Întâlnirea preoteselor din Ţara Făgăraşului

Mănăstirea „Brâncoveanu” de la poalele Munţilor Făgăraş a găzduit pe 6 şi 7 septembrie prima întâlnire a preoteselor din Protopopiatele Făgăraş I şi II. Evenimentul a fost organizat cu ajutorul preotesei Antoneta Negru din Arhiepiscopia Iașilor, care are deja o experiență de câțiva ani în organizarea unor conferințe similare în eparhia moldavă.

„Nu sunteți singure”

Manifestarea a adunat peste 50 de preotese din cele două protopopiate din Arhiepiscopia Sibiului, venite la Academia Teologică a mănăstirii făgărăşene pentru a se cunoaşte mai bine, a împărtăşi din experienţa fiecăreia şi a discuta aspecte diverse din misiunea de preoteasă. În prima zi a conferinţei, sub motto-ul „Bucuria de a fi împreună”, doamnele preotese au vizionat un scurt film şi au audiat prelegerea uneia dintre doamnele preotese din Arhiepiscopia Iaşilor, invitate la această conferinţă pentru a împărtăşi tuturor câte puţin din experienţa de soţie de preot. Întâlnirea a continuat cu discuţii.

În a doua zi a conferinţei, preotesele au primit binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, prezent la închiderea evenimentului, când s-au tras concluziile celor discutate. Alături de ierarh s-au aflat şi Preasfinţitul Ilarion Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului şi stareţ al mănăstirii, precum şi cei doi protopopi de Făgăraş, părintele Marcel Dobrea şi părintele Ion Tărcuţă. După prezentarea concluziilor de la cele discutate în cadrul întâlnirii, IPS Mitropolit Laurenţiu le-a felicitat pe doamnele preotese pentru organizarea unui astfel de eveniment şi le-a îndemnat să îşi ducă mai departe misiunea de a fi soţie de preot, mamă, model de moralitate pentru comunitate şi sprijin în slujirea pastorală.

„Aveţi o cinste mare din partea lui Dumnezeu. Dacă simţiţi de multe ori că sunteţi singure, trebuie să știţi că nu sunteţi singure niciodată. Dacă Maica Preacurata a ştiut şi a simţit că harul lui Dumnezeu lucrează în ea, totuşi, ca mamă, şi-a văzut Fiul răstignit pe Cruce, iar prin inima ei a trecut sabie. Dacă ea este alături de noi în orice clipă, nu trebuie să îi fie teamă femeii, cu atât mai mult preotesei.”, a spus IPS Mitropolit Laurenţiu.

„Împreună suntem mai puternice”

Rolul unor astfel de întâlniri este acela de a le uni pe doamnele preotese într-o prietenie strânsă şi o colaborare apropiată. Problemele întâlnite în viaţa de preoteasă pot fi depăşite mai uşor şi prin sprijinul venit din partea prietenelor şi colegelor din parohiile învecinate.
„A fost împlinirea unei dorințe mai vechi de cunoaștere, de părtășie și de creare a unei rețele de sprijin reciproc. În cele două zile petrecute împreună am ascultat și am împărtășit experiențe din viața de preoteasă, am discutat despre problemele întâmpinate de familia preotului, ne-am bucurat și ne-am rugat împreună. Am simțit că împreună suntem mai puternice, mai curajoase și mai încrezătoare. Avem nevoie de această rețea de sprijin, pentru că să fii preoteasă nu e ușor”, ne-a spus Natalia Corlean, una dintre preotesele organizatoare.

Prima întâlnire de acest fel din Protopopiatele Făgăraș I și II a oferit participantelor posibilitatea să aibă parte de două zile deosebite, doamnele preotese exprimându-și bucuria de a fi ascultate și înțelese, de a învăța din alte experiențe, de a se simți sprijinite și apreciate.

„M-am simțit foarte bine. Am simțit că aparțin unui grup și nu sunt singura care se confruntă cu diverse probleme”, ne-a spus una dintre doamnele preotese.

„M-am simțit importantă și mi s-a confirmat încă o dată importanța și rolul preotesei în familie și în societate”, a menţionat o participantă.

„M-am simțit extrem de bine, foarte emoționată și fericită că am putut să-mi împărtășesc trăirile, emoțiile și gândurile și că am avut șansa să le cunosc pe celelalte preotese”, a concluzionat una dintre doamnele preotese.

Întâlniri similare vor avea loc şi în perioada următoare, iar temele propuse pentru aceste conferinţe sunt: educația copiilor, diverse probleme întâmpinate în parohie și în relațiile cu enoriașii.

Ştefan Mărculeţ, Ziarul Lumina

 

O poveste din Paparnița (Negrești - Vaslui)

Părintele Vasilică Paraschiv (36 de ani)

„este preot într-una dintre cele mai sărace comunităţi din România, o suburbie a oraşului vasluian Negreşti, şi de şapte ani încearcă să-i salveze pe copiii din zonă de la analfabetism şi de la abandon şcolar.
Mulţi dintre copiii din sat au renunţat la şcoală, după ce au terminat clasele primare, tocmai din cauza navetei sau pentru că familiile sunt prea sărace pentru a-i susţine. Din 2010, în curtea bisericii din satul Paparniţa funcţionează un centru social unde copiii din sat vin să-şi facă lecţiile şi preotul încearcă să le insufle o educaţie sănătoasă.”

„Construcţia a fost gata în 2010, iar de atunci până în prezent a fost amenajată şi utilată. În cadrul centrului au fost amenajate o bucătărie cu sală de mese, o sală de conferinţe, un muzeu şi o bibliotecă. Acest centru încearcă să sprijine nevoile sociale ale celor aflaţi în dificultate, dar un sector important îl reprezintă activităţile culturale si educative pe care le fac voluntarii care vin la centru. 

„Preoteasa face lecţii cu cei mici sau organizează activităţi creative alături de voluntari. 

Puteți citi povestea părintelui și a doamnei preotese în ediția online a  ziarului Adevărul.

Povestea unei cămăși și a unei preotese din Vlașca

Iată Povestea:

... Ceea ce priveam reprezenta cămașa unei preotese din satul Vlașca, județul Ialomița. Dânsa chiar îmi explicase în mod expres că nu e vorba de fostul județ Vlașca (aproximativ județul Giurgiu de azi).

Cam cu o sută de ani în urmă, în acel sat locuia un preot, iar acel preot avea o soție știutoare de carte, înaltă, frumoasă și arătoasă, care provenea dintr-o alta zonă.

