„nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească. Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem.”
(I Corinteni 3, 7-9)
M-am regăsit mereu în aceste cuvinte şi cred că este un lucru pe care trebuie să îl avem mereu în minte în slujirea noastră: nu noi facem ceva bun, ci Dumnezeu lucrează prin noi. Am trecut de-a lungul slujirii în parohie prin situaţii în care mi-am spus: Dacă noi vom face lucrurile aşa cum trebuie, şi oamenii se vor schimba! Nu este deloc aşa. În schimbarea unui om există 2 factori esenţiali: lucrarea lui Dumnezeu şi libertatea omului. Poţi să faci lucrurile „perfect”, ca să zic aşa, dacă Dumnezeu nu „face să crească”, cum zice Sfântul Apostol Pavel, sau dacă omul nu vrea să primească, nu rodeşte nimic. Astfel, pentru a avea o slujire cu folos, trebuie să rămânem mereu „conectaţi” la Cel care „face să crească”. Doar El deschide inima omului, îi dă întâmplări în viaţă care îl pot sensibiliza sau lumina, îi poate lua vălul de pe ochi. Fără El noi nu putem face nimic, degeaba semănăm, degeaba udăm, degeaba ne ostenim. Dacă însă Îl punem pe El înainte, în tot ceea ce facem, se întâmplă minuni, iese apă din piatră seacă. Lucrarea este grea, însă dacă ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu, pentru ca El să fie Cel care lucrează prin noi, le facem pe toate cu bucurie şi nădejde.
Vreau să vă prezint modele de reverende preoţeşti de la firma Athos Collection din Iaşi. Nu o fac pentru a promova această firmă, ci pur şi simplu din dorinţa de a vă ajuta şi de a vă fi de folos cu această informaţie. Este primăvară şi se apropie Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Poate aveţi nevoie să cumpăraţi o nouă reverendă pentru părintele vostru, aşa cum este cazul meu :)
Eu am mai cumpărat reverende şi rase de aici. Şi au rezistat bine în timp, atît în ceea ce priveşte calitatea materialului, cît şi în ceea ce priveşte culoarea. Dacă luaţi măsurile bine, comanda se poate face pe internet sau prin telefon.
O zi cu pace şi bucurie! preoteasa Eufemia
reverendă - model grecesc rasa pentru modelul grecesc
Harul lui Dumnezeu trece întotdeauna prin ochii celui care te priveşte. Ne dăm oare seama cât de importantă e privirea pentru celălalt? Dacă e o privire înţelegătoare, iubitoare, plină de încredere şi de speranţă, câte posibilităţi nu-i deschide celuilalt de a se ridica, de a se schimba, de a-şi continua înaintarea.. Un zâmbet de al tău poate bucura pe oricine, îi poate lumina ziua oricui. Te-ai gândit vreodată cât de important e să zâmbeşti, să dăruieşti un zâmbet, să înseninezi ziua cuiva?
Trăim vremuri în care foarte rar vedem pe stradă, la muncă sau oriunde mergem, oameni care să zâmbească, să te privească pe tine şi nu prin tine, să iţi întindă o mână de ajutor la nevoie. Din fericire însă, mai există şi oameni care atunci când te privesc sau îţi vorbesc îţi “ating”sufletul, îţi aduc lumina pe chip, te fac să realizezi că nu eşti doar un pion pe tabla vieţii, ci eşti om şi ai în tine o fărâmă de divinitate.
Se spune că sufletul nu are vârstă, ceea ce se pare că e foarte adevărat, pentru că dacă vom încerca într-o zi sa urmărim privirile celor pe care îi întâlnim, indiferent de vârsta acestora, vom observa că ne bucură la fel de mult zâmbetul cald al unui copil, ca şi al unui bătrân. Poate ar fi bine să ne gândim să zâmbim mai mult, mai des, mai cald, să dăruim din bucuria noastră şi celor care au uitat să se mai bucure de lucruri mărunte, pentru că dacă nu ştim să ne bucurăm de lucruri mărunte nu vom fi capabili să ne bucuram nici de cele pe care le vom considera importante. Să încercăm să avem puţină credinţă, să nu ne mai facem atâtea griji şi să spunem: Iubite Doamne, Tu imi cunoşti nevoile, aşa că eu le pun in mâinile tale!
A început postul Paştelui şi trebuie să ştim că a ţine post înseamnă să da, nu să nu; adică nu înseamnă să nu mănânci, ci să mănânci cumpătat şi ceea ce e rânduit să iţi cureţe trupul şi sufletul, nu înseamnă să nu te bucuri de ceilalţi, ci înseamnă să fii mai bun, să dăruieşti mai mult, să iubeşti cu adevărat pentru că “iubirea este atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceva ce trebuie să învăţam… Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire.”
