PF Daniel: Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor la Cercul Pastoral dedicat familiei preotului, organizat de Protopopiatul III Capitală la Palatul Patriarhiei, joi, 24 februarie 2011:

În Patriarhia Română anul 2011 este dedicat familiei creştine prin proclamarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine.

Cunoaşterea situaţiei reale a familiei creştine din zilele noastre, pe de-o parte, şi înţelegerea mai profundă a vocaţiei sale spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorităţi ale lucrării misionare a Bisericii în societate.

Reliefând importanţa familiei creştine ca fiind baza comunităţii eclesiale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola către Efeseni despre legătura tainică dintre familie şi viaţa Bisericii. Astfel, comparând cele două realităţi ale existenţei umane în Hristos Domnul, Apostolul neamurilor spune: „Taina aceasta” - a unirii bărbatului cu femeia într-un trup, după porunca lui Dumnezeu - „mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). În acest sens trebuie înţeleasă şi cultivată legătura sfântă care există între taina familiei şi viaţa Bisericii, ca trăire în comuniune. De aceea, familia a fost numită, pe drept cuvânt, Biserica de acasă - Ecclesia domestica - (Cf. Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19).

Faptul că Dumnezeu Fiul, născut din veci de către Tatăl ceresc, S-a născut, prin lucrarea Duhului Sfânt, „la plinirea vremii” ca om din femeie, având numele de Iisus, fiul Mariei, şi a crescut într-o familie tradiţională, ne arată de ce termenii de bază din Biserică precum: părinte spiritual, mamă sau maică spirituală, frate şi soră spirituală, fiu şi fiică spirituală sunt preluaţi din vocabularul prin care desemnăm membrii familiei conjugale. Prin urmare, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii ca familie duhovnicească a iubirii frăţeşti în Hristos, Fiul Tatălui ceresc, în Care primim înfierea prin lucrarea Sfântului Duh din Sfânta Taină a Botezului.

Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu. Slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre om şi Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală se află astăzi într-o profundă criză spirituală, în stare confuză şi fără orizont, fiind limitată la biologic şi terestru. Dificultăţile cu care se confruntă familia în societatea contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie materială tot mai evidentă, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), ci şi morală (avort, divorţ, abandonul copiilor, libertinaj, droguri, trafic de fiinţe umane) şi spiritual-religioasă (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios).

În faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine, apărând valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.

Astfel, în plan practic, este absolut necesară o lucrare pastoral-misionară a Bisericii mai intensă şi mai vastă, susţinută în mod deosebit de preoţii de mir, îndrumători spirituali ai familiilor creştine din parohiile încredinţate lor spre păstorire.

În Biserica Ortodoxă, familia preotului este un sprijin deosebit pentru preot în activitatea sa pastorală, atât prin faptul că ea poate deveni un model de viaţă creştină, cât şi prin implicarea directă a unor membri ai familiei în activităţile pastorale ale parohiei, pe plan: misionar, filantropic sau administrativ. Într-o parohie, familia preotului trebuie să fie acel „puţin aluat, care dospeşte toată frământătura” (Galateni 5, 9).

Absenţa totală sau inactivitatea familiei preotului pe plan pastoral misionar este o contra mărturie, care diminuează eficienţa activităţii preotului în parohie şi umbreşte imaginea lui ca păstor de suflete sau părinte duhovnicesc al comunităţii spirituale pe care o conduce pe calea mântuirii.

Pe de altă parte, ne bucurăm și exprimăm recunoștința noastră pentru lucrarea misionară a preoteselor care lucrează, cu multă pasiune şi bucurie, ca profesoare de religie, educatoare, medici sau în alte domenii de activitate, aducând o contribuţie la apărarea, păstrarea şi cultivarea demnităţii familiei creştine astăzi.

Expresia românească sau apelativul de „doamna preoteasă” are o încărcătură spirituală deosebită şi reflectă grija sau preocuparea soţiei preotului privind activitatea acestuia în parohie. Acest termen s-a impus datorită faptului că, deşi lucrează în mod discret, totuşi soţia preotului ajută foarte mult în pastoraţie. Iar când familia preotului nu-l ajută pe acesta, ci îl descurajează, se adevereşte cuvântul Mântuitorului: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).

Între sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le dă ucenicului său Timotei, este şi acela ca slujitorul Domnului „să fie bărbat al unei singure femei” (I Timotei 3, 2), „bun chivernisitor al casei lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Timotei 3, 4), căci „dacă nu ştie să şi rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei 3, 5). Iar „soţiile lor (ale slujitorilor Bisericii – n.n.) să fie şi ele cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11 12).

În ce priveşte vestimentaţia şi condiţiile de viaţă, acestea trebuie să fie în aşa fel încât familia preotului să nu fie invidiată pentru lux, dar nici compătimită pentru neglijenţă.

O pastoraţie credibilă şi bine organizată în parohie trebuie să înceapă cu buna organizare a casei preotului, din punct de vedere spiritual şi administrativ, ca model duhovnicesc şi factor de cultură şi civilizaţie. În acest sens, unii credincioşi judecă mai mult greşelile familiei preotului decât pe cele ale propriilor lor familii.

Prin urmare, este necesară întărirea instituţiei familiei preotului ortodox precum şi diminuarea cazurilor care influenţează în mod negativ viaţa şi activitatea bisericească, prin respectarea cu stricteţe a prevederilor canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu au rolul de-a pedepsi, ci de-a responsabiliza, consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a preotului şi a întregii sale familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală şi comportament creştin, precum şi ca factor esenţial de lumină şi speranţă pentru o bună pastoraţie a credincioşilor.

Reflectând la situaţia actuală de criză a familiei în general, considerăm că trebuie să valorificăm resursele de îndreptare şi ieşire din criză, pentru a trăi cu speranţă.

Trebuie să vedem că fericirea este darul lui Dumnezeu, iar criza familiei de azi poate fi depăşită cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul Care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În plus, binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, când a transformat apa în vin, prin mijlocirea Maicii Domnului - icoana Bisericii rugătoare, constituie pentru noi astăzi o puternică bază a speranţei creştine.

Hristos Cel ce a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo unde ameninţă lipsurile şi tristeţea.

Trebuie să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, să-I spunem Lui ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi să spunem familiei creştine în criză să ceară ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi a vieţii familiei conjugale. Minunea din Cana Galileii ne descoperă că fericirea este mai întâi de toate dar al lui Dumnezeu sau binecuvântare de la El, care aduce armonie şi bucurie în familie şi în societate, nu un „drept” al omului ce trebuie cucerit în spirit individualist şi egoist, producând multă nefericire altora prin lăcomie sau umilire. În acest sens, trebuie să organizăm ajutorarea familiilor aflate în nevoi şi să le încurajăm.

În concluzie, îndemnul nostru părintesc este acesta: să cultivăm mai mult legătura sfântă care există între viaţa familiei creştine şi viaţa Bisericii, între educaţia copiilor şi demnitatea persoanei umane, creată după chipul Persoanelor divine. Să nu reducem familia doar la aspectele ei pământeşti: biologic, juridic, psihologic, sociologic sau economic, pentru că ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le transcede. Şi anume, familia are vocaţia de a fi conlucrare a omului cu Dumnezeu în lume, pentru a dobândi viaţa veşnică, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria Bisericii şi binele umanităţii.


† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

www.basilica.ro

"Implicarea preotesei în viaţa de parohie"

M-am bucurat să aud că astăzi are loc o conferinţă cu această temă. Sperăm să ajungă şi la noi date despre ce s-a discutat.
Dacă îi cunoaşteţi cumva pe cei/cele care prezintă referatele azi, poate reuşiţi să ne transmiteţi conţinutul lor. Mulţumim!

Psa Natalia

[editare ulterioară] :

• Cerc pastoral dedicat familiei preotului la Palatul Patriarhiei : Implicarea preotesei în viaţa parohiei

“Ce-o vrea Dumnezeu, preoteasa mea. Sunt ei copiii noştri? Oricând doreşte, poate să ni-i ia.”

„Doamna M.H. este fiica unui preot paroh la o biserică în suburbiile Atenei şi al doilea din cei patru copii pe care acesta îi are. Învăţătoare de profesie, la vârsta de 27 de ani, fiind proaspăt căsătorită şi însărcinată, a trăit o mare suferinţă dar şi o mare minune săvârşită de Sfântul Partenie.
Doamna M., încă înainte să rămână gravidă, a simţit ceva, ca un nerv care zvâcnea la gât şi, căutând, a descoperit o mică tumoare, cât o migdală. Pe dată s-au dus la doctor, la o cunoştinţă a lor, doctor cunoscut la Centrul Medical din Atena. Aceasta i-a îndrumat spre un medic oncolog, care le-a spus că nu este nimic. Dar o dată cu sarcina, micul ganglion a început să crească. M. a constatat acest lucru în a treia lună de sarcină. La cinci luni, întrucât continua să crească şi pentru că doctorii îl găseau diferit la palpare, au recomandat să se facă o biopsie. A avut loc biopsia şi peste trei zile au primit rezultatele: tumoare malignă. Mica tumoare de la început, ce părea inofensivă, s-a transformat, în termeni medicali, în boala Hadgkin’s.

În zilele acelea se căsătorea fiul mai mare al familiei, preot şi el în Patmos. Mama şi fiica au ţinut secret faţă de toţi rezultatele! Nu au vrut să le strice bucuria căsătoriei, la care luau parte şi ele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. S-au distrat laolaltă cu toţi şi, după ce s-a terminat nunta, au trecut pe la toate locurile de închinăciune din Patmos, unde a crescut preoteasa, şi s-au rugat fierbinte la sfinţi şi la Maica Domnului să le miluiască. La sfârşit s-au întors în Atena pentru a urca marea Golgotă.
Au făcut o vizită directorului secţiei de hematologie de la Spitalul Popular, împreună cu soţul ei, care abia atunci a aflat noutăţile ce l-au cutremurat. Doctorul a văzut biopsia şi i-a consolat spunându-le că este vorba de o formă uşoară de cancer, vindecabilă. Le-a vorbit şi despre şansele de 95% de viaţă şi, după ce s-a înţeles cu ginecologul lui M., au recomandat să se facă avort şi să înceapă chimioterapia, întrucât hormonii din timpul sarcinii contribuie la extinderea mai rapidă a tumorii maligne în organismul femeii.

Se aflau într-o mare dilemă; mare însă a fost şi credinţa acestei familii binecuvântate. Părinţii ei au declarat un nu categoric doctorilor, un nu categoric au spus şi cei doi soţi. Au lăsat totul în mâinile lui Dumnezeu. Tatăl ei, preotul, a spus: «Ce-o vrea Dumnezeu, preoteasa mea. Sunt ei copiii noştri? Oricând doreşte, poate să ni-i ia. Şi ce-o să câştigăm dacă cu propriile noastre mâini o să ne ucidem nepoţelul în efortul nostru de a salva fata? Nu, o să lăsăm totul în seama lui Dumnezeu». Aşa hotărâră cu toţii: «În voia Domnului… Dacă Dumnezeu vrea, să ni-i dăruiască pe amândoi copiii noştri, dacă nu, să ni-i ia pe amândoi!».

M. a fost supravegheată în continuare de medici, care exprimau mari temeri din cauza sarcinii şi insistau cel puţin să scoată copilul îndată ce se vor fi împlinit şapte luni. Mama ei, însă, preoteasa, a sfătuit-o că nici aceasta nu trebuia să se întâmple, pentru că era spre binele copilului să se nască la soroc.
Mare a fost credinţa lui M., mare şi încrederea ei în Dumnezeu, de aceea a acceptat şi a declarat medicilor că va aştepta până ce va intra în luna a noua. Credinţa şi încrederea în Dumnezeu erau mari, mare însă şi emoţia pe care o trăia întreaga familie.

Bucuria venirii pe lume a unui copil se amesteca cu tristeţe şi teamă, cu marea tristeţe şi cu marea spaimă a morţii. Însă Marele nostru Dumnezeu e mai mare decât toate. Dumnezeul nostru Cel plin de iubire a avut multă grijă şi, mai înainte de a îngădui ca această povară să devină grea şi de neridicat, a făcut-o uşoară. Cum s-a întâmplat aceasta? L-a trimis pe Sfântul Partenie să şadă alături de ei, alături de preoteasă. Pe când M. se afla încă la începutul sarcinii, mama ei a văzut în somn un vis plin de viaţă. Se afla, spunea ea, la fundaţia Lyrios, pe care o ştia, întrucât acolo slujea adesea soţul ei, servind nevoile mănăstirii. Aşadar, acolo avea loc o mare sărbătoare în «satul de copii», la casa copiilor uneia dintre maicile surori. La masa care s-a pus, preoteasa s-a nimerit să şadă în capul mesei, între doi călugări necunoscuţi pentru ea. Stătea cu mare atenţie şi reţinută de nedumerire şi respect. La un moment dat s-a întors spre stânga şi a întrebat: «Părinte, cu tot respectul ce vi-l port, cine sunteţi, de unde sunteţi?». Călugărul i-a răspuns în puţine cuvinte, cu autoritate în glas, dar nu răstit, arătând cu mâna stângă spre bisericuţa Sfântului Partenie: «Uite aici, sus». Preoteasa nu a înţeles atunci visul, nici nu i-a dat importanţă. L-a considerat ca pe un vis obişnuit.

Însă lucrurile s-au schimbat peste câteva zile, când de la Lyrios i-au cerut părintelui M. să slujească la Sfântul Partenie, deoarece preotul care trebuia să vină la slujbă, în cele din urmă, nu a mai putut.
Deci, preoteasa lui s-a dus acolo sus pentru prima dată. Trebuie aici să menţionăm că preoteasa ştia de numele Sfântului Partenie, ştia că bisericuţa care domina la Fundaţie aparţine Sfântului, dar niciodată nu a urcat acolo sus şi niciodată nu a văzut vreo icoană de-a lui.
Aşadar, când a intrat în bisericuţă şi a văzut prima icoană a lui în pronaos, de îndată aceasta i-a amintit ceva, însă după ce a înaintat şi a văzut icoana cea mare la altar, atunci pe dată s-a tulburat, şi-a amintit, a simţit frică şi s-a simţit nevrednică, a îngenuncheat în faţa ei lăcrimând. Şi toate acestea pentru că chipul sfântului din icoană era chipul călugărului pe care l-a văzut în visul ei. S-a emoţionat tare mult şi totodată nu a priceput de ce să-i apară ei, nevrednicei, cum se numea ea pe sine însăşi, un sfânt viu. Oare ce să vrea de la ea?