Asta nu ar fi constituit ceva excepțional, căci în general soțiile și fiicele de preoți erau știutoare de carte.

Elementul de excepție al acestei femei ținea de profilul ei psihologic, de afectivitate, de altruism …

Într-o epocă în care lumea satului românesc era așa cum era, și în care femeile parcurgeau un drum invariabil de la naștere la moarte, în care unicele evenimente importante le reprezentau căsătoria și nașterea copiilor, tânăra preoteasă din Vlașca le-a devenit ceea ce azi s-ar putea denumi consilier de familie, psiholog …

Relația ei cu femeile din lumea satului a fost atât de puternică, încât toate fetele de măritat din sat s-au sfătuit ca în semn de prețuire, și spre amintire, să-i facă cadou o cămașă la care fiecare din ele să coase câte ceva.

Cămașa aceasta a navigat prin timp și a ajuns la Muzeul Țăranului Român din București, aidoma unei corăbii, o corabie al cărei echipaj și căpitan au fost înghițiți de oceanul vieții...

SursA: http://blogu.lu/exergy/index.php/2015/03/18/preoteasa-din-vlasca/ 

Via Doamna Victoria Bizon și domnul Ion Vasile de pe Grupul Oltenia coase iie, cărora le mulțumesc!

Preoteasa Ersilia Sturza, cetăţean de onoare al comunei

Preoteasa Ersilia Sturza (1853-1937), soţia preotului Mihai Sturza din Şepreuş, judeţul Arad, se află pe lista celor patru cetăţeni de onoare ai comunei (un altul fiind medicul Marius Sturza, cunoscut balneolog, profesor universitar, unul din cei cinci copii ai familiei).

Preoteasa Ersilia a rămas în memoria comunităţii ca o femeie implicată în viaţa comunităţii, animată de credinţa în Dumnezeu şi o puternică dragoste de ţară.

Iată motivaţiaacordării titlului de cetăţean de onoare:

„Ersiliei Sturza i se datorează colecta făcută pentru ostaşii de la Plevna din timpul Războiului de Independenţă din anul 1877, în care intrase România.

După modelul apelului lansat de femeile din Sibiu, această preoteasă de ţară din Şepreuş a publicat în presa arădeană un apel intitulat „Adresă filantropică către femeile române", în care arată că „lupta o ţin românii şi noi suntem române"

„Adresă filantropică către femeile române”, în care arată că „lupta o ţin românii şi noi suntem române”, îndemnând aşadar „pe fiecare română adevărată să facă sacrificii şi să ofere după putinţă pentru ajutorarea bravilor ostaşi din România. ”

Pentru gestul ei, în semn de recunoştinţă, la aniversarea a 120 de ani de la războiul de independenţă, a fost bătută o medalie cu chipul Ersiliei Sturza.

În spatele acestui patriotism românesc al Ersiliei, inoculat în casa părintelui ei, preotul Magdu din Şoimoş, se ascundea însă şi o mamă care, rămasă în 1891 văduvă, s-a luptat, din puţina-i avere, să-i ridice şi să le dea o educaţie românească. Fiul ei cel mare, Marius Sturza îşi amintea, peste ani : „Iubirea de neam şi jertfa pentru neam era temelia pe care se baza toată educaţia noastră de acasă (... ) mama ne alinta, liniştea, îi încuraja, când nu mai putea cu cântece şi poveşti din popor”.”

Preoteasa Ersilia a rămas văduvă la 38 de ani, cu cinci copii. Pentru a le asigura acestora un acces mai bun la educaţie, se mută la Braşov. A plecat la Domnul la vârsta de 84 de ani, după 45 de ani de văduvie. Iată ce scrie autorul necrologului ei, care a cunoscut-o în această perioadă:

„Ca văduvă a dus o viaţă  plină de virtuţi creştineşti. Toată lumea o privea în Braşov pe doamna Sturza ca pe o adevărată mironosiţă, care nu lipsea nicicând de la serviciile divine şi care ţinea toate posturile cu cea mai mare stricteţe.

Sufletul ei nobil şi inima ei plină de bunătate a picurat mângâiere şi ajutor asupra multor orfani şi oropsiţi. Cel ce scrie acest necrolog s-a împărtăşit intens de bunătatea răposatei, fapt pentru care îi este profund recunoscător.” (articol apărut în publicaţia „Biserica şi Şcoala”, Arad, 16 august 1936)

(A consemnat, cu recunoştinţă şi preţuire,

preoteasa Natalia C.)

Au descoperit și au îndrăgit Ortodoxia… Convertirea minunată a unui cuplu din America

Au descoperit și au îndrăgit Ortodoxia… 

Convertirea minunată a unui cuplu din America

El Copil fiind am crescut într-o casă cu credințe amestecate. Tatăl meu provine dintr-o străveche familie de evrei așkenazi din Polonia. El crede că provenim dintr-o familie de preoți evrei (Cohen). Cu toate acestea, membrii acestei părți a familiei mele sunt atei declarați. Bunicul meu credea în Dumnezeu și era și șeful masonilor din Statul New York. Bunica mea era atee și o socialistă activă. Unul dintre prenumele mele este Karl, în cinstea fratelui ei – iar fratele ei a fost numit după Karl Marx. Tatăl meu însuși este un ateist convins, cu toate că merge la o sinagogă reformată unde rabin este o femeie lesbiană. Am crescut cu aproape nicio influență evreiască: doar spuneam împreună, în fiecare an, o rugăciune Hanuka în ebraică atunci când aprindeam menora. Toate rudele din partea tatei sunt atee. În prezent sunt singurul dintre ei care crede într-un soi de divinitate. De cealaltă parte, dinspre mamă, provin dintr-un neam de luterani norvegieni și germani. Ea a crescut într-o biserică luterană conservatoare. Când părinții mei au decis să se căsătorească, mama mea a fost renegată, pentru că tatăl ei îi ura pe evrei. Nu l-am întâlnit decât când era pe patul de moarte, pe când eram în liceu. Din cauza acestui amestec de religii, am fost și botezat și circumscris. Nașii de botez au fost evrei. Mergeam din când în când la o biserică luterană, în copilărie, dar asta nu era o parte importantă a vieții noastre. Credeam în Dumnezeu, dar nu știam prea multe despre El, nici nu-mi păsa de El.