Va promiteam ca va voi impartasi cate ceva din experienta traita de doamnele din parohia noastra in Postului Craciunului, in urma vizitei facute la un azil de batrani din judet. Profesor fiind am propus in mai multe randuri elevilor mei vizite cu scop filantropic la batrani si copii. Ne-am organizat foarte bine; elevii au fost profund impresionati de bucuria traita de batranii si copiii pe care i-au vizitat si carora le-au oferit mangaiere, hrana, haine, medicamente. Impreuna cu parintele Cristian (sotul meu) ne-am gandit sa organizam in fiecare post asemenea actiuni si in parohia noastra . Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu.
Credinciosii din parohie au raspuns cu dragoste apelului nostru. Bune gospodine, doamnele au pregatit o oala mare de sarmale, au copt cozonaci de post, au prajit soia, i-au adaugat si un sos care te imbaia cu mirosul ademenitor, i-au alaturat si o salata de cartofi cu masline si o iahnie de fasole cum numai ele stiu sa faca. Si pentru ca stim ca batraneii iubesc dulciurile au gatit pentru ei si o bunatate de prajitura cu mere. Si cum puteam sa uit de fructe? Portocale dulci si zemoase si-au facut si ele loc langa aceste bunatati.
Ora de plecare: 9 dimineata din fata bisericii noastre, Sf. Cuvioasa Parascheva. O rugaciune inainte de plecare si binecuvantarea parintelui ne-au fost de ajuns pentru a porni la drum: 50 de km aveam de parcurs. Stiam ca batraneii ne asteptau, anuntasem cu ceva vreme inainte ca vom sosi pe 20 decembrie. Inghesuiti intr-un microbuz si doua masini mici am pornit... Iata-ne ajunsi, simteam priviri indreptate spre noi si eram nerabdatori sa-i cunoastem. Parintele-asistent social ne-a binecuvantat si am intrat cu totii in Sf. Biserica. Dupa Parastas si o rugaciune de multumire ne-am indreptat spre azil.
Si fiindca se apropia ora mesei, ne-am zis ca trebuie mai intai sa punem masa mare. Batraneii au coborat la masa, fiecare avea locul sau, farfuria sa...darul sau...In privirea lor regaseam pe bunicii nostri, plecati dintre noi dincolo...zambetul lor ne mangaia sufletul... Bogdaproste... bogdaproste... lacrimi de bucurie, de mangaiere...
I-am ajutat sa urce in camera lor, fiecare avea coltisorul sau de rugaciune, de amintiri. "Uite, aici e nepotelul meu, si aici nepotica mea... fiul meu...Nu i-am mai vazut de ceva vreme, sa fi fost vreo 5 ani, sau 7... cine mai stie... Eu sunt aici, aici e casa mea... de fapt am avut o casa pe care mi-au luat-o... aici e casa mea, aici imi este locul... " lacrimi de dor, mare dor... dor de nepoti si de copii... ii poarta in suflet... mare dor... Ne-au depanat amintiri, le-am strans mâna... le-am impartit daruri, am plans impreuna cu ei, ne-am bucurat cu ei... le-am promis ca vom mai veni . La intoarcere, toti eram tacuti insa multumiti sufleteste ca am putut darui din putinul nostru si am primit mangaiere... ar fi putut fi bunicii nostri, parintii nostri, noi insine peste ani... Multumim Tie, Doamne, pentru tot.
Ne bucuram nespus de mult de ideea aceasta deosebita de a putea accesa acest blog. Ar fi minunat ca sa existe din când in când si o intrevedere a d-nelor preotese, sa se organizeze intr-o asociatie cu scop filantropic. Dumnezeu sa va ajute!
Si pentru ca ne indreptam spre Postul Pastilor as indemna sa ne ingrijim si de milostenie. Creştinul este permanent chemat să-i urmeze lui Hristos în iubire, slujind lui Dumnezeu în rugăciune, post şi fapte bune. O iubire care cere creştinului trăiri şi fapte veritabile, zămislite în adâncul sufletului, dar niciodată închise acolo, ci mereu şi mereu dăruite palpabil semenilor săi. Grija faţă de aproapele implica Daruire. Sa daruim si noi din putinul nostru si sa bucuram pe cei aflati in suferinta, in nevoi, in singuratate. Filantropia incepe in Biserica, preoteasa este al doilea filantrop dupa preot. Slujire minunata!
PS. Intr-un alt email va voi marturisi cate ceva din experienta minunata a d-nelor din parohia noastra implicate in postul Craciunului intr-o actiune cu caracter filantropic la un azil de batrani din judet. Vom continua cu ajutorul lui Dumnezeu si postul acesta sa daruim mangaiere unui camin de copii cu nevoie speciale. Asa se ne ajute Bunul Dumnezeu!
