Invitatie la lectura: Juliana Schmemann - "Călătoria mea cu părintele Alexander"

Proximitatea cotidiană a lui Dumnezeu de Cătălin Bogdan

Nu am greși dacă am afirma că există un `fan-club Alexander Schmemann`. Literatura teologică, în mare vogă la noi de două decenii, e un univers aparte. O librărie de gen seamănă, în fond, cu o arcă a lui Noe: zeci de specii de discurs teologic, de o varietate pentru unii firească, pentru alții îngrijorătoare, stau într-o proximitate mai degrabă babilonică decat simfonică. Dacă tematicile sunt relativ asemănătoare (deși uneori o astfel de impresie e înșelătoare), frapează deosebirile de tonalitate și abordare. Inevitabil, opțiunea cititorilor grupează opurile pe răftulețe virtuale, care de multe ori nu corespund cu cele reale din librărie. Alexander Schmemann are `raftul` lui. Liturgist novator în studiile de gen, arheolog cu viziune al doxologiei, dar mai ales filosof al tainelor Bisericii, teologul american de origine rusă (o caracterizare care spune mai mult, vom vedea, decat banalul sau reducționism) a fost mai mult decât un nume de dicționar. Dacă a reușit să facă o breșă în închistata teologie liturgică, aceasta a fost posibilă nu doar prin intuițiile unui spirit extrem de vivace și cu o salutară doză de nonconformism (mult prea rară printre teologi), ci mai ales prin autenticitatea părtașiei Duhului. Deseori ne închipuim `duhovnicia` ca pe un registru profesional, o specializare aproape tehnică. Cititorii (și mai ales iubitorii) jurnalului părintelui Schmemann descoperă însa altceva: o permanentă opțiune existențială, deseori discretă și nespectaculoasă, care instituie un univers al harului. Rădacinile teologiei sale sunt experiențe personale care îmbina reflexivitatea - acea atenție la caracterul epifanic al realității - cu zelul misionar și cu tainica pedagogie a culturii. Incursiunile de strictă meditație teologică stau alături în jurnal de note de lectură literară și de impresii de călator. Caracterul lor aluvionar, specificul de labirint (cu fir izbăvitor cu tot) al conștiinței, fragmentarul aforistic, succesiunea ușor suprarealistă a planurilor, țin parcă de un nou gen de literatură teologică, exemplificat la noi de `Jurnalul fericirii` al părintelui Nicolae Steinhardt. O prospețime și o actualitate surprinzătoare (departe de atâtea paseisme funeste), îmbinarea de fervente mărturii de intimitate spirituală (facute însa nu pe canapeaua psihanalitică, ci în cămara tainică a rugatorului) cu arta de bijutier a lucidității transfiguratoare, tovărășia empatică cu creativitatea culturii (la antipodul ghetourilor de pseudo-duhovnicie), toate concurează la restaurarea acelui duh patristic deseori invocat, dar rareori cercetat. Ceea ce sporește miza spirituală a demersului complică, în schimb, receptarea coerentă a unui parcurs biografic. Harta conștiinței este diferită de cea a unei vieți și uneori sunt greu de suprapus.

Iată că în cazul părintelui Alexander Schmemann dispunem de un complement providențial: memoriile soției sale, Juliana. Scrise la o vârsta înaintată, publicate la peste două decenii de la moartea soțului său, aceste rememorări au darul de a situa în context un parcurs spiritual atât de dens. Juliana Schmemann povestește în primul rând, portretizează deseori, din când în când mulțumește. Întreaga sa carte e scrisă în duhul acesta de bucurie mulțumitoare, euharistic am putea spune. Ceea ce e deplin consonant cu notația liturgistului despre semnificația unui termen atât de fundamental creștin cum e cel de `euharistie`, care înseamnă exact aceasta: `mulțumire`. `Mulțumirea este trairea raiului`, rezuma teologul și nimic nu transpare mai mult din memoriile soției sale decât părtășia la această experiență. O experiență, însă, dobândită treptat, ca printr-o cizelare de durată. Doua etape circumscriu acest parcurs. E mai întâi lumea emigrației ruse. Revoluția bolșevică a îngroșat considerabil diaspora rusă. Parte a acesteia au ajuns si vlăstarele aristocrației ruse scăpate din prăpadul razboiului civil și al `terorii roșii`. Atât Alexander cat si Juliana provin din familii nobiliare. Juliana are chiar rădacini până la una din cele mai luminoase figuri ale sinaxarului Bisericii Ruse,Sfânta Iuliana Lazarevskaia, ocrotitoarea familiilor. Demonizată de comuniști, idealizată de nostalgici, aristocrația rusă poate fi `judecată` și prin prisma fiilor săi. Nobili scăpătați, reduși deseori la condiții de neagră mizerie, supraviețuind într-un Occident cândva prețuit și urât în egală măsură, departe de fastul liturgic de altadată, aceste vlăstare ale unei clase apuse au dat dovadă, unii dintre ei, de o noblețe aparte. Una interiorizată, liberă de eșafodajul ierarhiei sociale, provocată de condiții nedemne. Mai vizibilă astfel decât în vechea Rusie a țarilor, unde ritualul social si ecleziastic putea masca virtuți și o evlavie uneori de paradă, noblețea epurată și spiritualizată în condițiile vitrege ale exilului emană nu atât farmecul dulceag al unui paradis social pierdut, cât mireasma unei altfel de umanități. Fără a fi circumscrisă etnic ori confesional, aceasta are totuși acel specific ortodox de iradiere a Duhului. Daca la principalii teologi ai diasporei ruse (printre ei, Alexander Schmemann) discursul despre dinamica îndumnezeitoare a Duhului Sfânt e central, în lucrări precum cea de față întâlnim acea patină specială a dinamicii sufletești care a impus lumii marea literatură rusă. Juliana Schmemann e o portretistă remarcabilă, reușind să contureze nu doar un colț de lume și de istorie, ci și `muzica unor vieți`, unele aparent ratate, altele chinuite, dar nu lipsite de bucuria dăruirii. Însuși autoportretul conturat denotă stil, nu însa în registrul minor al esteticii, ci în cel al unei disponibilități existențiale bine temperate (smerite, în sensul cel mai nobil al termenului).