De atunci, acest chip se afla în faţa ochilor ei în fiecare zi şi teama pe care a simţit-o în prima clipă s-a cuibărit în sufletul ei. De aceea, de îndată ce a aflat de boala tinerei sale fiice, degrabă l-a chemat într-ajutor pe Sfântul Partenie, după ce l-a văzut viu în faţa ei şi după ce a aflat şi despre harul lui deosebit pe care-l are de a vindeca cancerul. Toată familia se ruga la el şi-l implora să-i miluiască, să fie milostiv cu două fiinţe deodată, cu tânăra mamă şi cu copilul ei care încă se afla în pântecele ei. Cum să nu se înduioşeze prea viul şi milostivul Sfânt Partenie?
Au început degrabă slujbele, Sfintele Liturghii şi Paraclise în cinstea Sfântului Partenie, preotul tată şi fratele lui M., preot şi el, dar şi întreaga familie. La timpul potrivit, în ciuda temerilor doctorilor, s-a născut o fetiţă plină de sănătate, drăgălaşă şi binecuvântată.

Îl preaslăviră cu toţii pe Dumnezeu, că nu au cedat în faţa doctorilor să omoare această creatură drăgălaşă a Lui. Bucuria era însă din nou amestecată cu tristeţe. M. a născut, dar a început pentru ea marea Golgotă. Lehuza a început imediat şedinţele de chimioterapie, în loc să şadă lângă pruncul ei, să se bucure de el, să-l ţină în braţe, să-l hrănească, să aibă grijă de el. Aşa a alergat timp de doi ani la Spitalul Popular la tratament, cu credinţă, dar şi cu emoţie în suflet; se va învrednici să-şi crească copilul pe care cu sacrificiul propriei sale vieţi l-a adus pe lume? Era sigură de acum că sfântul o ajutase până în clipa aceea, aşa încât spera că şi de acum încolo nu o va abandona. De altfel, directorul secţiei de hematologie, mare medic şi cunoscut la Spitalul Popular, îi dăduse 95% şanse de viaţă. Când s-au împlinit însă doi ani, a oprit chimioterapia, pentru că situaţia devenea tot mai dificilă. În loc ca sănătatea ei să se amelioreze, s-a înrăutăţit mult, iar cancerul s-a extins.
Doctorul a chemat-o pe ea şi pe mama ei, pentru că aceasta avea curajul cel mai mare în familie, şi aceasta alerga într-una împreună cu copilul ei peste tot. Le-a chemat deci şi le-a comunicat vestea cea proastă. Le-a spus că nu pot să-i mai ofere nimic ca medicaţie. Evoluţia sănătăţii lui M. luase o altă întorsătură. Acum îi dădeau şanse de viaţă numai 5%. Cei 95% deveniseră numai 5%.
M. s-a simţit pierdută, a fost lovită adânc de modul rece şi dur cu care a întâmpinat-o medicul şi l-a întrebat: «Şi ce se va întâmpla acum?». Răspunsul lui a dezamăgit-o: «Nimic nu mai poţi să faci decât să aştepţi fatalitatea…».

Ce clipă dură şi neomenească! Ieşiră afară din cabinet cu răsuflarea întretăiată, cu paşi greoi şi cu inima la fel de grea. Mama ei găsi din nou putere şi îi spuse: «Nu te descuraja, M. a mea. Lasă-l să vorbească. Hai, să mergem la Sănătatea». Şi se întrebă ea: «Cine mă lumina şi mă îndruma în fiecare clipă grea nu numai să găsesc curajul să mă port cu calm, dar să fac şi alegeri bune? Eu nu am fost niciodată la Sănătatea, ceva însă am auzit cândva vorbindu-se».
Acolo o luă în primire echipa de la serviciul hematologic al domnului P., cerând numai diagnosticul de la Spitalul Popular, pe care l-a primit cu dificultate. A făcut analizele şi a văzut că măduva oaselor încă nu fusese atinsă, şi imediat a început procesul atât de dificil şi periculos al autotransplantului. Nu cunoşteau deloc termenul acesta medical, dar (de parcă-l cunoşteau) au înţeles că era şi acesta o mare cruce de sus.

Preoteasa, mama lui M., a comentat în legătură cu aceasta: «Eu, fata mea, care le-am trăit pe toate acestea de-aproape, doresc din adâncul sufletului meu ca niciodată, nu mamă de om de pe pământ, dar nici mamă de vreo vietate să nu se afle în locul meu şi să-şi vadă copilul aşa cum mi l-am văzut eu pe al meu». Şi a spus acestea o mamă puternică, o mamă care a găsit curajul să intre în salonul de terapie intensivă şi să-şi zărească copilul într-o stare de nedescris, şi nu numai să-l vadă aşa, dar şi să-i dea curaj, să-i vorbească surâzând, să o întărească, ca ea, plină de credinţă, să reziste. O aşa putere i-a dat sfântul mamei, încât a putut să stea alături de fiica sa şi în orele operaţiei duble, bineînţeles cu un permis special. Rugăciunea ei continuă a făcut atât de puternică prezenţa ei, încât doctorii au dorit-o lângă ei, pentru că, precum au fost de acord cu toţii, le-a dat putere să reziste şi ei şi să facă ceea ce trebuia.

Într-o primă fază, autotransplantul a durat 17 zile întregi, în timpul cărora a avut loc întâi micşorarea numărului globulelor albe, care a ajuns la numai 30. În continuare a avut loc colectarea noilor globule albe pe care le producea organismul lui M. Un proces care putea să o ducă la moarte (şi nu numai). Aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, apărarea organismului ei slăbi întru totul, încât M. ajunse o fiinţă demnă de plâns.
Într-o sală plină de aparate, plină ea însăşi de tuburi, s-a umplut de răni peste tot şi nu putea să mănânce. Şi-a pierdut părul de la chimioterapie şi îşi pierdea într-una cunoştinţa. Iar mama ei, alături de ea, se lupta să o ţină în viaţă, dându-i curaj, dându-i să mănânce puţină zeamă dintr-o mâncare simplă, rugându-se mereu la Maica Domnului şi la Sfântul Partenie. Şi însăşi M. a luptat să rămână în viaţă, pentru că ea însăşi avea mare credinţă şi încredere în Dumnezeu şi în Sfântul Partenie, pe care îl chema mereu într-ajutor. Îl chema şi în clipele de mare suferinţă, când îşi pierdea cunoştinţa. Mama o auzea şoptind cuvinte de rugăciune pe care ea însăşi acum nu şi le mai aminteşte deloc. «Dumnezeul meu, eu ştiu, Dumnezeule, ai să mă ajuţi…»

Aşadar, cu această puternică credinţă, împletită cu rugăciune şi cu marea încredere în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în Sfântul Partenie, pe care-l simţeau lângă ele, trecură la a doua fază periculoasă a autotransplantului, după o pauză de 10 zile. Pe parcursul ei a avut loc reaşezarea noilor globule albe care se păstraseră la temperatura de -170ºC.
Acolo şi-a văzut mama pe copilul ei cum iarăşi a păşit cu un picior în groapă. La un moment dat al reaşezării globulelor, pulsul a ajuns la 30 de bătăi, doctorii erau adânc îngrijoraţi, se priveau unul pe altul cu priviri rapide, dezamăgite. Nu a rezistat M., de-acum i se apropia sfârşitul. Mama ei, cu rugăciunea în suflet, cu rugăciunea pe buze, a ieşit discret afară. A vrut să nu mai vadă nimic, să-i lase singuri în clipa aceea pe doctori. Peste puţin ieşi unul din medicii cei mulţi şi îi spuse: «Vino înăuntru, hai să vezi… Pulsul i-a revenit la limitele normale…».