Criză Părinții mei au divorțat când aveam zece ani și ne-am mutat, eu, fratele meu și mama, într-un orășel din statul New York, în munții Catskill. La școală nu mă puteam integra așa că mama a avut o idee. Fratele meu mergea deja la un cerc biblic baptist pentru tineri și își făcuse mulți prieteni acolo, așa că mama mi-a zis să merg și eu. Am mers destul de regulat, dar biserica tot intra în preocupările mele. Însă eram adesea mișcat de cele pe care le auzeam. Pe când aveam 14 ani m-am împrietenit cu o fată de care m-am îndrăgostit. Prietenia noastră a durat un an de zile, după care ea a întrerupt relația. Am fost distrus și am făcut o depresie. Cinci luni de zile plângeam până adormeam. Într-o noapte mi-a venit un gând. Mi-am adus aminte că am o biblie de la biserica luterană. Și am decis să fac o încercare: „Ce am de pierdut?” Am luat Biblia și am început să citesc din cartea Facerii, dar nu am găsit nimic care să mă ajute. La cercul biblic aflasem însă că există și un Nou Testament, așa că am deschis la Evanghelia de la Matei. În ciuda lungii genealogii din primul capitol, harul lui Dumnezeu a lucrat. Am citit jumătate din Evanghelie în noaptea aceea. Îmi aduc aminte că am simțit o frică sfântă tot timpul, cu toate că nu înțelegeam cele ce citeam. Am știut atunci că Dumnezeu există, și mi-am dorit să-L urmez. Am început să merg la cercul biblic în fiecare săptămână; apoi de două și chiar de trei ori. Întreaga mea viață s-a schimbat în câteva luni. Stăteam treaz până la răsăritul soarelui citind din Biblie. Am încercat să-i aduc pe mulți oameni la credință! Interesant, și regretabil pentru mine acum, este că odată am fost foarte aproape să convertesc la protestantism un amic grec-ortodox. Nu știam nimic despre Ortodoxie, iar ortodocșii pe care îi cunoșteam nu erau preocupați de Biserică. Așa că, trebuia să-i salvez! (așa credeam).

Entuziasm După o vreme am început chiar să ajut la „slujbele” de la biserica noastră. Bisericile evanghelice nu sunt nici pe departe liturgice! În loc de altar aveam o scenă unde „formația de rugăciune” cânta. Eu cântam la saxofon într-o formație pe care am numit-o „Ascultarea Unului”. Biserica făcea parte din mișcarea harismatică, penticostală. Câteodată ne vizitau și „profeți”; unul chiar mi-a profețit odată. Cunoșteam oameni care „vorbeau în limbi”, dar acest lucru nu era ceva obișnuit la noi la biserică. Însă, în timpul „slujbelor”, atmosfera se încălzea – plângeam, ne clătinam, băteam din palme, și credeam că simțim pe Sfântul Duh în timpul celor mai intense momente. Mai ales în timpul rugăciunii credeam că simțim cum Dumnezeu ne îndeamnă să vorbim oamenilor, ca și cum cu toții eram profeți întrucâtva. Privind în urmă, este cât se poate de evident că noi confundam emoțiile și impulsurile omenești cu inspirația divină. După numai doi ani de când am început să cred, am început un cerc biblic în liceu și mă pregăteam să devenim un mentor al tinerilor la biserica mea. Dădeam sfaturi altor adolescenți. Am fost botezat din nou, pentru că baptiștii cred că omul trebuie să se boteze după s-a pocăit și L-a recunoscut în deplinătatea facultăților mintale pe Hristos ca Domn și Mântuitor.

Îndoială și descoperire Însă în tot acest timp eram luptat de îndoială. Educația ateistă cu care am crescut m-a învățat să pun totul la îndoială. Citeam critici aduse Bibliei – presupuse contradicții, dovezi că creștinismul este o invenție, și multe alte articole care-mi tulburau sufletul. Zile întregi petreceam într-o mare tensiune chinuit de gândul că religia mea este o invenție – poate că relația mea cu Dumnezeu este numai în capul meu și are o explicație psihologică? Însă, din fericire, am descoperit apologetica. Am aflat că există o apărare rațională a creștinismului. Foarte curând am observat că un argument care tot apărea se rezuma la un cuvânt: tradiție. Citind cărți protestante precum Apărarea lui Hristos, a lui Lee Strobel, și lucrări apologetice de pe internet, am văzut că putem să avem încredere în Biblie pentru că putem să avem încredere în tradiția apostolică timpurie. Din moment ce putem avea încredere în Scriptură din cauza tradiției, cum mai poate fi adevărată doctrina protestantă de sola scriptura, adică faptul că numai Sfânta Scriptura poate fi crezută? Acest gând mi s-a strecurat în minte încet-încet. Într-o zi, ca o descoperire dumnezeiască, mi-am pus întrebarea: „De ce cred eu, oare, că biserica protestantă este adevărată când ea are cel mult 500 de ani?” Îndată am înțeles că nu poate fi adevărată fiind așa de nouă, așa că am pornit în căutarea Bisericii primare. Am căutat pe internet și mi-am dat seama că trebuie să aleg între Ortodoxie și Catolicism. Am început să vizitez ambele biserici. În orașul meu se afla singura biserică ortodoxă din zonă, și ea era deschisă numai jumătate de an, pentru grecii din orașul New York care veneau în vacanță. Slujbele erau integral în greacă, cu excepția câtorva ectenii mici care erau în engleză. Preotul era un om bun, cred că a murit între timp – îl chema Părintele Mihai. Am mers și la o biserică romano-catolică. Vroiam să rămân deschis față de ambele tradiții. Eram în ultimul meu an de liceu, chiar înainte de facultate. Nu după mult timp mi-a devenit clar că Biserica Ortodoxă era cea corectă. Și aceasta pentru că am aflat de bisericile monofizite (Coptă, Armeană etc.). Am văzut că deși bisericile Ortodoxe și monofizite sunt despărțite de 1500 de ani, ele au o doctrină foarte apropiată, în timp ce Biserica Catolică învață ceva total diferit. (Nu spun că biserica monofizită este ortodoxă; însă ei sunt în mod clar mai aproape de noi decât Biserica Catolică). Imaginați-vă un proces – doi martori, care nu sunt prieteni, chiar sunt ostili unul altuia câteodată, spun că același lucru s-a întâmplat, în timp ce un alt martor spune ceva cu totul diferit. Ați găsi că cei doi martori sunt mult mai credibili. Mi-am dat seama că Biserica Catolică nu poate explica cum de Bisericile Ortodoxe și monofizite sunt atât apropiate ca doctrină fără să transpară faptul că doctrina lor are elemente noi. Pe lângă acestea, vizita mea la biserica catolică a fost dezamăgitoare. Preotul mi-a dat pliante scrise de catolici despre cum ar trebui noi să ne bucurăm de toate religiile lumii prin practicarea metodelor lor de rugăciune și de meditație!