Tocmai această lecție a entuziasmului întelept în raport cu contingențele, care cultivă o adaptabilitate deschisă provocărilor, e și una din moștenirile activității misionare a părintelui Alexander Schmemann. Acestui duh misionar, vedem din paginile memoriilor ei, i-a fost asociată și soția sa. Daca Parisul interbelic a fost locul înrădăcinării spirituale (jurnalul teologului revine repetat la tema acestor experiențe formatoare), America postbelică a fost șansa participării la o altfel de Ortodoxie, mai putin ritualistă și naționalistă ca cea a Rusiei țariste (persistentă, în parte, și în emigrația postrevoluționară). Cuplul Schmemann a abordat noua etapă americană cu creativitatea implicării. Nu a fost vorba de un refugiu comod, ci de un teren de misiune care, iată, prin scrierile si activitățile pastorale și academice ale părintelui Alexander, a rodit în folosul întregii Biserici. Situația diasporei ortodoxe, cu precădere în S.U.A., a ridicat probleme canonice inedite si uneori extrem de încâlcite, dar a și permis forjarea unei mentalitati pastorale care, departe de a constitui o formă de aggiornamento diluant, a deschis mai larg ușile Bisericii.În noile condiții, de secol XXI, ale migrației umane, modelul american capătă o actualitate sporită. Vechea concurență (nu arareori conflictuală) dintre principiul etnic și cel regional în organizarea eclezială nu mai poate fi privit doar cu ochii unor Biserici confundând comuniunea vie a `trupului mistic` cu realitatea formală și versatilă a națiunii, animată de duhuri dintre cele mai diverse.

Dar poate cea mai surprinzătoare fațetă a acestor memorii este chipul unei căsnicii. Cititorii jurnalului părintelui Schmemann au remarcat, printre notații, un interes constant pentru problema familiei. Cât de departe, însa, de retorica obișnuită, moralistă și culpabilizantă ori de un naiv optimism! `“Familia” transcende orice altă relație între oameni; nu este țelul, ci sursa si puterea care hranește viața`, iată un crez al teologului mai puțin comun decât ar parea la prima vedere. Luând în considerare și surprinzătorul `imn` al oamenilor cu sacoșe (de o rară prospețime simbolică), adevarați evangheliști ai bucuriei tainice a `căminului`, percepem că e vorba de altceva decât de banalul confort al securității afective ori de cultul idolatru al autarhiei de cuplu. Mărturia Julianei Schmemann confirmă părtășia la o experiență duhovnicească aparte: proximitatea personală ca încântare. `Ritualul` zilnic al conversațiilor de dimineață, prezentat ca un adevarat dejun spiritual, e poate exemplul cel mai elocvent al vitalității unei prietenii conjugale cu savori eshatologice. Mai mult decât atât, exercițiul `benchetuirii tainice` (pentru a prelua minunata sintagmă a `Imnului Acatist al Maicii Domnului`) în proximitatea persoanei iubite se împletește inefabil cu cel al unei alte proximități iubitoare, teandrice. Dincolo de orice aproximări teologice se află taina vie a comuniunii, cu Dumnezeu și cu oamenii.

Sursa: http://corinanegreanu.blogspot.com
Cartea poate fi comandata aici.

Consimţirea preotesei şi participarea ei la Hirotonie

"Preoteasa ocupă un rol important în hirotonirea soţului ei. Mai întâi de toate, ea trebuie să consimtă în scris că este şi dorinţa ei ca soţul ei să fie hirotonit. (...)

În ceea ce mă priveşte, am o amintire vie a hirotonirii soţului meu. În acea zi specială, visul soţului meu urma să se împlinească. Părinţii noştri, fraţii, surorile şi prietenii erau toţi acolo. Îmi aduc aminte cum îmi curgeau lacrimi din ochi în timp ce îl priveam pe soţul meu cum intră în altar. (...) Toţi credincioşii şi familiile noastre se rugau cu lacrimi în ochi pentru ca soţul meu să fie vrednic să primească Harul lui Dumnezeu.(...)

Într-o clipă, biserica s-a umplut de strigătul: Axios! Axios! Axios! (Vrednic este!). Strigătul meu era şi el acolo, arătând aprobarea mea şi angajamentul faţă de Dumnezeu şi de soţul meu: eram acolo pentru a fi parte din slujirea lui. În veşmintele noi, aurii, soţul meu arăta ca un înger. Nu voi uita niciodată acel moment, şi îl voi preţui până în ultima clipă a vieţii mele.

După hirotonie, preotul poate oferi Sfânta Împărtăşanie. Îmi amintesc bucuria şi binecuvântarea pe care le-am resimţit primind Sfânta Împărtăşanie din mâinile soţului meu, atunci când el împărtăşea pentru prima dată. Dumnezeu m-a învrednicit cu invitaţia de a fi soţie de preot. Ce binecuvântare! Numai femeile care trec prin această experienţă pot înţelege sentimentul deosebit şi împlinirea.