Luă sfârşit întreaga procedură chirurgicală. M. ieşi la liman cu credinţa şi convingerea că Sfântul Partenie a făcut o minune. Însă aceasta nu a ştiut-o numai familia, au înţeles-o şi doctorii, care au declarat clar că M. a scăpat cu viaţă, din câte s-au întâmplat, numai prin intervenţie dumnezeiască, printr-o minune. De aceea însă nu erau siguri că va fi salvată pe deplin; aşteptau o recădere şi, cu emoţia zugrăvită pe chipurile lor, o vedeau pe M. şi-i făceau la fiecare trei luni radiografie. De îndată însă ce se uitau la ea, se schimbau la faţă, se umpleau de bucurie, o îmbrăţişau pe M. şi o trimiteau acasă, la copilul ei.

Au trecut de atunci doi ani. Acum rareori mai stabilesc întâlniri cu ea pentru radiografie şi analize. Ultima dată, medicul ei curant de la Sănătatea i-a declarat: «Du-te, M., şi să nu te mai întorci. De-acum s-au terminat toate. Orice altceva ţi se poate întâmpla, numai asta nu!». Nu, nu o să mai păţească nimic. Sunt siguri toţi de aceasta, acum că au trecut aproape trei ani şi M. s-a întors la munca ei şi la copilaşul ei. A păşit cu un picior în mormânt şi a ieşit din nou afară. A ieşit la lumină şi Îl slăveşte pe Dumnezeu şi pe Sfântul Partenie, care a săvârşit marea lui minune de două ori; a salvat două vieţi deodată. Acesta a devenit ocrotitorul lor” [13; 96-105].

Întâmplarea aceasta nu are nevoie de comentarii. Iată o mamă care a preferat să moară decât să ucidă pruncul pe care îl purta în pântece. Iată o mamă care a iubit mai mult decât orice voia lui Dumnezeu.
Exemplul ei este zguduitor. Durere, durere şi iar durere… Cei mai mulţi ar fi cedat la o asemenea încercare. Şi totuşi, ea a rezistat până la capăt.

Danion Vasile, Mângâiere pentru bolnavi

„Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!”

Despre durere şi răbdare, cu presvitera Delioara Bujor.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu

„Ca orice şcoală, şcoala suferinţei face o triere. Nu toţi promovează examenul şi, în orice caz, nu toţi îl trec cu note mari”, spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Preoteasa Delioara Bujor din Constanţa a trecut cu brio toate examenele pe care Dumnezeu i le-a dat la şcoala suferinţei. A rămas văduvă la numai 36 de ani, având opt copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, dintre care unul cu handicap de gradul I. Cu doi ani înainte de moartea soţului, Dumnezeu L-a chemat la Sine pe un alt copil al familiei Bujor, un băieţel care a murit înecat în râul Tutova, la numai 10 ani. Potrivit cuvântului dat Sfântului Pavel, care, rugându-se Domnului să îl elibereze de neputinţă, a primit răspuns că puterea lui Dumnezeu „întru slăbiciune se desăvârşeşte”, pentru credinţa presviterei Delioara, Dumnezeu a acoperit-o cu harul Său, ajutându-o să treacă peste toate încercările şi să-şi crească frumos copiii.

- În urmă cu 12 ani a murit într-un accident de maşină soţul meu, părintele Constantin, care slujea la o biserică din Bârlad. Întrucât locuiam în casa parohială, după numirea noului preot a trebuit să părăsim locuinţa. Înalt-Preasfinţitul Teodosie, care în acea vreme era episcop la Bucureşti, mi-a asigurat un loc de muncă la o casă de odihnă a preoţilor din Buşteni. Ne-am mutat cu toţii de la Bârlad la Buşteni, unde am locuit câţiva ani într-o cameră ce ne-a fost repartizată. Mă ocupam de tot ce însemna întreţinerea acelei casei preoţeşti – curăţenia camerelor şi serviciul la bucătărie.
Înalt-Preasfinţitul ne-a luat sub ocrotirea sa. Când a venit la Constanţa, l-am urmat şi noi. Astăzi locuim într-o casă în satul Cumpăna din judeţul Constanţa, casă ridicată cu ajutorul Înalt-Preasfinţiei sale şi a domnului Marcel Bouroş, preşedintele Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Casa am mobilat-o cu ceea ce am primit de la diferite persoane.
…Nouă nu ne trebuie atât de multe lucruri, am învăţat să nu punem preţ pe cele materiale. Pentru noi lucrul cel mai important este să ne mântuim!

- V-aţi supărat pe Dumnezeu că v-a lăsat singură cu opt copii, dintre care unul cu handicap?
- Nu! Dumnezeu dă crucea după puterile fiecăruia. Deci nu mă pot supăra pe Dumnezeu. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva!

- …Nici măcar în primele clipe când aţi aflat de moartea părintelui?
- Nu. În acele clipe I-am cerut lui Dumnezeu putere. Primele mele cuvinte au fost: „Maica Domnului, dă-mi putere să-mi duc crucea! Maica Domnului, ne lăsăm în grija ta! Am nădejde că ne vei ajuta!” Şi, într-adevăr, Măicuţa Domnului a fost cu noi. Nu am avut nici o problemă cu fetele în privinţa învăţării. Fetele mai mari au intrat la facultate cu medii mari şi fără a face meditaţii, iar cele mai mici, care acum sunt eleve de liceu, nădăjduiesc că le vor urma.

- Şi Ionuţ, copilul cel mai mic?
- Ionuţ s-a născut cu un handicap de gradul I şi trebuie supravegheat permanent. Este agitat, nu vorbeşte, ne înţelegem foarte greu cu el. Are tendinţa de a lovi, de a strica. Dacă nu suntem atente, poate da foc casei sau poate face alte pozne! Trebuie să-l acceptăm aşa cum este, căci prin el ne putem mântui. Când mergem la biserică, îi place să ducă la altar pomelnicul şi să se împărtăşească. Acum are 14 ani şi nu-l mai pot împărtăşi săptămânal. Însă am constatat că în săptămâna de după împărtăşanie este mult mai liniştit!…

- Au fost momente în care v-aţi simţit singură?
- Nu, pentru că am fost tot timpul cu copiii mei… Acum mă simt singură când îmi pleacă fetele la liceu sau la facultate, iar Ionuţ doarme. Zic: „Doamne, abia aştept să vină fetele!”. Bineînţeles că mi-a părut rău când a murit soţul meu, m-am simţit ca o pasăre fără aripă, dar Dumnezeu m-a ajutat…
Mi-am dorit să fiu pentru copiii mei şi prietena lor, nu numai mamă. Şi am reuşit acest lucru. La noi în familie nu există secrete, nu ne ascundem greşelile pe care le facem. Dacă cineva a greşit, recunoaşte şi îşi îndreaptă greşeala. Eu am mare încredere în fetele mele. Când luam salariul, le arătam unde puneam banii şi le ziceam: „Banii sunt aici! Când aveţi nevoie de ceva, puteţi lua, dar să-mi spuneţi şi mie şi să nu-i terminaţi, ca să avem ce pune pe masă până la sfârşitul lunii!”