Ortodoxie și protestantism Tot ce am aflat despre Ortodoxie mă ajuta să înțeleg creștinismul. Țineam legătura cu un om de rugăciune, citețul Arsenie, căruia îi datorez dragostea mea pentru Biserică. Cu toate acestea, a fost o adevărată luptă ca să-mi determin mintea și inima să accepte Ortodoxia. De exemplu: obișnuiam să cred tot ceea ce spunea pastorul meu protestant ca și cum venea din gura lui Dumnezeu. După ce am început să mă gândesc să devin ortodox, el a început să predice împotriva botezului copiilor și a cinstirii Maicii Domnului. Știam că Dumnezeu nu putea fi în Biserica Ortodoxă și, în același timp, să vorbească prin gura pastorului meu. Privind în urmă, lucrurile sunt clare – câțiva ani după aceea, acel pastor și-a părăsit soția pentru o femeie care venea adesea la cercul nostru biblic. Cum putea Dumnezeu să îndemne un om nu numai la adulter, dar și la a se căsători cu amanta? Bineînțeles că nu știam că aceste lucruri se întâmplau în acea perioadă. Protestanții sunt tot timpul în căutarea Bisericii primare. Însă, foarte puțini dintre ei citesc pe vreun Sfânt Părinte; ei citesc în principal Biblia și cărți moderne care-i inspiră. Pe când, dacă citesc scrisorile Sfântului Ignatie de Antiohia (†107) văd că Euharistia este descrisă ca fiind Trupul real și Sângele real ale lui Hristos. Iar dacă citesc Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului (†386) văd credința ortodoxă predicată în secolul al IV-lea. Protestanții mai spun și că putem avea încredere numai în Biblie pentru că tradiția poate fi alterată. Însă, propria lor Biblie este produsul tradiției. Biblia nu a căzut din cer, ci cărțile care o alcătuiesc au fost puse laolaltă în timp, de către sfinți episcopi adunați în sinod și inspirați de Sfântul Duh. Abia pe timpul Sfântului Atanasie cel Mare (†373) a fost Noul Testament pus în forma finală, conținând scrierile pe care le avem astăzi. Așa că, dacă Biblia provine din tradiție, de ce protestanții condamnă tradiția? Un alt argument folosit frecvent de protestanți este acela că închinarea la icoane este idolatrie și că evreii niciodată nu au avut icoane. Însă în Vechiul Testament Dumnezeu le-a poruncit evreilor să facă draperii pentru templu brodate cu imagini de heruvimi (Ieșirea 36, 8), și să facă Chivotul Legii, care avea imaginea unor heruvimi (Evrei 9, 5). Pe lângă aceasta, din Vechiul Testament este evident că evreii arătau o deosebită cinstire Chivotului. Bineînțeles că evreii știau că cinstind Chivotul dădeau cinste lui Dumnezeu, așa cum facem și noi când cinstim icoanele. În sfârșit, este o mare ironie, de care mulți protestanți nu-și dau seama, că sola scriptura nu se regăsește în Biblie. Unde anume în Biblie poți găsi un verset care să afirme că numai Biblia singură poate fi considerată drept inspirată? Nu există niciunul. De asemenea, unde în Biblie poți găsi un verset care să spună care cărți alcătuiesc Biblia? Nu există. Fără să-și dea seama, protestanții nu au respins tradiția; pur și simplu au făcut schimb între tradiția Ortodoxă și una nouă, făcută de oameni.

Ortodox La începutul anului doi de facultate am fost primit în Biserică prin mirungere. În facultate făceam parte dintr-un grup evanghelic și conduceam cercul lor biblic, unde propovăduiam pe față Ortodoxia. Mulțumesc lui Dumnezeu că din cauza aceasta unii dintre cei mai apropiați prieteni ai mei s-au convertit – unul este un fost penticostal, care acum este ipodiacon în Biserica Rusă, altul este fiul unui pastor evanghelic și s-a botezat anul acesta în Sâmbăta lui Lazăr. Am înființat și o frăție ortodoxă în facultate. Am început disputele cu o fată penticostală care era președinta unui cerc protestant. Părinții ei sunt amândoi pastori în biserica penticostală. Ea a început să vină la întâlnirile grupului ortodox și acum este soția mea. Imediat după facultate am venit la Seminarul Ortodox Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania, și am fost hirotonit diacon în 2011 și preot în 2013. Locuiesc la mănăstire de cinci ani, luând parte la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi a săptămânii. Suntem binecuvântați să-l avem pe stareț ca părintele nostru duhovnic. În prezent mă ocup de pangarul mănăstirii și în curând voi merge în orașul Albany, statul New York pentru a păstori o parohie.