(...) Este cu totul adevărat că preoteasa este „parte din reverenda preotului”, ca să parafrazăm o zicală grecească. De acum înainte, începe dificila călătorie duhovnicească. Preotul şi preoteasa trebuie să fie pregătiţi să se sprijine reciproc şi să meargă mână în mână de-a lungul cărării înguste, avândul pe Sfântul Duh ca îndrumător.

Athanasia Papademetriou - "Presbytera" The Life, Mission, and Service of the Priest's Wife, traducere de pzb.N.

Ce am făcut de Ziua Femeii Creştine

De câţiva ani le-am vorbit oamenilor despre Duminica Mironosiţelor ca zi a femeii creştine. La început au fost destul de sceptici, dar anul acesta m-am bucurat că mai multe persoane au ţinut minte ce sărbătorim. Iar noi am reuşit să facem ceva mai mult decât în alţi ani şi m-am gândit să împărtăşesc bucuria acestei zile. Nu a fost mare lucru, sigur în alte parohii se întâmplă lucruri mult mai bine organizate (m-aş bucura mult să primim şi alte idei!), dar pentru satul nostru mic a fost important. Iar pentru că mie mi-ar fi prins tare bine să cunosc astfel de experienţe mai demult, m-am gândit să le împărtăşesc şi eu la rândul meu, poate folosesc cuiva.

Iată lucrurile simple pe care le-am făcut în această zi:

- la predică părintele le-a vorbit oamenilor despre femeile mironosiţe şi femeia creştină, despre argumentele pentru care sărbătorim Ziua Femeii Creştine (şi nu 8 martie).

- După predică am cântat cu toţii De ziua ta şi La mulţi ani (la anul ne-am gândit că ar fi frumos să ne organizăm astfel încât să cânte doar bărbaţii :))

- prin dragostea matuşkăi Eufemia am putut face şi un mic dar, la miruit părintele oferind fiecărei femei câte o iconiţă cu imaginea alăturată, având pe spate un text explicativ (mulţumim, Eufemia, au fost de mare efect!)

- potrivindu-se a fi şi duminica în care am distribuit Apostolatul, eu a trebuit să stau la uşă, la pangar, având astfel ocazia să îmbrăţişez fiecare doamnă la ieşire, urându-ne reciproc La mulţi ani!

- după amiaza, la ora 16, am convocat comitetul parohial de femei (este prima dată când ne organizăm concret şi am ales special pentru prima întâlnire această zi), pentru a alege un coordonator al comitetului şi pentru a discuta activităţile pe care le putem desfăşura anul acesta. A fost o atmosferă tare caldă, de comuniune, care m-a surprins într-un mod foarte plăcut.

- Am încheiat seara cu participarea la Acatistul Sfântului Nectarie, pe care îl avem în programul slujbelor duminica seara.

Per ansamblu o zi minunată, aş putea spune una din cele mai frumoase din cei 6 ani de pastoraţie.

Pzb. Natalia

[editare ulterioară]

• Concert consacrat femeilor creştine 
• Manifestări religioase, culturale şi pastorale dedicate Duminicii Mironosiţelor

La mulţi ani femeilor creştine!

Felicitare oferită în cadrul campaniei “Eu sărbătoresc Ziua Femeii Creştine”. Dacă vreţi să fiţi parte din acest demers, dăruiţi-o şi altora!

SP

“Jumătate din preoţia soţului o poartă preoteasa”

(interviu realizat de Sanda Nicola cu Gabriela Mavrichi, fiica Părintelui Nicoale Tănase şi soţie de absolvent de teologie)


Gabriela Mavrichi este o tânără de 27 de ani care a înţeles devreme ce presupune vocaţia de preoteasă şi a îmbrăţişat-o fără reserve. Cunoaşte toate nuanţele unei “meserii” la care puţine femei s-ar înhăma, pentru că soţiile de preoţi trăiesc după o deontologie a lor care, nu odată, implică multe renunţări. O are drept exemplu pe mama ei, preoteasă, şi aşteaptă momentul în care soţul va începe să slujească.



Nu-mi amintesc de nicio prietenă din copilărie care, atunci când ne întrebam ce-o să fim când vom creşte mari, să răspundă: “eu vreau să mă fac preoteasă”. Cele mai multe dintre fete se visează doctoriţe, profesoare sau, mai nou, prezentatoare de televiziune. Şi totuşi, peste cinsprezece mii de femei din România au căpătat acest statut şi responsabilităţile ce derivă din acesta, prin căsătoria cu un teolog.
Gabriela Mavrichi este fiica preotului Nicolae Tănase, cel care a creat în Valea Screzii din judeţul Prahova, un asezământ pentru copiii pe care mamele consiliate de el au ales să nu-i avorteze ci să-i aducă pe lume şi să-i lase în grija Asociaţiei Pro Vita.


Gabriela a studiat limbi străine la Sibiu unde l-a cunoscut pe Ionuţ Mavrichi, student la teologie, pe care l-a luat de soţ imediat după absolvire. Fără să-şi fi propus asta, Gabriela calcă pe urmele mamei sale şi duce mai departe munca tatălui său.

- Ţi-ai dorit dintotdeauna să urmezi modelul mamei tale, preoteasă, şi să-ţi întemeiezi o familie cum e cea din care provii tu?