- Au fost zile în care nu aveaţi ce să puneţi pe masă?
- Da, dar nu ne-am plâns. Făceam o pâine fără drojdie şi-o mâncam cu ceai. Şi le spuneam copiilor: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ce avem, să învăţăm să fim şi flămânzi! Vor veni zile în care vom fi nevoiţi să flămânzim, aşa ne călim”.

- Nu vă durea sufletul că nu le puteţi oferi mai mult?
- Chiar dacă mă durea sufletul, nu puteam schimba situaţia… Îi încurajam cum puteam: „Astăzi mâncăm doar pâine şi bem ceai, şi să nădăjduim că mâine Dumnezeu ne va trimite mai mult”. Şi, într-adevăr, aşa se întâmpla… A doua zi, în chip minunat, aveam mai multă mâncare. Ne-a fost greu la început, mai ales că eram obişnuiţi ca soţul meu să aducă multe lucruri bune. Dar, cu timpul, ne-am obişnuit să ne descurcăm cu puţin. Când rămâneam fără nici un ban, mergeam la Înalt-Preasfinţitul – m-a ajutat de fiecare dată.

- Nu şi-au dorit copiii dumneavoastră să trăiască asemenea copiilor cu posibilităţi materiale ridicate?
- Nu, pentru că au înţeles că toate bogăţiile sunt trecătoare. Le-am explicat că trebuie să aibă mai întâi de toate credinţă şi înţelepciune. Le-am învăţat pe fete să nu se ruşineze de faptul că provin dintr-o familie numeroasă. Dimpotrivă, să fie bucuroase că au aşa de multe surori! Le-am dat mereu exemplul cu pomul care are multe roade: când îl priveşti, te bucuri de el. …Se mai certau pe haine, dar le împăcam spunând că nu învaţă la aceeaşi şcoală şi că le pot schimba între ele.

- Dacă aţi fi avut posibilităţi, le-aţi fi îndeplinit copiilor toate plăcerile?
- Nu… Cred că greşesc acei părinţi care le oferă copiilor lor tot ceea ce îşi doresc. Astfel de copii se obişnuiesc să aibă totul pe tavă şi vor crede că li se cuvine toate. Copilul crescut aşa va deveni egoist, lipsit de sensibilitate la problemele aproapelui şi îi va fi foarte greu să se descurce în viaţă. Fetele mele au învăţat de mici să preţuiască banul muncit, pentru că au muncit ele însele de la vârsta de 15-16 ani, vara în vacanţe. O doamnă profesoară le-a intermediat o relaţie la un patron care avea standuri cu diverse mărfuri şi ele vindeau în sezonul de vară. Nu câştigau mult, dar reuşeau să-şi mai cumpere ceva hăinuţe. În plus, le-am obişnuit să mă ajute în treburile gospodăreşti. Eu aveam două servicii, ca să pot câştiga mai mult, aşa că lipseam mult timp de acasă. Câtă vreme eram plecată, ele aveau grijă de Ionuţ şi făceau de mâncare…

- De ce şi unii tineri care au avut parte de o educaţie religioasă se depărtează de Biserică, pe măsură ce cresc?
- Mă gândesc că tinerii uită de Dumnezeu atunci când intră în contact cu alţi tineri care nu ştiu de Dumnezeu. Vedeţi, copilul mic prinde mai repede cele rele! De aceea, mama trebuie să-i atragă tot timpul atenţia când greşeşte. Tânărul, după ce ajunge la liceu sau la facultate, dacă nu are o credinţă puternică, dacă are o credinţă căldicică, dă de mediul rău de acolo şi se strică. Contează foarte mult anturajul! Este o vorbă: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune”. În plus, televiziunea, mass-media în general contribuie din plin la schimbarea caracterului bun pe care aceşti tineri l-au dobândit în familie. Ce ne propune televiziunea: un mod de viaţă lipsit de Dumnezeu, un mod de viaţă în care numai satisfacerea propriilor plăceri contează, un mod de viaţă în care se aruncă la gunoi tot ceea ce noi, părinţii, am încercat să sădim bun în sufletele lor. Părintele Constantin s-a opus categoric ca noi să avem televizor în casă: „Nu vreau televizor în casa mea, ca să le strice mintea copiilor!” – şi pe atunci programele nu erau aşa de viciate cu imagini pornografice ca acum…

- Ca mamă a opt copii, ce sfaturi le-aţi da părinţilor de astăzi?
- În primul rând, să-şi iubească mult copiii şi să aibă grijă ce educaţie le dau. Uşor se face un copil, dar foarte greu e să-l educi! Să fie foarte atenţi cu anturajele. Pe copii îi strică foarte mult anturajele! Am observat la adolescenţii şi tinerii de azi că le este foarte uşor să stea la o petrecere ore în şir, dar foarte greu să stea la o slujbă a Bisericii. De asemenea, este esenţial ca părinţii să nu fie de acord cu avortul. Indiferent de cât de greu ar duce-o, să dea şanse de viaţă fiecărui copil pe care Dumnezeu îl trimite în acea familie. Să fie conştienţi că Dumnezeu poartă de grijă fiecărui suflet care vine pe lume.

- Sunt oameni care v-au necăjit?
- Au fost oameni care mi-au reproşat că am făcut aşa de mulţi copii… Dar nu m-am supărat pe ei. Le-am spus doar că nu ştiu ce vorbesc. Mă rog ca Dumnezeu să-i înţelepţească pe ei şi pe toţi cei ce nu înţeleg raţiunea unei mame care a hotărât să aducă pe lume mai mulţi copii.

- Ce aţi învăţat în anii de când sunteţi văduvă?
- Am învăţat să am multă răbdare, să-i iubesc pe cei ce au nevoie de ajutor. Mi-am dorit să fac Facultatea de Asistenţă Socială şi să lucrez undeva unde pot ajuta oameni cu nevoi speciale. Şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Acum lucrez la un centru unde avem grijă de persoane cu handicap, cu vârste între 19 şi 48 de ani. Deşi au vârste aşa de mari, eu le spun „copii” pentru că îi văd ca pe copiii mei…
Vorbeam cu ei zilele trecute despre sărbătorile de iarnă şi îmi ziceau că vor să aibă un Crăciun frumos. Iar eu le-am răspuns: „O să aveţi cel mai frumos Crăciun! O să mergem la biserică, o să ascultaţi o slujbă frumoasă, apoi colinde acasă!” De Anul Nou, ei şi-ar dori petrecere, muzică, distracţie. Le-am explicat că acestea sunt lucruri trecătoare şi că se vor simţi mai bine dacă pe 1 ianuarie vom fi prezenţi la biserică.
În centrele de unde au venit nu i-a dus nimeni la biserică. Eu caut să-i apropii de Dumnezeu. La masă îi învăţ cum să se roage: „Haideţi să ne închinăm şi să mulţumim, pentru că mâncarea este de la Dumnezeu”. Duminica încerc să-i duc la Liturghie. Le explic că trebuie să aibă răbdare în boală, în suferinţă şi să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu.
Văd că le place şi sunt interesaţi de ceea ce le explic. Pe Părintele îl aşteaptă de fiecare dată cu nerăbdare. Mă rog la Dumnezeu ca oamenii de la conducerea acestui centru să îmi permită să continui ceea ce am început cu ei. Uneori mi s-a interzis să-i duc la biserică, pe motiv că s-ar putea apuca să cerşească. Dar nu este aşa, aceşti „copii” merg acolo din dragoste!…