Ea Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu zece ani că într-o zi nu numai că voi deveni ortodoxă, dar și soție de preot ortodox, aș fi spus că este o nebunie. Pentru că cea mai mare parte a vieții mele nu am știut aproape nimic despre Ortodoxie și atunci când am aflat ceva mai mult despre ea, tot aveam păreri greșite. Acum când Ortodoxia este în creștere în America, mulți protestanți află pentru prima dată despre ea. Am crescut într-o familie foarte religioasă. Părinții mei erau foarte activ implicați în viața bisericii lor, devenind pastori când eu eram în liceu. Bunicii mei au fost și ei pastori amândoi. Eram penticostală și îmi plăcea foarte mult. Și eu eram foarte activă. În facultate am condus un cerc de studiere a bibliei, eram unul dintre cei care conduceau rugăciunile la biserica mea și am ajutat la organizarea unui grup protestant în facultate. Plănuiam să încep o școală de misionari penticostali după ce îmi luam masterul în istorie. Ca o ironie a sorții, unul dintre catalizatorii convertirii mele a fost participarea la o conferință penticostală. Era de fapt un eveniment de o zi în care mii de oameni, înghesuiți într-un stadion de fotbal țineau post și se rugau pentru țară. Toți studenții au primit câte o carte despre cum să începi o misiune în campusul universitar. Am primit cartea cu plăcere. Cartea era penticostală – nici pe departe ortodoxă. Însă vorbea cu o așa de mare pasiune despre Biserica primară încât, după ce am citit-o, mi-am dorit foarte mult să aflu cum se rugau primii creștini și ce credeau ei. În acel semestru am luat un curs intensiv cu lecturi despre Biserica primară. Am citit cărți de dogmatică și despre Sfinții Părinți. M-am împrietenit și cu un alt student la istorie care era ortodox. Am început să dezbatem probleme de teologie ceea ce m-a făcut să încep strâng dovezi despre cum Ortodoxia nu era așa de corectă ca și penticostalismul. Ceea ce este interesant este că cu cât studiam mai mult problema cu atât îmi dădeam seama că nu pot demonstra că penticostalismul este corect. De îndată ce am aflat despre Succesiunea Apostolică și despre Sfânta Euharistie ca fiind prezente în învățăturile primilor creștini am știut că trebuie să fiu ortodoxă. Căci cum puteam să continui a fi creștină fără să primesc Trupul și Sângele lui Hristos? Totuși, una dintre principalele piedici pentru mine era viața spirituală. Văzusem și auzisem despre multe minuni în biserica penticostală. Vorbisem adesea în limbi și începeam să învăț cum să fac profeții. Îmi părea că Biserica Ortodoxă este săracă din punct de vedere spiritual. Însă nu puteam să mai accept marea diferență de doctrină dintre biserica penticostală și ceea ce Biserica Primară credea. Penticostalii nu cred că Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos – ei cred că este doar un simbol, ceva care se face în amintirea lui Hristos. Ori eu nu mai puteam crede aceasta. Pe măsură ce cunoșteam mai mult Ortodoxia, am aflat că existau minuni în Biserica Ortodoxă. Unii oameni erau străvăzători. Mai important, însă, am aflat că alte grupuri, unii pe care nici măcar nu-i consideram creștini, au și ei minunile lor. Aceasta m-a învățat că nu poți să judeci o biserică după minunile ei. Pe lângă aceasta, am cunoscut mulți oameni care au crezut că li s-a întâmplat o minune, având în continuare aceeași boală. Dacă chiar vrei ca Dumnezeu să te vindece, și aștepți ca aceasta să se întâmple în timpul unei slujbe la biserică, este oare o surpriză ca acestea să aibă un efect placebo? Am citit și scrierile Părintelui Serafim Rose despre penticostalism. Deși a fost dur pentru mine să le citesc, ele conțineau destule argumente bune despre cum nu poți judeca o biserică după minunile pe care le are. Explica de asemenea că experiențele spirituale penticostale pot proveni de la demoni. Am cunoscut și alte persoane care s-au convertit de la penticostalism la Ortodoxie și le-am ascultat experiențele. Acestea m-au încurajat mult. Am decis să devin catehumen. A fost greu pentru familia mea pentru că ei erau (și încă mai sunt) penticostali. A fost greu și pentru mine pentru că, deși eram foarte recunoscătoare pentru că am crescut penticostală, știam că trebuie să devin ortodoxă. Părinții mei iubesc biserica penticostală, la fel cum am iubit-o și eu. A mă despărți de ea a fost foarte greu. Iar ceea ce a făcut ca aceasta să fie și mai tensionată este că pe când am decis să mă convertesc am început să mă întâlnesc cu studentul cu care obișnuiam să am dezbaterile teologice. Bineînțeles că mulți din jurul meu credeau că mă convertesc așa încât să pot fi împreună cu el. Nu era adevărat, dar în mod clar îmi era greu să explic. A trecut timpul de la acele zile dificile din timpul facultății. Sunt ortodoxă de mai bine de cinci ani. M-am căsătorit cu studentul acela ortodox, care acum este preot. Ne-am mutat în alt stat pentru ca el să meargă la seminar. A absolvit seminarul acum doi ani, iar de atunci lucrează pentru Mănăstirea Sfântul Tihon. Locuim pe terenul mănăstirii împreună cu cei doi copilași ai noștri. De când trăiesc aici am descoperit cât de tare mă înșelam atunci, la început, când credeam că viața spirituală ortodoxă este destul de slabă în comparație cu cea a penticostalilor. În penticostalism, oamenii sunt încurajați să vorbească despre experiențele lor spirituale. Din moment ce credința lor se bazează în principal pe acțiuni spirituale și minuni, a le discuta deschis întărește credința tuturor. În Ortodoxie, însă, viața spirituală a unei persoane este intimă. Cu cât trece mai mult timp de când am devenit ortodoxă, cu atât încep să înțeleg, încet-încet, viața spirituală ortodoxă. Este cu mult mai adâncă decât puteam să-mi dau seama. În bisericile penticostale, fiecare se poate „obișnui” să i se întâmple o minune. Oricine poate profeți și orice poate vindeca pe bolnavi. Fiecare se simte bine când știe că este așa de important. Pe când în Ortodoxie numai oamenii care sunt cu adevărat aproape de Dumnezeu fac aceste lucruri. Noi ne dorim să fim asemenea sfinților, dar nu credem că suntem sfinți. Smerenia și a te vedea pe tine însuți ca pe cel mai mare dintre păcătoși sunt mai importante decât „facerea de minuni”. De asemenea, penticostalii adesea pun preț pe ceea ce simt. Este mult sentimentalism în slujbele lor. După ce am devenit ortodoxă am aflat că nu-ți poți baza credința pe emoții. Emoțiile sunt trecătoare – dispar într-o clipă. Emoțiile sunt adesea doar ispite – nu ceva pe care să îți fundamentezi viața spirituală. O altă diferență interesantă este cum penticostalii și ortodocșii văd pe Dumnezeu. Pentru penticostali, Dumnezeu este un tată care te iubește atât de mult dar te va osândi la un veșnic iad dureros, plin de foc, dacă nu accepți creștinismul. Acesta este un fel de dumnezeu schizofrenic. În Ortodoxie credem că Dumnezeu ne iubește pe toți. Pentru noi iadul este a fi despărțit de Dumnezeu, și îl alegem noi, nu ne trimite Dumnezeu acolo pentru că este mânios din cauza păcatelor noastre. De când locuim pe lângă seminar am întâlnit oameni cu experiențe similare. Cel puțin jumătate dintre seminariști sunt convertiți de la protestantism. Biserica Ortodoxă câștigă mulți adepți dintre protestanți pentru că oamenii caută o credință deplină. Diferențele doctrinare dintre protestanți sunt confuze, dar ele sunt explicate în Ortodoxie. Sunt așa de bucuroasă că am descoperit Ortodoxia. O iubesc atât de mult.