- Mi-am dorit întotdeauna o familie cu mulţi copii dar nu mi-am dorit neapărat să fiu preoteasă. Asta nu-i o hotărâre care-ţi vine într-un moment în care zici “gata, îmi place coliva, hai să mă fac preoteasă” sau ca să-ţi zică femeile “sărumâna”. Abia când te îndrăgosteşti de un teolog întrezăreşti posibilitatea. Apoi înveţi, te modelezi. În cazul meu a fost mai simplu pentru că o aveam pe mama drept exemplu. Ea l-a susţinut foarte mult pe tata în tot ce a făcut deşi poate că el şi-ar fi dorit şi mai mult. Tata ar fi vrut ca mama să renunţe la serviciu.

- Ce serviciu are mama ta?


- Educatoare. Pe lângă vocaţia de preoteasă, mama a avut şi o ambiţie profesională, ăsta nu-i un lucru rău.

- Ce presupune vocaţia de preoteasă?

- Înainte de toate, trebuie să faci toţi copiii pe care ţi-i dă Dumnezeu. Nu se pune problema reţinerii de la naştere. Trebuie să fii un model de virtute, de moralitate. Sunt canoane care spun că o virtuală preoteasă trebuie să fie fecioară când se mărită. Asta e cam delicat în ziua de azi.

- Eşti pregătită să ai oricât de mulţi copii îţi va dărui Dumnezeu?

- Asta da. Deocamdată am unul şi îmi doresc să vină şi alţii

- Ce privaţiuni implică statutul de preoteasă?

- Ca soţie a preotului, tu trebuie să duci o viaţă în conformitate cu ceea ce predică el. Dacă tu ieşi din cuvântul lui, atunci ce aşteptări să ai de la ceilalţi enoriaşi. Apoi, e foarte important să nu îl presezi cu solictări care să-l abată de la treburile lui şi să-l îndepărteze de la menirea lui.

- BOR are de gând să înterzică divorţul preoţilor. Tu ce părere ai? Practic dacă tu ai o toană şi nu mai vrei să fii soţia lui Ionuţ îi distrugi întreaga carieră.

- Cred că este bine că Biserica s-a ponunţat în sfârşit în privinţa divorţurilor la preoţi dar mai cred că se pune o presiune foarte mare pe tânărul teolog când se însoară. Adică el trebuie să ştie foarte bine ce fel de femeie îşi ia de soţie.

- Ce schimbă asta?

- Schimbă un pic dimensiunea sacrificiului…

- Nu simţi că ai fi într-o competiţie cu Dumnezeu pentru dragostea soţului tău? O competiţie pe care tu o pierzi, pentru că îndatoririle lui faţă de Biserică vor prima întotdeauna.

- Nu neapărat. Este o vorbă din popor care zice că jumătate din preoţia soţului o poartă preoteasa. Nu e o concurenţă. Te dăruieşti cuiva. Dacă o luăm ca pe o altă profesie, sigur că are deontologia ei. Faci ce trebuie să faci ca să îndeplineşti ce ţi se cere şi pentru ce te-ai dedicat. Statutul de preoteasă nu e o povară, e o dragoste pe care trebuie ţi-o asumi. Adică este dragostea pentru soţul tău şi a soţului tău pentru biserică. Implicit şi a ta pentru biserică. O fi prea mult?

- Eşti împotriva contracepţiei?

- Total împotrivă. Timpul nostru şi ştiinţa a progresat atât de mult încât rămâi uimit câte se mai pot face ca să te împotriveşti voinţei lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să fii femeie, şi ca femeie să te măriţi şi să ai copii, cine eşti tu să spui nu?

- Femeia de azi îşi inventează propria viaţă şi lasă prea puţin “în voia Domnului”. Ea îşi duce viaţa încercând să atingă nişte obiective pe care ea singură şi le fixează. Copiii nu mai vin pe lume în mod surprinzător ci programat de mamă, în funcţie de propriul plan de viaţă. Cum vezi tu toate astea?

- Când îţi faci tu asemenea planuri şi proiecţii despre tine, există posibilitatea ca, la un moment dat, Dumnezeu să intervină şi nu pe placul tău. El intervine spre binele tău sigur dar nu şi pe placul tău. De ce ar trebui să fie neapărat doi copii. De ce nu trei? Sau poate că tu îţi propui să ai doi copii şi, Doamne fereşte, nu poţi să ai. Şi planul tău se dă peste cap. Adică proiecţia din capul tău ar trebui să se limiteze la altfel de dorinţe.

- Din ce în ce mai multe femei tinere sunt infertile, şi când se hotărăsc în sfârşit să aibă un copil, nu mai pot. De ce crezi că se întâmplă asta?

- Poate fi o consecinţă a faptului că aunci când Dumnezeu a vrut să-ţi dăruiască, tu ai făcut tot ce ţi-a stat în putere să te împotriveşti prin contracepţie. Când Dumnezeu a dorit pentru tine să fii mamă şi soţie, tu ai găsit că e mai important să faci carieră şi să câştigi mulţi bani decât să alăptezi şi să schimbi scutece. Mai e desigur si s6tresul la care fem6eia modernă se supune. Nu ne mai hrănim cum trebuie, nu ne mai pregătim organisnul pentru o sarcină. Ne preocupă doar să arătăm cât mai bine. Condiţia de femeie presupune să fii, înainte de toate, soţie şi mamă…

- Într-o epocă în care femeia e din ce în ce mai emancipată, puţine se mai mulţumesc să mai fie doar soţii şi mame. Multe femei muncesc azi mai mult decât soţul, câştigă mai bine decât el, asta a modificat raporturile dintre ei.

- Da. Revoluţia sexuală şi feminismul au învins şi au început să-şi arate deja roadele. Nu toate sunt sănătoase. Un prim efect este o populaţie foarte îmbătrânită în vestul Europei dovadă că atunci când creşte nivelul de trai, nu creşte şi natalitatea, aşa cum ar fi de aşteptat.

