Ne cumpărasem o mașină, pentru că nu aveam altă metodă de acces, cu excepția a două sau trei autobuze pe zi, pline la refuz. După zece kilometri de mers pe un drum absolut impracticabil, ne-am privit în ochi cu un strop de amar și am înțeles că vom investi mulți bani în reparația mașinii. Am pregătit terenul pentru ziua instalării, iar la întoarcere l-am luat cu noi pe polițistul din comună, care s-a mirat de curajul nostru, întrucât, după spusele lui, în Satu-Nou are foarte multe dosare penale. M-am uitat la Alina prin oglinda retrovizoare, să-i văd reacția. Însă era senină. Aproape că i-am citit gândul pe chip: „Te voi urma oriunde vei merge”. Nu voi înșira acum toate experiențele noastre în cei opt ani de slujire la Fântânele. Voi mai scrie, probabil, o carte. Dar ceea ce am reușit să construim împreună acolo, va rămâne pe veșnicie în inima noastră. Îmi amintesc că au existat săptămâni întergi când nu aveam bani decât pentru pâine și cartofi. Nici la nunta vărului meu nu ne-am dus, fiindcă nu aveam cu ce. Și acum cred că e supărat pe mine. În ciuda tuturor lipsurilor, eram foarte fericiți. Ne bucuram de orice lucru mărunt, de fiecare dimineață. Ne bucuram de via din fața casei, de soba care ne ținea cald la spate, de fântâna cu apă proaspătă, de oamenii frumoși pe care i-am adunat în jurul nostru, de tanti Anica – sfânta noastră vecină –, de numărul mare de copii care veneau să ne colinde, dându-le aproape toți banii făcuți cu ajunul Crăciunului. Nicioată nu mi-a spus că regretă. Niciodată nu mi-a reproșat că nu am luat o parohie mai bună. Niciodată nu s-a plâns că e prea departe, că am rămas cu mașina blocați în zăpadă pe când era în burtică cu Dimitrie, că e glod, că fac la liturghie doar 20 de lei, că nu are și ea o haină mai scumpă. Niciodată. Iar această dragoste necondiționată a Alinei pentru mine m-a determinat să slujesc mereu cu emoție și cu dragoste înflăcărată, fapt care a stârnit atât admirația enoriașilor, cât și dorința lor de a veni mai des la biserică, de a ne cunoaște și de a ne sprijini să ridicăm biserica și casa parohială. De aceea cred că deviza noastră a fost mereu: ai căzut de șapte ori, te ridici de opt.
Cineva a spus că în spatele unui preot bun stă o preoteasă destoinică.
Iar eu spun: Nu! Niciodată în spate. Ci alături. Piept lângă piept, inimă lângă inimă, obraz lângă obraz. Îmbrățișare totală. Asumare. Fără regrete.
„Te voi urma oriunde vei merge”.”