Material publicat în  revista „Cuvinte către tineri”, anul 2014, editată de Mănăstirea Putna 

SursA: http://ortodox.md/articole/au-descoperit-si-au-indragit-ortodoxia-convertirea-minunata-a-unui-cuplu-din-america/

Evenimente legate de slujirea preotesei, organizate în Biserica Ortodoxă Română

• iunie 2013, Durău. Preoteasa, cel mai aspru critic al preotului

• septembrie 2013, Cluj. Pelerinaj al preoteselor văduve la Mănăstirea Prislop

• iunie 2013, Durău. Preotul și preoteasa să fie „frumoși, fericiți și adevărați”

Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, le-a împărtășit fraților preoți și preoteselor acestora că își dorește ca în aceste zile să se vorbească și despre bucuria de a fi preot, căci prea des, atunci când se întâlnesc cu alte ocazii, vorbesc despre dificultățile întâlnite, precizând faptul că pe lângă dificultăți există și imense bucurii și spații de desfătare duhovnicească lăuntrică care sunt alcăuite din lucuri simple care trebuiesc re-consțientizate și cultivate, amintind totodată că nu este dramă mai mare decât aceea de a nu fi ceea ce ești.
...
Temele atinse au trezit interesul părinților, mulți dintre ei implicându-se cu toată ființa lor în aceste discuții ce au atins subiecte ca: soluții de depășire a rutinei din pastorație și din viața parohiei, copii – câți și când, căsătoria albă față în față cu abuzul de plăcerea trupească, beneficiile și riscurile abstinenței în viața trupească, care sunt, cum apar și cum se rezolvă conflictele dintre preot și preoteasă, cum înțelegem problema divorțului și a recăsătoriei, cum transformăm timpul petrecut împreună într-o bucurie crescândă, vacanța familiei de preot – necesitate sau lux, modalități potrivite și modalități nepotrivite de petrecere a concediului, exemple necostisitoare de a petrece concediul într-un mod plăcut, când simți că ești împlinit ca preot, când simți că ai trădat pe Dumnezeu, care sunt slăbiciunile cu care se confruntă familia preotului și care afecteză viața Bisericii, ce pierde și ce câștigă familia preotului dacă face naveta, care ar trebui să fie programul duhovnicesc al unei familii de preot, cum facem față sentimentului de neîmplinire în pastorație, care este rolul colegilor preoți în menținerea râvnei pastorale, decalogul educativ al părinților clerici, ce învăț eu de la copilul meu, se poate vorbi despre un profil al copilului de preot, dezacordurile dintre preot și preoteasă în educarea copiilor, cum pregătim copilul pentru influențele negative ale societății, cum motivezi copilul să învețe și să muncească, subevaluarea și supraevaluarea copiilor, metode de disciplinare a copiilor, modalități sănătoase și modalități nesănătoase de exprimare a iubirii față de copii, copilul de preot între neglijare, alinatare și asprime excesivă.

• aprilie 2014, Roman. Proiect dedicat rolului preoteselor în comunitate

Clubul mămicilor, coordonat de preoteasă

La biserica Talapalari din Iaşi mămicile au un "club" al lor, de împărtăşire şi susţinere reciprocă. Întâlnirile sunt coordonate de doamna preoteasă Cristina Sturzu.

Clubul mămicilor creştine

Au în comun dragostea de Hristos şi binecuvântarea de a fi mame. Sunt mame tinere. Iar pruncii lor sunt cei ce le oferă, neîncetat, zâmbet şi provocări. Experienţele acestea, bucuriile şi, deopotrivă, frământările - stau de multe ori ascunse într-un cotlon de suflet. Dar ele merită a fi rostite! Împărtăşite! Eliberate! În acest context, ce poate fi mai frumos decât să înfiinţezi un club al mămicilor şi al copiilor - iar locul întâlnirii să fie, nici mai mult, nici mai puţin, decât înăuntrul unei biserici?!

În fiecare săptămână, joia, de la ora 10:00, Biserica Talpalari se umple de viaţă. Mame şi prunci - de la câteva zile până la câţiva ani - se întâlnesc. Vorbesc, se joacă, povestesc. Dezvăluie parte din greutăţile şi din nelămuririle lor, dar şi din cele mai mari realizări. Se ajută, se încurajează, se sfătuiesc. Cei mici se joacă, nestingheriţi, în casa Domnului şi se simt bine. Clubul a luat fiinţă la iniţiativa unor mame din parohie, iar ideea a fost primită cu bucurie de către prezbitera Cristina Sturzu. „Când am născut pentru prima dată, nu existau grupuri din acestea. Eram o mamă tânără, destul de singură, căci prietenele încă mai copilăreau. Nu aveam exemple, nu  cunoşteam persoane care să treacă atunci prin aceleaşi momente“, îşi aminteşte Cristina Sturzu.

Fiecare mamă are povestea sa

Şi mai povesteşte că primul gând pe care l-a avut, atunci când a venit la parohie, era să se ocupe de copii. „Dar singurii copii erau fetele mele - de care oricum mă ocupam în casă - şi încă vreo doi. Între timp, au început să apară foarte mulţi tineri la biserică şi, implicit, foarte mulţi copii. Dar am zis că am să fac ceva, să ne întâlnim şi să povestim, în momentul în care o să existe cererea. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Mamele au luat iniţiativa, eu am venit să le fiu alături“, spune, cu modestie, prezbitera Cristina.

Iar întâlnirile au un farmec aparte. Legătura strânsă dintre mame - prietene, de acum şi micuţii care învaţă să socializeze pare să iasă din tiparele lumii agitate, plictisite, surde şi mute în care, de multe ori, ne afundăm. „Vin joia aici cu drag, pentru că suntem mămici toate, avem aceeaşi preocupare, schimbăm impresii, păreri, temeri, frământări... cerem sfaturi una alteia. Ne e de ajutor în momentele astea pentru că, uneori, fiind în situaţii noi, poate nu ştim cum să reacţionăm. Dar, dacă le mai ceri părerea şi lor, altfel te descurci“, a explicat Mihaela, mămica lui Albert.