„Preoteasa Elena predispunea la seriozitate, la cumpătarea în vorbire, în purtare, influențând și pe celelalte.
Una din calitățile preotesei Elena era modestia și seriozitatea. Nu râdea niciodată în hohote. Cuvintele sale erau cumpătate și folosea totdeauna un limbaj plăcut.
Nu era pretențioasă la îmbrăcăminte și nici cu gândul la lux. Era îmbrăcată decent, curat și niciodată nu depășea pe alte femei credincioase din biserică, fiind un model de modestie. Nu a fost preocupată de modă, de umblat la cumpărături prin magazine. Adeseori, pentru că nu putea suferi înghesuiala și gălăgia și aerul de prin magazine, mă ruga să-i cumpăr eu acele lucruri care nu trebuiau încercate.
Citind din Noul Testament, adeseori amintea de ce spune Sfântul Apostol Petru în prima sa scrisoare, despre femei: „podoaba voastră să fie nu cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcămintea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Că așa se împodobeau odinioară și sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaților lor; precum Sarra asculta de Avraam și-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteți, dacă faceți ce e bine și nu vă temeți de nimic”(I Petru 3, 3-6).
În tinerețe mi se adresa pe numele de botez, dar mai apoi și în familie și în fața altora îmi zicea: „Părinte!”.
Bunătatea și sfiala erau apoi caracteristici ale caracterului său. Bunătate către copii, pe care-i învăța cele bune, dar le era și iertătoare. Bunătate pentru nepoți, pe care pe unii i-a îngrijit când erau mici, la Târgu Mureș, și-i învăța credința și se ruga cu ei.
Sfiala o oprea de la orice discuție păcătoasă, smerenia o făcea să nu-și atribuie merite mai mari față de alții, când era vreo discuție.
Despre suflet spunea adesea că trebuie „păstrat ca lacrima de curat”, cum se va exprima într-o poezie dedicată tinerelor fecioare.”
(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)
„Preoteasa Elena o fost și o bună gospodină. Cu toate că a trebuit să se ocupe de creșterea, îngrijirea și educația celor trei copii, precum și de serviciile sale (la Sibiu, la Banca Națională din Sighișoara, și apoi până la pensionarea pe motiv de boală la Banca Națională din Târgu Mureș [...]), ea s-a îngrijit de gospodăria casei noastre: de curățenie, de haine, de pregătirile pentru sărbători. Mai târziu, când am rămas singuri la Târgu Mureș, copiii căsătorindu-se, adeseori la masa noastră erau invitate unele studente la medicină și Lucia, fiica unui preot. (...) Toate aceste invitate la masa noastră apreciau aranjarea mesei, mâncarea, discuțiile ce le purtam și care se refereau totdeauna la viața duhovnicească, la personalitatea părintelui Arsenie Boca sau la Părintele Cleopa, sau la cărți de interes duhovnicesc. La aceste mese nu se vorbea de rău, nu se făceau glume proaste și altele de acest fel. [...]
[Preoteasa Elena] ținea casa curată, ordonată, de bun gust și fără lux. Casa era a unei familii preoțești. Tablourile erau sfințitele icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului, ale unor sfinți etc., în fața cărora se închina. În casa ei ardeau totdeauna două candele: una pentru vii și una pentru morți, mai ales când am fost la Târgu Mureș; și cu toate lipsurile din vremea regimului comunist de atunci, din casa noastră n-a lipsit niciodată untdelemnul necesar pentru candele, având convingerea că prin ele se lucrează la rugăciune și jertfă pentru vii și morți. Și deși nu era cu noi Proorocul Ilie, pe care-l va cânta într-un cântec, mai apoi, cum a fost acesta cu văduva din Sarepta Sidonului, Dumnezeu ne purta de grijă să ne procurăm untdelemnul necesar, pentru ca să ardă permanent candelele pe care le îngrijea personal. [...]
În grădina parohiei, atât la Albești, cât și la Târgu Mureș, știa să folosească sapa și grebla, și mătura.
Mai ales îi plăcea când se schimbau anotimpurile, fiind o iubitoare a naturii, creația lui Dumnezeu, despre care va scrie și o poezie.
Îi plăcea iarna, cu zăpada sa. Dar, la Târgu Mureș, îi plăcea să se scoale de dimineață și împreună, cu lopeți și mături, curățam zăpada din jurul casei parohiale, și erau cam 70 de metri, și apoi la biserică, unde plecam apoi, mai ales când ieșise la pensie, la sfintele slujbe. [...]