- Tu ai o ambiţie profesională?

- Da, o urmez pe mama şi în acest exemplu. M-am pregătit pentru meseria de traducător şi aş vrea să traduc cărţi religioase. Însă deocamdată, atât eu cât şi soţul meu ne străduim să continuăm munca pe care a început-o tatăl meu aici, la PRO VITA. Încercăm să oferim tinerelor care consideră că nu-şi permit să aibă un copil, fie din motive financiare, fie de teama părinţilor, o alternativă la avort. Le convingem să păstreze sarcina, să aducă pe lume copilul şi să-l lase în grija noastră. Iar dacă la un moment dat lucrurile se schimbă în viaţa ei, se poate întoarce după copil.

- Altfel spus, daţi unei tinere femei şansa să-i vină mintea la cap …

- …si să îndrepte o greşeală din tinereţe. Încercăm să apărăm dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi iar pe mame le sprijinim în aşa fel încât să nu fie nevoie să săvârşească cel mai mare păcat, sa-şi ucidă pruncii.

- Câţi copii au fos salvaţi de la avort de PRO VITA până acum?

- Din 1994 până acum, peste o mie de suflete. Cea mai mare are acum 19 ani, i-am făcut zestre pentru căsătorie şi ne lăudăm că avem deja şi primul student. Un băiat care a intrat la facultatea de geodezie. Meritul n-aş spune că este numai al familiei noastre, ci mai degrabă al enoriaşilor din sat pentru că tata n-ar fi putut face niciodată atâta fără oameni care să-l susţină. Mulţi copii au fost daţi în plasament în sat şi oamenii îi tratează pe copiii de la Asociaţia Pro Vita ca pe copiii lor.

- Câte mame s-au întors după copiii lor când le-a venit mintea la cap?

- Câteva sute.

- Cum se comportă atunci când vin, vă arată recunoştinţa lor?

- Sigur că da. Sunt momente emoţionante în care se reuneşte o familie, mama îşi ţine copilul în braţe şi e fericită că i se mai acordă o şansă.

- Ce se întâmplă cu cei după care nu se întoarce nimeni?

- Îşi găsesc aici familia, alături de ceilalţi, de noi şi de oamenii din sat, cresc, iar atunci când se însoară fetelor le facem zestre iar băieţilor încercăm să le facem case.

- Rămân în zonă?

- Da, cei mai mulţi.

- Din ce bani trăieşte Asociaţia Pro Vita?

- Din donaţii. Oameni cu stare care ne ajută cu bani ca să mai construim câte ceva. Aşa am ridicat toate casele, dispensarul, biblioteca şi bisericuţa copiilor. Iar ajutorul de bază vine de la credincioşii de rând care aud despre noi din presă, la predică, din vorbă în vorbă… De la ei primim alimentele pentru hrana zilnică, vin la sfârşit de săptămână cu ulei, cartofi, fructe, ce poate şi vrea să doneze fiecare.

- V-aţi îngrijorat vreodată că săptămâna viitoare nu mai vine nimeni să vă ajute?

- Mereu există stresul ăsta. Mai puţin acum, de Paşti, şi la Crăciun. Acum avem din abundenţă şi împărţim adesea şi oamenilor din sat pentru că e păcat să se priseze alimentele. Dar în restul anului ne e foarte greu să hrănim zilnic două sute de copii în creştere.

- Ai studiat limbi moderne aplicate la Sibiu. Ai trăit viaţa de student, în cămin, cu sesiune grea şi chefuri deopotrivă?

- Nu chiar… Am trăit viaţa de student intens, eram fericită pentru că l-am cunoscut pe soţul meu, eram prieteni şi petreceam mult timp împreună. Însă noi mergeam la cinema, în excursii la mânăstiri, nu ieşeam prin cluburi.

- Viaţa de cămin aduce cu ea toată gama de ispite posibile, de la beţii, parteneri multipli, până la consum de droguri uneori. Tu cum ai reuşit să te ţii departe de toate lucrurile rele, de “anturaj”?

- Am nimerit şi în anturaj dar nu pot spune că am făcut eforturi să mă integrez sau că anturajul a pus presiune pe mine să mă corupă. Faptul că eu nu fumam, nu ieşeam în discoteci, nu mă îmbrăcam foarte “la modă” a făcut să fiu dată un pic la o parte. Ţin minte că la şcoală rămâneam mereu singură cu o fată protestantă în sala de curs. Restul erau la fumoar sau prin baruri. (râde) Am căutat să-mi fac prieteni la teologie, cu care să merg la capelă, şi n-am râvnit niciodată la viaţa “cealaltă”. M-am întrebat adesea cum ar fi, am fost să văd cum e într-o discotecă dar nu mi-am dorit niciodată un alt stil de viaţă.

- N-am înţeles niciodată de ce un păcat să dansezi?

- Sfinţii părinţi îl consideră un păcat pentru că dansul duce la mişcări lascive şi induce bărbatul în tentaţie….

- Deci discoteca e loc al pierzaniei?

- Nu discoteca în sine trebuie demonizată. Problema e că acolo totul converge spre sex. De la ritm, vestimentaţie, siluete, alcool. Totul converge spre un exces al simţurilor. Dacă tu crezi că te poţi controla, şi că nu e vreun pericol să cedezi, nu este neapărat o problemă. Dansul are ceva sacru în el. Spre exemplu, la cununie şi la hirotonie, se intră într-un dans la care participă şi sacerdotul. Adică există şi valenţe sacre ale dansului, numai că există şi valenţe desacralizate total.