Când simţi că celuilalt îi pasă 

Celelalte membre ale Clubului o susţin. Căci fiecare dintre ele ştie cât de încărcate de pozitivism şi de energie pleacă, mai apoi, de la întâlniri. „Este important să vorbim despre diversificare, despre experienţa fiecăreia, cum a născut, cum face faţă creşterii, educaţiei copilului. Este relaxare, în primul rând, şi chiar simţi că celorlalte le pasă de durerea, nelămurirea sau bucuria pe care o transmiţi. Chiar ai cui s-o spui! Te simţi ascultat“, a subliniat Irina, mama lui Serafim.

Numeric, nu sunt multe mame şi nici n-ar fi indicat ca întâlnirile să-şi piardă din intimitate şi din căldura unui grup restrâns. Cu toate acestea, porţile bisericii sunt mereu deschise, pentru oameni noi. „Este a doua oară când vin. Prima dată a fost mai mult din curiozitate, să văd ce se discută. Acum, am venit în cunoştinţă de cauză. Realizez că e o atmosferă minunată, copiii socializează. Îi pregătim, astfel, pentru creşă şi grădiniţă. Acasă, Damian este singur, doar cu noi, cei mari. Aici se împrieteneşte cu micuţi de seama lui, învaţă să se joace şi să împartă“, susţine Elena.

Acasă - în biserică

Cele două ore petrecute la Clubul mămicilor oferă momente de relaxare şi de evadare, un prilej numai bun de întâlnit persoane speciale. „Pe mine mă ajută mult, în sensul că mă linişteşte. Aici găsesc oameni care-mi plac. Mame şi prieteni pentru copilaşul meu. Plus că întâlnirea are loc în biserică. Asta îmi place în mod deosebit! Mă simt acasă. Şi Robert Cristian se simte ca acasă, slavă Domnului! Iar asta nu poate decât să mă bucure!“, a exclamat Camelia.

Dacă mare parte dintre mămici au doar unul, cel mult doi copii, Maria a sărit deja din tipar. Ea are o altă Maria, de câteva săptămâni, dar şi un Serafim, de doi ani şi cinci luni, şi o Ana, cu un an mai mare. Contrar a ceea ce am putea crede, Maria este toată numai un zâmbet şi poveste cu bucurie despre fiecare clipă din viaţa copiilor ei. Nu pare epuizată, nici nu se plânge, nu caută motive inutile pentru a-L mânia pe Dumnezeu. „Lumea mă mai căinează, dar nu are de ce. Copiii mei sunt foarte cuminţi, e foarte uşor cu ei, dorm noaptea în pătuţ, mănâncă, sunt sănătoşi. Astea sunt problemele mamelor, în general, pe care eu nu le-am avut - şi, atunci a fost uşor. Mi se mai spune, uneori, că sunt mamă eroină. Mamă eroină era mama mea, cu şase copii, cu naşteri neasistate, cu plecat direct la praşilă. Mie mi-a fost uşor. Viaţa de oraş îţi acordă alte facilităţi“, zâmbeşte Maria.

Colac de salvare, în lumea asta mare

De la colegele din Club spune că are multe de învăţat, chiar dacă familia ei este mai numeroasă. „În ciuda uşurinţei cu care îmi cresc copiii şi a liniştii din familia noastră, copiii tot te solicită. Uneori ai nevoie să vorbeşti despre asta, să împărtăşeşti, să mai afli lucruri noi. Mamele de aici sunt prietene pentru mine şi au prieteni pentru copiii mei. E bine să fie un grup, o comunitate în care să te desfăşori, pentru că lumea este aşa de mare, că te pierzi. Şi e tragic să te pierzi în lumea asta! De aceea, consider că este foarte frumos ce a făcut doamna preoteasă, aducându-ne împreună“, este de părere Maria. 

Una dintre cele care a avut iniţiativa înfiinţării grupului este Gianina, mama Sofiei. Ea priveşte acum întâlnirile ca pe o dorinţă împlinită. Iar planurile nu i se opresc aici. „Venim într-o lume în care mamele împărtăşesc aceleaşi valori, în speranţa că şi copiii vor avea lucruri în comun şi vor dezvolta lucrurile astea, pe care noi încercăm să le scoatem la lumină şi să le rezolvăm. Pe viitor mă gândesc şi la un club al copiilor, pentru că ei au nevoie“, a atras atenţia Gianina. 

Exemplul de la Biserica Talpalari ar putea fi preluat şi multiplicat oricând, de către alte parohii. Poate că realizările nu se vor vedea într-o săptămână sau două. Cu toate acestea, ele vor înflori în vieţile celor implicaţi în proiect. Căci, nimic nu este mai important în familie decât o mamă liniştită. O mamă care să mai iasă din casă, să mai întâlnească oameni noi, să se umple de energie. Şi să aducă, apoi, în familie - pentru copii şi pentru soţ - linişte, siguranţă, stabilitate şi credinţă în ziua de mâine.

Nicolae Pintilie, Ziarul Lumina, Joi, 11 iulie 2013

Un model de preoteasă și mamă creștină: Anastasia Ștefănescu

Cercetând viața și activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu (1823-1892) ierarhul cel mai învățat al Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut (membru al Academiei Române) am fost impresionat nu numai de contribuțiile sale aduse științei istorice, într-o perioadă de început la noi, organizării eparhiilor pe care le-a condus (Huși, Dunărea de Jos și Roman), învățământului teologic seminarial și universitar, modului de funcționare a Sfântului Sinod și a altor instituții religioase, obținerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de la Patriarhia Constantinopolului și în multe alte domenii, dar și de evlavia și duhovnicia sa, de credința puternică și statornică în Ortodoxie, de grija pentru unitatea poporului român din punct de vedere religios și național. Testamentul său este semnificativ pentru țelurile și sentimentele de care a fost călăuzit. Episcopul Melchisedec stabilea în testament înființarea unei Fundații în cadrul căreia averea sa personală să fie folosită ˇpentru dezvoltarea intelectuală, morală și religioasă a națiunii mele, în genere, și a Bisericii române, în specialˇ. O parte din venitul acestei averi era destinată unei burse de studii în străinătate pentru un tânăr teolog.