- Sunt oameni care v-au impresionat prin credinţa lor?
- Am cunoscut o femeie de 96 ani, foarte credincioasă. A cunoscut ambele războaie mondiale. Mi-a povestit prin câte a trecut şi cât de mult a păzit-o Dumnezeu datorită credinţei sale.
Sunt mulţi oameni care mă impresionează cu viaţa lor şi care îmi dau puterea şi curajul de a merge mai departe. De asemenea, citesc vieţi de sfinţi, cuvinte ale Părinţilor cu viaţă sfântă – şi mă folosesc foarte mult. Suferinţa te căleşte în credinţă. Dar te ajută şi cititul cărţilor. Din cărţile citite am aflat despre oameni care au suferit mult mai mult: au trecut prin secetă, prin foamete, prin război. Acum, slavă Domnului, avem un acoperiş deasupra capului, avem ce aşeza pe masă – mult, puţin, este ceva…

- Cum aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu?
- L-am simţit prin mâna pe care mi-au întins-o oamenii ce mi-au stat aproape: Înalt-Preasfinţitul Teodosie al Tomisului, domnul Marcel Bouroş, care m-a ajutat să-mi fac casa, mulţi preoţi şi colegi de serviciu…

- Ce înseamnă fericirea?
- Fericirea este atunci când ai credinţă în Dumnezeu şi familia lângă tine. Atunci totul merge bine! Am învăţat eu şi mi-am învăţat şi copiii să aibă tot timpul credinţă – şi când le e bine, şi când le e rău. Nu se poate ca atunci când îţi este bine să uiţi de Dumnezeu! Trebuie să fim cu gândul permanent la Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea ca atunci când te trezeşti de dimineaţă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a dăruit încă o zi. Oare câţi dintre noi îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a mai îngăduit încă o zi? O zi în care putem să plângem pentru păcatele noastre, o zi în care să facem o faptă bună, ce poate ne va ajuta când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător, o zi în care să ne rugăm mai mult… Ne plângem că nu este timp. Dar câţi conştientizăm că, prinşi de atâtea griji, avem puţin timp de rugăciune şi pocăinţă? Dacă avem râvnă să fim mai mult cu Hristos, vom simţi în suflet o bucurie pe care numai harul lui Dumnezeu o poate da.

SursA: familiaortodoxa

Vlădica Ioan Maximovici: Îndrumări către cler şi cîntăreţii bisericeşti

SursA FotO: orthphoto.net

Se cuvine să ţinem minte întotdeauna şi să înţelegem: cîntarea bisericească este o rugăciune şi cîntarea rugăciunilor trebuie să se facă cu evlavie, pentru însufleţirea spre rugăciune a celor aflaţi în biserică. Nu sunt îngăduite intonările şi cîntatul doar pentru îndulcirea auzului şi care, prin conţinut sau prin modul de execuţie, nu îndeamnă la rugăciune, precum şi dacă sunt necorespunzătoare slujbei respective sau evenimentului celebrat de Biserică, zilei sau canonului bisericesc. De asemenea, comportamentul cîntăreţilor trebuie să fie cucernic şi potrivit înaltei chemări a cîntăreţilor bisericeşti, care îşi unesc vocile lor cu vocile îngerilor.
Grija pentru aceste lucruri stă în sarcina conducătorilor corului şi a preotului care săvîrşeşte dumnezeiasca slujbă, ale cărui indicaţii trebuie îndeplinite întocmai.

SursA: Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Bisericii Ruse din exil, Făcătorul de minuni a toată lumea – Predici şi îndrumări duhovniceşti, Traducere Elena Dulgheru, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 275

Chipuri de preotese: doamna preoteasă Camelia Elena Niţă

un articol apărut în Ziarul Lumina:

Povestea mamei cu 10 copii

Raluca Brodner

Dacă aş fi întâlnit-o pe stradă, cu siguranţă, nu mi-ar fi fost indiferentă. Puţini sunt oamenii care, fără să te ştie de undeva, te privesc direct în faţă, cu ochi buni. Dacă nu aş fi cunoscut-o şi nu mi-ar fi vorbit ca unei vechi prietene, nici măcar nu aş fi bănuit cât este de puternică, responsabilă, iubitoare şi darnică. Pe aceia dintre noi care refuză să creadă că mai există oameni capabili de gesturi nobile, lipsite de interes, îi asigur că fac o mare greşeală. Un astfel de om este Camelia Elena Niţă, preoteasă, mamă a doi copii şi instructor-educator la Centrul de plasament în regim de urgenţă "Pinocchio" din Bucureşti.

• 

Aparent fragilă, mereu cu zâmbetul pe buze şi foarte atentă la nevoile celor din jur. Acestea au fost primele impresii pe care mi le-am formulat repede în minte, în timp ce o urmăream îndeaproape, în lumina de paloarea unui suferind hepatic, pe coridoarele Centrului de plasament în regim de urgenţă Pinocchio, din sectorul 1 al capitalei.

Silueta feminină, de înălţime medie, păşeşte cu o cadenţă corespunzătoare sunetului scos de tocurile pantofilor negri, fini. Din reflex, mai mult dintr-un sentiment matern, deschide ambele mâini şi le închide imediat ce prinde palmele mici ale copiilor, care îi ies în întâmpinare. "Încet, încet, e loc pentru toată lumea. Păstrăm liniştea", îşi domoleşte protectoarea micuţii, mai ales când aceştia năvălesc, deodată, din toate părţile.

"Mami" pentru doi copii acasă şi pentru alţi zece la "Pinocchio"

Copiii îi spun "mami". Şi nu sunt doar unu, doi sau trei, ci sunt zeci de pitici care o numesc astfel. Nu este mama biologică a niciunuia dintre ei, însă, după cum se comportă, îşi merită, fără îndoială, titlul de mamă. La început, când micuţii au strigat-o "mami, mami", Camelia Niţă, instructor-educator la "Pinocchio", nu a reacţionat nicicum. Şi asta pentru că mami era obişnuită doar cu timbrul vocii copiilor săi, de-acasă, Ciprian şi Ana-Maria. Cu timpul, însă, aceeaşi mami s-a obişnuit cu noii săi copii. Şi-a dat seama cât de mult le lipsesc acestor orfelini propriile mame, aşa că, de patru ani încoace, doamna Camelia este cu adevărat mamă pentru zeci şi zeci de copii ai nimănui. "Copiii aceştia sunt doza mea zilnică de hrană spirituală. Eu nu mai pot trăi fără ei. Cu timpul, şi-au dat seama şi cei de-acasă că aşa simt şi că aşa este cel mai bine pentru mine, pentru noi. Nu fac deosebire între copiii mei şi copiii de aici. În fiecare îl văd pe fiul meu sau o văd pe fiica mea", spune instructorul-educator, în timp ce caută în geantă după o minge mică, albă, ca urmare a rugăminţilor stăruitoare ale lui Ionuţ. Se ştie, în poşeta mamei Elena se găsesc mărunţişurile fiecărui copil din grupa pe care o are în grijă. "Sunt mamă cu normă întreagă", se arată amuzată Camelia Niţă. Grupa sa este formată din 10 copii, dintr-un total de 40 de suflete, câte trăiesc la un loc în centrul de plasament.