Cei care treceau prin fața casei parohiale s-au obișnuit să vadă totdeauna deschisă ușa casei parohiale, să o vadă pe preoteasa Elena, căreia îi dădeau binețe, și ea adeseori ieșea la portița străzii, discutând cu cei care treceau, mai ales vecinii de pe strada Mitropolit Andrei Șaguna, cum se numea strada pe care erau cele două biserici (de piatră și de lemn), cele două case parohiale și clădirea protopopiatului, numire obținută la cererea noastră către Primăria municipiului Târgu Mureș.”
(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)
„ Corala se instalase în cafasul bisericii, spre care am construit o scră în spirală, care nu mai făcea zgomot când se suiau coristele acolo. Dirjorul Anton Muscă, fiind puțin bolnav, nu a putut să vină regulat la biserică și atunci a învățat pe preoteasa Elena să conducă Corala, la Sfânta Liturghie.
Astfel, încetul cu încetul, a învățat să conducă bine Corala. A condus-o cu însuflețire, cu evlavie și cu duh, până la plecarea din Târgu Mureș, la pensie. Între ea și coriste s-a stbilit o frăție duhovnicească, o relație deosebită. Aceste femei înfrumusețau slujba Sfintei Liturghii și nu primeau în schimb decât câteva prescuri, drept „anafură”. Apoi au învățat concerte de colinde, concert de Înviere, pe care-l cântau în noaptea Învierii. [...]
Văzând-o pe soția preotului conducând corala, în mijlocul credincioșilor, cu luminile aprinse, erau îmbărbătați toți la cântarea „Hristos a înviat!”, pe care o cânta toată mulțimea. [...]
Preoteasa Elena a ajutat mult, cu alte femei din Comitetul Parohial, la organizarea Pomului și darurilor de Crăciun pentru copiii care participau la catehizația din biserică. Acestora, cu bani acordați de Consiliul Parohial, li se pregăteau pachete cu daruri de Crăciun, la aproape 150-180 de copii.
După 1990, când s-a înființat Liga Tineretului Ortodox, sdeseori participa și dânsa la întâlnirile cu ei. Aceștia îi acordau o cinste deosebită, căci adeseori le vorbea și le da sfaturi ca o mamă. [...]
Am amintit că adeseori, fiind căutat la casa parohială și lipsind din motive obiective, preoteasa Elena stătea de vorbă cu cei veniți și încerca să le dea sfaturi pentru problemele lor. Astfel mulți au cunoscut-o și sub acest aspect. [...]
Parohia avea în administrație cimitirul parohial și capela mortuară. Adeseori, când familiile veneau să rezolve probleme cu locul de mormânt, cu formalitățile depunerii în capela mortuară, preoteasa Elena, în lipsa mea, le rezolva problemele. Adeseori eram căutat pentru depunerea morților în capelă și dacă nu eram eu sau omul de serviciu, preoteasa Elena se ducea la capela mortuară și o deschidea sau o închidea când plecau.
Adeseori, când lipsea îngrijitorul să tragă clopotele pentru morți, dacă nu eram eu, preoteasa Elena se ducea și trăgea ea clopotele, din care două erau electrificate și se trăgeau din biserică, numai prin spăsarea unui buton, astfel clopotele erau trase după rânduială, pentru morți. [...]
Și încă o lucrare a preotesei Elena pentru biserică. După trecerea anilor, la maturitate, părintele Arsenie i-a dat binecuvântarea să facă prescuri pentru Sfânta Liturghie. Avusesem două credincioase văduve, care făceau prescuri, dar acestea au murit și atunci preoteasa Elena s-a hotărât să facă ea prescuri, acum fiind și pensionată. Odată, când am fost la mănăstirea Sihăstria ne-am interesat de monahul care făcea prescuri; ne-am dus la dânsul și acesta a învățat-o cum să pregătească făina, aluatul și cum să facă prescuri, procurându-ne și un așa-zis „pistolnic”, bine sculptat, încât săse poată vedea pecetea IS.HS.Ni.Ka. Își începea acest lucru de vineri seara, cu rugăciunea cuvenită, iar sâmbătă dimineața lucra la facerea și coacerea prescurilor – cam 30 de bucăți, de o singură pecete – timp de aproape 2 ore. Duminica dimineața erau duse la biserică și puse în vânzarea credincioșilor. Totdeauna erau bine lucrate, cu pecetea vizibilă, frumoase la culoare și bune la gust.
De asemenea, preoteasa Elena pregătea cele cinci pâini pentru Litia, spre Sărbători (la Vecernie) și grâul, vinul și untdelemnul necesar. Și apoi tot în cinstrea Sfinților pregătea colive, lucru cam necunoscut la Târgu Mureș, închipuind chiar fața sfinților pe colivă și care era împărțită apoi credincioșilor prezenți. De la dânsa au învățat apoi și alte credincioase să aducă cele necesare pentru litie și au învățat cum să facă și colivă, fie la sărbători, fie pentru parastase pentru cei morți.”
(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)