- Îţi mulţumesc mult, Gabriela, pentru discuţia asta. Şi-ţi urez un Paşte Fericit în mijlocul copiilor de care aveţi grijă la Pro Vita!

- Multumesc! Paşte Fericit şi ţie! Şi sper să ne mai întâlnim. Dumnezeu nu vrea de la noi toţi, şi preoţi şi preotese, să fim nişte baticoşi, retraşi, cocoţaţi într-un vârf de munte cu relaţii exclusive în mediile creştine. (râde) Dumnezeu vrea să ne bucurăm de viaţă, binecuvântează asta, avem libertatea să facem tot ceea ce ne dorim. Însă nu tot ceea ce facem ne şi foloseşte.



Sursa: www.cotidianul.ro

La mulţi ani, mamelor creştine!

În cadrul campaniei în care ne-am propus să facem cunoscută Ziua Femeii Creştine vă oferim o felicitare în primul rând ca urare, în al doilea rând ca dar pe care îl puteţi da mai departe.
La mulţi ani în Domnul, mamelor creştine!

Pzb. Natalia

Chipuri de preotese: doamna preoteasă Doina Glăjar

L-am cunoscut mai întâi pe Părintele. O viaţă impresionantă, cum spune titlul unui articol despre dânsul, apărut în primele numere ale Apostolatului. Mai târziu am cunoscut-o şi pe doamna preoteasă, cea cu care părintele a împărţit această viaţă impresionantă şi împreună cu care au slujit împreună lui Dumnezeu, ca preot şi preoteasă, o jumătate de veac (din 1960), în Ucea de Jos, judeţul Braşov. Doi oameni de o eleganţă rar întâlnită în vremurile noastre. “Eleganţă”, acesta este cuvântul care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la dânşii. Eleganţă în atitudine, eleganţă sufletească, eleganţă intelectuală. Doi oameni a căror cunoştinţă te îmbogăţeşte negreşit.
Părintele a răspuns destul de greu, acum ceva vreme, invitaţiei noastre de a-l cunoaşte într-un interviu: "M-am străduit să-mi fac datoria deplin". Iar cu doamna preoteasă am povestit de curând, rugând-o să ne împărtăşească din experienţa dânsei de viaţă privind slujirea ca soţie de preot.

Cum v-aţi început slujirea de preoteasă, cum şi când l-aţi cunoscut pe părintele?
Eu eram la şcoală în Sibiu, în ultimul an de pedagogic ca educatoare, iar el era student la teologie în anul II, aşa ne-am cunoscut. Eu eram cu ideea că nu vroiam să mă mărit cu preot. (râdem amândouă complice…) Asta era ideea mea… Dar în final am acceptat.

Dar de ce nu voiaţi?
Tatăl meu a fost preot. Şi mama mereu îmi spunea: să nu te măriţi cu preot, că sunt zile grele pentru familiile de preot şi vor fi şi mai grele. Dar nu mi-a impus, încerca să mă lămurească şi să mă sfătuiască ca o mamă… Din motivul ăsta nu am vrut să cunosc nici un teolog în vremea aceea, până când am ajuns în ultimul an la şcoală şi atunci l-am cunoscut. Şi el şi-a exprimat dorinţa că vrea să mă cunoască, m-a văzut undeva cu prietena prietenului lui şi i-a cerut lui să ne facă cunoştinţă. În sfârşit, ne-am cunoscut şi nu am mai ţinut cont de spusele mamei… (râde din nou)

„Mi-a plăcut din toate punctele de vedere”

Mi-a căzut bine, mi-a plăcut din toate punctele de vedere: fizic, psihic, intelectual, ca om… El a ajuns la teologie pentru că avea cazier politic şi nu a putut intra – a încercat la Iaşi la construcţii, apoi în anul următor la Cluj, la matematică, dar nu a fost primit, pe motiv politic. Şi aşa a ajuns la teologie, ultimul refugiu…
Deci aşa ne-am cunoscut. Eu am mai stat apoi doi ani, până a terminat el teologia şi ne-am căsătorit în 1954. Eu în ’52 am terminat, în ’54 ne-am căsătorit şi imediat l-am avut pe băiatul care e plecat în America din 1980, Irineu. După 6 ani am avut-o şi pe Ligia, care e aici, cu noi, e profesoară în Victoria.
În primul an am fost repartizată lângă Mediaş, aproape de părinţii mei, care erau în Şeica Mică. Între timp m-am căsătorit şi am venit aici. Am avut o colegă în aceeaşi promoţie cu mine, care era din Ucea de Sus şi s-a căsătorit aici, în Ucea de Jos; ea m-a ţinut la curent că pleacă din Ucea de Sus, dacă vreau să vin în locul ei… S-a gândit că ar fi mai avantajos pentru mine să fiu mai aproape de părinţii părintelui, care a fost singur la părinţi. Şi aşa am făcut. Am venit la Ucea de Sus, am avut băieţelul între timp, am luat o cameră cu chirie la Ucea de Sus şi am funcţionat acolo 9 ani. După aceea m-am transferat la Arpaş, pentru că la Ucea de Sus era mai greu cu naveta. La Arpaş era mai uşor, pentru că venea autobuzul de la Victoria care mă ducea şi mă lăsa exact în faţa şcolii. În Arpaş am funcţionat 12 ani. Între timp aveam şi fetiţa, am făcut naveta cu ea la şcoală timp de 4 ani cât era vârsta preşcolară. Băiatul intrase la şcoală, părintele primise parohie aici…
Şi din 1960 suntem aici, în parohie.
După ce am funcţionat în Arpaş m-am transferat aici, la Ucea de Jos, pentru că s-a înfiinţat un al doilea post aici la grădiniţă. Am colaborat foarte bine cu părinţii copiilor, iar ca preoteasă în sat am avut o legătură strânsă cu toată lumea, îmi plăcea să comunic cu oamenii.
După 10 ani s-a desfiinţat şi postul de aici şi m-au transferat din oficiu în Victoria, la şcoala generală. Ultimii 3 ani i-am funcţionat ca învăţătoare la şcoala generală din Victoria şi de acolo m-am pensionat, în 1989, după 37 de ani lucraţi fără întrerupere. Deci am făcut 20 de ani de când sunt la pensie…