"Mă împiedicam de scame, când oamenii aveau necazuri"

Crede cu tărie că viaţa sa este un dar oferit de Dumnezeu, şi că este datoare să-l înmulţească, spre bucuria celor necăjiţi.

"Viaţa mea a fost şi este în continuare plină de daruri. Numai bucurii am avut. Tristeţile n-au fost tristeţi, mi

le-am făcut singură. Spre exemplu, tristeţea la mine a însemnat o notă de opt a fiului meu. Eu mă împiedicam de scame, în timp ce oamenii aveau adevărate necazuri. Am doi copii minunaţi şi un mariaj fără cusur. Şi-atunci, cum Îi pot eu mulţumi Bunului Dumnezeu?", se întreabă doamna Camelia. Răspunsul şi-l dă singură, în fiecare zi, de când a ales să fie mami pentru copiii centrului de plasament la care lucrează.

Totul a început într-o seară. Cu un telefon. Era soţul său, care a rugat-o să noteze un număr. L-a notat. A sunat a doua zi şi la capătul celălalt i-a răspuns o angajată a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Sector 1. Asta se întâmpla în 2006, la doi ani după revenirea în Bucureşti.

După o experienţă de 10 ani la catedră, ca profesoară de religie, timp în care i-au trecut prin mână generaţii de elevi sclipitori, Elena Niţă a simţit că vrea să se dăruiască unei categorii defavorizate. Mai precis, să aibă un loc de muncă unde să facă mai mult decât îi cere fişa postului, şi pentru asta să nu primească o plată materială, ci pronie cerească, atât cât este posibil. Pe scurt, aceasta a fost explicaţia oferită la interviul de angajare membrilor comisiei, nedumeriţi, pe bună dreptate, de opţiunea candidatei supercalificate pentru postul scos la concurs. Aceeaşi uimire a provocat-o înainte de interviu, la depunerea dosarului, când o doamnă a sfătuit-o să încerce în altă parte, gândindu-se că nu va rezista într-un asemenea mediu, dur, solicitant. A fost momentul în care replica părintelui Cristian Vasile Niţă, soţul doamnei Camelia, care i-a fost întotdeauna sprijin, a venit prompt: "Aşa ceva nu se poate. Dacă nu ne ducem noi, cine altcineva să meargă? Cineva trebuie să meargă şi acolo."

Furcile caudine

Dacă oamenii au fost relativ uşor de convins, nu la fel s-a întâmplat şi cu, să le spunem, forţele potrivnice. La trei luni după ce i s-a oferit postul, fix la data în care trebuia să dea răspunsul final în privinţa locului de muncă, a leşinat pe stradă, în apropierea centrului. Cauza pierderii conştienţei a fost apariţia bruscă, din senin, a mai multor câini, care au înconjurat-o. Asemenea unor lupi fioroşi, lătrau neîncetat, dar fără a îndrăzni să atace. Două săptămâni de concediu medical au pus-o pe picioare şi nu mică a fost mirarea familiei, dar şi a colegilor, când preoteasa a ales să se întoarcă la copiii ei cei mulţi.

Nu peste mult timp, avea să fie din nou personajul principal al unui incident, deloc fericit. S-a întâmplat ca într-o zi doi copii să se certe pe seama unei rigle de lemn. Unul o voia pentru el, celălalt nu ar fi cedat-o nici în ruptul capului. Încrâncenaţi, copiii trăgeau fiecare de bucata de lemn, cu putere. Când instructorul s-a apropriat de ei să îi despartă, unul dintre copii a scăpat din mâini capătul stinghiei şi …esenţa lemnoasă, dură ca un ciocan, a nimerit chiar în capul doamnei Camelia. Lovitura a fost foarte puternică. Ca şi în cazul primului accident, toată lumea a spus că doamna Niţă nu se va mai întoarce vreodată la zbenguiţii de la centru. S-au înşelat a doua oară.

Pentru încercările prin care a trecut, preoteasa are o explicaţie: "Candidaţi la sfinţenie suntem cu toţii, nu toţi reuşim. Îmi place să compar sufletul mântuit cu aurul pur, care ajunge să fie pur dacă stă în foc, ca să se distrugă toate impurităţile. Iar focul acela nu este uşor de îndurat. Înseamnă viaţa noastră aici. Una peste alta, sunt la locul potrivit".

"În vis, noaptea, sunt cu ei"

Mai spune educatoarea că munca cu prietenii lui Pinocchio a ajutat-o să vadă în orice lucru rău partea bună şi în orice lucru bun partea rea. Ca şi cum incidentele din trecut nu ar fi avut loc, Camelia Niţă îşi consideră locul de muncă o "activitate superbă", chiar dacă unii colegi, care se confruntă zilnic cu aceleaşi probleme ca ale sale, vor considera exagerată declaraţia. Şi adaugă, în semn de convingere: "Dacă îmi iau liber sau merg în concediu, îi visez noaptea. În vis, noaptea, sunt cu ei. Exact cum îmi visez părinţii şi îmi trece dorul, aşa mi se întâmplă şi cu ei."

Mărturiseşte cu sinceritate, privindu-mă în ochi, că nu a plecat până acum şi nici nu va pleca de la centru, pentru că prezenţa sa printre copii a fost răspuns al rugăciunilor sale stăruitoare. Şi, aş mai adăuga eu, şi al rugăciunii doamnei Paraschiva, buna sa colegă şi prietenă. Aceasta din urmă i-a cerut lui Dumnezeu, înainte de venirea la centru a preotesei, să-i trimită un om care să o facă să înţeleagă care este rostul ei în acest cămin, după atâţia ani de experienţă în serviciul de plasament. Dar omul Camelia Niţă nu a câştigat doar prietenia doamnei Paraschiva şi a copiilor, ci pe a tuturor colegilor de muncă, faţă de care se simte foarte ataşată. Împreună au găsit răspunsuri, împreună au găsit energia să se lupte cu greutăţile vieţii.

Derulând anii, experienţa legată de "Pinocchio" a venit într-un moment potrivit. I-a fost de folos activitatea didactică, de un deceniu, la care se adaugă cunoştinţele de psihologie, obţinute ca urmare a absolvirii facultăţii de profil. Nici una din aceste experienţe anterioare nu ar fi ajutat-o astăzi, dacă nu ar fi avut credinţă. Puterea de a merge pe această cale, deloc uşoară, de a fi deschizător de drumuri, a venit de la Dumnezeu. Tot El i-a dat curaj să meargă înainte şi să nu se lase copleşită, până la inerţie sau abandon, atunci când a văzut pentru prima dată aurolac, păduchi, boli de piele şi câte altele. Până să ajungă la Pinocchio, nu ştia care îi sunt resorturile fizice şi sufleteşti. Acum a aflat.

"Exact ca tâlharul de pe Cruce, acest copil vrea să fure Raiul"

Graţie doamnei Niţă, copiii din cămin primesc educaţie religioasă. După ce îi supraveghează la teme, dascălul le vorbeşte de Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu al cărui nume este scris în carioca de copiii cei mari pe pereţii dormitoarelor. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori… Profesoara spune că adolescenţii sunt interesaţi, în mod special, de Viaţa de Apoi. Şi dă exemplul unui băiat de 15 ani, care i-a cerut detalii despre ce trebuie să facă ca să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă toţi oamenii îşi doresc să ajungă acolo, el de ce nu ar face-o? Dacă părinţii l-au abandonat, dacă nu se mai interesează nimeni de el, dacă şcoala la care este nu îi aduce satisfacţia la care se aşteaptă, pentru că este la o şcoală specială, măcar la final să ajungă într-un loc în care să-i fie foarte bine. Aşa gândeşte băiatul. "Exact ca tâlharul de pe Cruce, acest copil vrea să fure Raiul", punctează dascălul.