Dar slujirea dumneavoastră ca preoteasă nu s-a încheiat odată cu pensionarea…
După ce m-am pensionat am organizat corul bisericii. Dar nu chiar imediat, pentru că nu ştiam ce să fac, parcă nu aveam curaj. În 1995 am cântat prima dată cu un grup de femei la biserică. Am cooptat multe tinere şi am avut un grup numeros, iar acum, de când s-a iniţiat Festivalul „Bunavestire”, am participat la fiecare ediţie. La prima ediţie am luat locul II, apoi am luat şi locul I, şi menţiuni, am aici tot felul de diplome şi fotografii. Iar cu banii pe care i-am câştigat la concursuri am fost în pelerinaje la mănăstiri.

Acesta a fost un alt mod în care l-aţi sprijinit pe părintele în parohie…
Da… acum eu nu sunt de specialitate, nu sunt profesoară de muzică… Ca educatoare însă am organizat multe serbări şi spectacole, şi aşa am zis: hai să încercăm, să vedem ce iese… Aşa am organizat corul…

„Firea mea a fost să fiu ascultătoare şi supusă, să nu supăr pe nimeni“

Dacă aţi putea da timpul înapoi, aţi face acum ceva altfel, cu înţelepciunea pe care o aveţi la această vârstă?
(stă puţin pe gânduri…) Nu cred… Depinde şi de firea omului. Firea mea a fost să fiu ascultătoare şi supusă, să nu supăr pe nimeni, să nu jignesc, mai ales în discuţiile cu credincioasele.

Aţi suferit vreodată de izolare, de singurătate, având în vedere că un preot lipseşte foarte mult de acasă?
Nu, nu m-am plâns niciodată. Pentru că am avut şi eu serviciu, eram şi eu ocupată, plecată, cu naveta prin satele vecine... nu m-am plâns. Eram însă şi o fire optimistă, veselă. De multe ori comentau colegii mei şi mă întrebau: Tu nu te plângi niciodată de nimic? Nu aveam de ce să mă plâng, eram întotdeauna mulţumită cu viaţa pe care am avut-o şi am dus-o. Supărarea cea mare am avut-o când a plecat băiatul în America. Am plâns mult după el… Nu ne-am aşteptat, pentru că a plecat într-o excursie în Iugoslavia şi nu s-a mai întors… A trecut în Italia, unde a stat în lagăr şi abia apoi a ajuns în America, în Texas, unde e şi acum.

„Mă gândeam şi mulţumeam lui Dumnezeu că-i aşa”

Care vi s-a părut cea mai grea perioadă din viaţă?
La destul de scurt timp după venirea noastră în parohie s-a prăbuşit biserica… Necaz mare, supărare mare pe tot satul, toată lumea… Şi noi în special, familia, am suferit foarte mult sufleteşte. Slavă Domnului însă că nu a păţit nimeni nimic, nu era nimeni în biserică atunci…
A durat mult, foarte mult până am văzut biserica refăcută… Între timp a fost chemat şi la Sibiu părintele, făcea naveta… A fost mai întâi consilier economic, apoi a fost trecut la catedră, era lector universitar. A făcut naveta vreo 14 ani. Eu eram mai mult singură, între timp băiatul plecase, Ligia era studentă la Cluj, părinţii (socrii) ne-au murit între timp şi eu am rămas singură. Părintele venea acasă numai sâmbăta. Într-un timp i-au stabilit orele numai luni şi marţi, ca să poată veni şi în parohie. Dar de multe ori rămânea până sâmbăta, pentru că avea mult de lucru.
N-a fost uşor… Dar nu ştiu cum să vă spun, eu eram în tinereţe o fire optimistă şi veselă, nu mă consumam grozav… Mă gândeam şi mulţumeam lui Dumnezeu că-i aşa, mulţumeam Domnului pentru tot ce dădea. Nu prea m-am omorât aşa, cu firea… Acum am mai îmbătrânit, au trecut anii, şi acum mă neliniştesc mai repede. (râde)

„Aşa a vrut Dumnezeu, ca eu să mă fac preoteasă, chiar dacă în tinereţe nu am vrut acest lucru”

V-a părut vreodată rău că n-aţi ascultat de mama şi că aţi ajuns preoteasă?
Nu mi-a părut rău niciodată. Dar în final să ştiţi că şi mama a fost foarte împăcată, pentru că s-a convins de seriozitatea lui, de felul lui de a fi. Plus de asta, sora mea, care e mai mică cu doi ani decât mine, s-a căsătorit în acelaşi an cu mine, cu colegul lui de bancă, care apoi a ajuns preot în Mediaş. Şi părinţii mei au fost mulţumiţi, au fost încântaţi că au doi gineri preoţi, mai ales că şi tata era preot. Cumnatul meu a fost coleg şi prieten bun cu soţul meu, şi el era singur la părinţi, aşa că s-au avut ca fraţii. Tare mult l-am regretat când a murit, în 1993.
Deci nu mi-a părut rău, şi în timp am ajuns aşa, la concluzia că aşa a vrut Dumnezeu, ca eu să mă fac preoteasă, chiar dacă în tinereţe nu am vrut acest lucru. Nu mi-a părut rău niciodată.