Mai mult decât simpla teorie, instructorul le vorbeşte copiilor pe înţelesul lor şi le dă exemple practice. Aşa i-a învăţat să împartă totul între ei şi să se aibă ca fraţii, să nu fie pricină de supărare unii pentru alţii, să fie uniţi, şi asta, pentru că, spune Camelia Niţă, esenţa mesajului religios este unul singur: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi".

"Am fost educată să fac bine"

În fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, instructorul vine la copiii de la centru. Nu ar spune o dată că lucrează, că se duce la serviciu. În primii ani de liceu, când nu era foarte solicitată la şcoală, o însoţea şi Ana - cea atât de dragă mamei -, care din toamnă va fi studentă.

Doamna preoteasă spune că, aşa cum părintele Niţă consideră că biserica este casa dânsului, "ceea ce mi se pare firesc, dar în acelaşi timp înălţător, Pinocchio este casa mea. Cele două - biserica şi căminul de copii - sprijină casa noastră. Aceasta nu ar fi întreagă fără biserică şi cămin. Mulţi vor case pe orizontală, pe verticală, la noi sunt la distanţe mari, dar formează una singură."

Dar biserica din localitatea Cosâmbeşti, Ialomiţa, cea de-a doua parohie în care părintele a slujit înainte de a veni în Bucureşti, acolo unde copiii i-au crescut odată cu biserica pe care a ridicat-o din temelii? Aceea nu este o altă casă, aceeaşi casă? Cu siguranţă, atâta timp cât preoteasa îi numeşte pe sătenii din comuna ialomiţeană "părinţii pe care nu-i mai avem".

Soţii Niţă coordonează împreună Asociaţia "Faptele Credinţei". Activitatea misionară şi socială a acesteia este dedicată persoanelor defavorizate: copii, bătrâni, familii cu posibilităţi reduse.

Ideea înfiinţării asociaţiei a venit ca urmare a dorinţei familiei preotului de a ajuta un copil diagnosticat cu limfom malign Hodgkin celularitate mixtă faza I. Exemplul carităţii a fost imediat urmat de credincioşii din Parohia Cosâmbeşti, care au avut, fiecare după putere, propria contribuţie. Drept răsplată pentru solidaritatea oamenilor, graţie Celui de Sus, copilul a fost salvat.

"Mama şi bunica mea mi-au fost modelele de trăire moral-religioasă. Am fost educată să fac bine. Măsura binelui făcut este binele din familia noastră. Ce pot să-i ofer eu celuilalt pentru binele pe care mi-l dă Dumnezeu? Nimic", răspunde cu lacrimi în ochi Camelia Niţă.

Copilărie furată

Deodată, o uşă mare se deschide. Ca şi cum un bolovan imens ar fi fost urnit de la gura unei grote, lăsând lumina să fugărească întunericul dinăuntru, tot aşa un soare puternic năvăleşte în coridor şi ne izbeşte pe toţi, drept în ochi. Întru început, cu greu putem desluşi, prin plasa genelor împletite sub ochii strânşi de soare, chipurile celor din încăpere. În scurt timp, vedem totul cât se poate de limpede. O doamnă la un pupitru notează într-un caiet mare răspunsurile unei fete şi a doi băieţi care stau în picioare, sprijiniţi de un perete, în faţa sa. Sunt doar nişte copii, de vârste apropiate; să tot aibă între 9 şi 11 ani. Cu părul vălvoi, murdari, îmbrăcaţi cu haine ponosite, privesc în jur nedumeriţi, cu ochi măriţi, asemenea unor animale hăituite. Aşa arată cei mai mulţi dintre copiii găsiţi pe stradă, nesupravegheaţi, care sunt aduşi, uneori temporar, la "Pinocchio". Suferinzi din cauza paraziţilor, a bolilor de piele, a lipsei de hrană corespunzătoare dar şi a unui cămin, minorii găsesc la aici un acoperiş, un pat, o masă caldă, o vorbă bună. Dacă, în urma anchetei sociale, se ajunge la concluzia că un copil găsit pe stradă nu poate fi întreţinut de familia sa, el este trecut în plasament. La fel se întâmplă şi cu micuţii din afara Bucureştiului ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate. Dar asemenea copii ajung accidental la "Pinocchio". Obişnuiţii centrului sunt fie copii abandonaţi, fie copii ai căror părinţi au fost decăzuţi, temporar, din drepturi. Pe lângă aceştia există şi un număr considerabil de suflete care trăiesc în centru încă de când erau bebeluşi. Chiar dacă până acum nu au avut parte de o existenţă normală, în ciuda necazurilor, aceşti copii sunt puternici, descurcăreţi, sufletişti, dar şi fideli celor cărora reuşesc să le câştige respectul. Elena Niţă este unul dintre acei oameni, puţini, dar buni, din viaţa lor.

Vlădica Ioan Maximovici: Despre oprirea participării la distracţii în ajunul zilelor de duminică şi al sărbătorilor *

SursA FotO: orthphoto.net

Sfînta pravilă ne face cunoscut ca în ajunurile zilelor de sărbătoare creştinii să petreacă în rugăciune şi în cucernicie, pregătindu-se pentru a participa sau a asista la Sfînta Liturghie. Dacă toţi creştinii ortodocşi sunt chemaţi la aceasta, atunci cu atît mai mult cei ce iau parte nemijlocit la dumnezeiasca slujbă. Participarea lor la distracţii în ajunul sărbătorilor este un mare păcat. În legătură cu aceasta, cei care, în ajunul unei duminici sau al unei sărbători, au fost la un bal sau la alte distracţii de acest fel nu au voie, în următoarea zi, să cînte în cor, să ajute în biserică, să intre în altar sau să stea la strană.

* Emis în anul 1964, după ce păstoriţii Fericitului Ioan au fost surprinşi, în ajunul unei duminici, participînd la sărbătoarea americană Hallowen

SursA: Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Bisericii Ruse din exil, Făcătorul de minuni a toată lumea – Predici şi îndrumări duhovniceşti, Traducere Elena Dulgheru, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 274-275

Vlădica Ioan Maximovici: Despre neîngăduirea atingerii icoanelor cu buzele rujate

SursA FotO: orthphoto.net



Trasăm ca sarcină clerului şi, cu deosebire, parohilor de biserici, să ia aminte ca persoanele cu buzele rujate să nu se atingă de icoane, de cruce şi de niciun obiect sfinţit, lăsînd pe acestea urme de vopsea. Referitor la aceasta, se vor pune afişe la intrarea în biserică şi se va explica la predică, de repetate ori, cît de mare este păcatul persoanelor care, printr-o atingere necurată, pîngăresc un sfînt odor, motiv pentru care persoanele care merg la biserică trebuie să-şi şteargă rujul sau să nu se atingă de nimic şi, în orice caz, să nu se împărtăşească cu Sfintele Taine ale lui Hristos fără a-şi fi spălat bine buzele.

SursA: Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Bisericii Ruse din exil, Făcătorul de minuni a toată lumea – Predici şi îndrumări duhovniceşti, Traducere Elena Dulgheru, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 275-276