„M-am bucurat să fiu în jurul lui, să îl ajut”

Cum credeţi că îl poate sprijini preoteasa pe preot în parohie, care ar fi rolul ei?
Este un rol important, aş zice… Mai ales cum am avut noi aici probleme cu biserica, eu tot timpul am căutat să îl încurajez, să îi dau speranţe, că se reface… Şi el pe de o parte era împăcat că nu s-au întâmplat accidente, că nu a murit nimeni la prăbuşire. Pentru că numai cu 2 ore înainte a fost cu o comisie în biserică, de la Bucureşti venită ca să verifice, pentru că deja apăruseră fisuri în pereţi şi a venit şi de la Sibiu tehnicianul constructor. Iar după ce a ajuns acasă, biserica s-a prăbuşit. Ne-am speriat, dar am mulţumit lui Dumnezeu că nu era nimeni în ea. Dumnezeu ne-a purtat de grijă!
Deci am căutat tot timpul să-l încurajez pe părintele şi să-l ajut. Ca să slujească a trebuit să improvizeze un altar provizoriu, iar eu i-am cusut perdelele necesare. Am căutat mereu să ajut în limita posibilităţilor. Iar după ce a fost refăcută biserica am cusut faţa de masă pentru masa altarului… În sfârşit, m-am bucurat să fiu în jurul lui, să îl ajut cât de cât…

„Sunt soţia preotului şi trebuie să fiu aici!”

În relaţia cu oamenii, preoteasa are vreun rol?
Da, este, este… Nu am avut probleme cu nimeni din sat, m-am purtat cu toată lumea bine… Ştiţi că până în ’89 era interzisă frecventarea bisericii dacă erai în învăţământ. Acum nu o spun ca o laudă, dar tot timpul eu m-am dus la biserică şi nu am păţit nimic. Nu mi-a reproşat nimeni, nu m-a pedepsit nimeni. În fiecare duminică mă duceam la biserică şi mă gândeam: Fie ce-o fi! Sunt soţia preotului şi trebuie să fiu aici!
La şcoală sigur că nu făceam educaţie religioasă, era interzis atunci… Şi s-a potrivit de m-am pensionat exact înainte de revoluţie şi nu am mai putut contribui din punctul ăsta de vedere la educaţia preşcolarilor. Dar ei o aveau din familie, pentru că oamenii sunt credincioşi în satul acesta, iar copiii veneau la biserică.

Vi se întâmpla ca femeile să vă ceară sfaturi, aţi avut şi un astfel de rol?
Sigur că discutam cu mamele, că veneau la grădiniţă să îşi aducă copiii. Şi acolo mai discutam diverse probleme. Întotdeauna mă ascultau, înţelegeau şi dacă le dădeam un sfat vedeam apoi că ţineau cont de el şi îl urmează. Întotdeauna m-am împăcat foarte bine…

„Uşor nu este, dar există şi satisfacţii…”

Ce i-aţi spune unei viitoare preotese, ce sfaturi i-aţi da înainte să intre în această slujire?
Să fie fericită că va fi soţie de preot! Chiar uşor nu va fi, dar există şi satisfacţii… Eu cel puţin aşa am simţit…

Dar greutăţile care ar fi, care ar fi crucea preotesei?
Acum mă gândesc la restricţiile care se impun. Şi depinde de preoteasă, cum poate trece peste aceste lucruri…

Care ar fi restricţiile?
Să fie serioasă. Mă gândesc şi la viaţa intimă, să nu calce pe alături, că ispitele sunt mari şi multe în lumea asta…

Ar trebui ca o viitoare preoteasă să aibă anumite calităţi?
Da, eu zic că da. Să fie credincioasă, serioasă, când stă de vorbă cu cineva să dea răspunsuri potrivite, să nu aibă diverse patimi, vicii… Pentru că ele pot să îngreuneze misiunea preotului…

Interviu realizat de pzb. Natalia Corlean

„Cred că 90% din cazurile de preoţie ratată se datorează eşecului în a-ţi alege preoteasa”

„Am găsit "întâmplător" acest site şi doresc să las un scurt gând legat de slujirea preoteselor. Cu siguranţă, aşa cum un preot este ales din pântecele mamei lui spre această slujire, la fel şi o preoteasă adevărată. O preoteasă poate influenţa şi influenţează foarte mult pastoraţia soţului ei. Dacă sunt foarte multe cazuri de preoţie ratată, cred că 90% din acestea se datorează eşecului în a-ţi alege preoteasa mai întâi. O preoteasă care nu-şi înţelege misiunea şi nu şi-o asumă este o reală CATASTROFĂ pentru preot. Amintesc aici doar un aspect şi anume acela al asumării crucii de mamă. Câte preotese mai nasc toţi copiii?? Câte preotese lasă pe planul al doilea cariera, comoditatea etc. pentru a aduce pe lume toţi copiii pe care Domnul vrea să-i trimită în lume?
Iată de ce mesajul ortodox pe care preotul are datoria de a-l transmite, adică faptul că ferirea de a face copii este un foarte mare păcat, se loveşte de exemplul propriu negativ. Acesta e doar un exemplu de sminteală a credincioşilor la care contribuie decisiv preoteasa "făcută" iar nu "născută".

Petru preotul”