Episcopul Melchisedec provenea dintr-o familie de preot cu 15 copii, între care un arhiereu – Valerian, un arhimandrit –Ieronim, un preot – Vasile și două surori călugărițe –Eugenia și Susana. El a petrecut anii copilăriei în casa părintească de la țară, bucurându-se în special de îngrijirea și iubirea mamei sale. ˇMămucaˇ Anastasia era fiică de preot și s-a distins prin virtuțile ei de soție și mamă a 15 copii. Episcopul Melchisedec însușii spune despre ea că era ˇmodelul virtuților  femeii de țară și cu deosebire a soției preotului de țarăˇ. El se considera necontenit rodul educației primite acasă de la mamă și în semn de iubire pentru ˇmămucaˇ lui vroia să scrie câteva schițe despre viața ei. În acest scop, împrospătându-și propriile amintiri a dorit să le completeze cu cele ale fraților săi, așa cum reiese din scrisorile trimise lui Vasile, Ieronim și Constantin. Între scrisorile răspuns cea mai frumoasă este a lui Ieronim, care face un portret cu totul impresionant al mamei sale. Reproduc aici cea mai mare parte a acestei scrisori, publicată de Constantin c. Dinulescu în volumul Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieții și activității lui, cu un portret și excerpte din corespondență, București, 1908, p. 184-187.

1869, Mai 12, Ismail

Preasfințite Stăpâne,

După dorința ce ați arătat de a aduna oarecari notițe din viața mamei, precât mi-am adus aminte, eu am însemnat aici: parte din cele scrise le-am văzut, parte le-am auzit de la mama, precum despre nașterea a 15 copii, singură ea mi-a spus. Iată ce știu:

Presbitera Anastasia, fiica preotului Focșa din satul Negrești, ținutul Neamțului, a intrat în căsătorie la 1819 și până la 1868 mai 22, anul și ziua morții sale, a trăit neîntrerupt cu soțul său. În timpul vieții (…) a născut 15 copii (…). Îngrijirea și dragostea cu care și-au crescut copiii este vrednică de urmat. Ea provenea mult mai mult din dragostea către Dumnezeu decât de la natură. Adeseori sta îngenuncheată cu copiii împrejur și se ruga lui Dumnezeu atât pentru sine, cât și pentru ei.

Eu singur am fost la mai multe ocazii de felul acesta. Cu deosebire ea își făcea rugăciunile mai mult în singurătate – noaptea. Pe când toți dormeau, în mai multe rânduri, din întâmplare m-am trezit și am văzut-o în genunchi plângând ți rugându-se lui Dumnezeu. Nici o sărbătoare sau duminică nu era să nu se ducă la biserică cu colivă și liturghie – câteva parale până la 20 – afară de mare nevoie sau caz de boală. 

Posturile rânduite de biserică le păzea cu multă scumpătate. Ea deși nu învățase carte, dar fiindcă sta cu mintea pironită la tot ceea ce se citea atât în biserică cât și acasă învățase din auz mai mulți psalmi și cuvinte din Evanghelie și Apostol cu care adesea învăța copiii (…). Se ferea mult de a osândi pe alții. Zicea că judecata e a lui Dumnezeu și a celor rânduiți spre aceasta. Pentru rugăciune, mi-aduc aminte că chiar pe mine, după săvârșirea rugăciunilor regulate, mă învăța să zic așa: ˇDoamne, ferește-mă de de gura lumei și de mintea cea proastă. Doamne ferește-mă de beție, de farmice și de toate lucrurile releˇ. 

De asemenea zicea că trebuie să ne rugăm pentru tata, mama, rude, cunoscuți și pentru vrăjmași. pe lângă învățătura ce ea da copiilor, privegherea era îndoită asupră-le: îi ferea de vorbe urâte și de înjurături; nu-i lăsa a se duce cu copiii țăranilor și chiar cu rude, dacă aceia ar fi avut o creștere contra ideilor sale. Ura beția până la cel mai înalt grad. Iubea curățenia atât lăuntrică, cât și din afară. Zicea că omul este vas de aramă și că cineva se spurcă numai când face rău. Seara când era singură acasă, copiii mai mici rămași cu ea ne adunam împrejuru-i și ne spunea despre rai, iad, moartea drepților și moartea păcătoșilor. și spre dovadă la cele spuse de ea, zicea că dacă voim să știm mai mult să luăm seama, când mergem la biserică, cu deosebire la citirea Evangheliei și la Cazanie, unde pe larg se spune despre toate. De multe ori avea plăcere să-i citesc cuvinte din Mărgărint. Era foarte compătimitoare la nevoile altora. Mi-aduc aminte că odată a venit o femeie cu capul gol, dezbrăcată și foarte rău bătută de bărbatul său. În urma ei venea bărbatul cu toporul în mână să o taie. Mama a ascuns pe femeie degrab și după ce bărbatul nu a putut-o găsi s-a dus înjurându-o. Două săptămâni a fost femeia ascunsă acolo, până i s-au vindecat rănile. Trei zile eu singur îi duceam hrană pe unde era ascunsă. Femeia își blestema bărbatul și se ruga lui Dumnezeu că tot ce se poate fi mai rău să trimită bărbatului său. Mama o oprea de la asemenea rugăciune: o mângâia și o încuraja să rabde cu bărbăție, căci Dumnezeu privește spre toate necazurile ei și că ea să ceară de la Dumnezeu nu să-i trăznească bărbatul ci să-i dea frica Sfinției Sale în inima lui (…). Singura ei mângâiere, în cazuri triste cu deosebire era la Dumnezeu. La rudele și meghieșii ce o înconjurau se ducea rar, dar niciodată fără treabă, iar la cei ce aveau nume rău nu ne ducea deloc. Erau numai câteva femei cu care era în relații mai deaproape și care o și vizitau mai adeseori, anume preoteasa Axinia, baba Ecaterina, Soltana, Elena lui Ioniță din deal și Ștefana lui Dumitru Negură. Ele erau bune gospodine și deasemeni aveau purtări bune. 

La sărbători veneau la mama și după ce conversau despre interese familiare și gospodărești, puneau vreun băiat (iar altă dată chiar pe tata) de citea câte un cuvânt din Mărgărint. După citire ele îi adresau această vorbă: nu ne uita mamă preoteasă - și se ducea fiecare la casa ei. Ea era mare econoamă, dar nici un sărac nu s-a întors cu mâna deșartă de la ea. 

În timpul când era bolnavă avea o nespusă dorință de a vedea pe toți fiii săi și fiindcă această dorință nu s-a putut realiza atunci până era în viață, au hotărât ca această întrunire negreșit să se facă după moarte-i la 40 de zile. Înainte de moarte și-a făcut Sfântul Maslu de șapte ori, s-a mărturisit și împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi a chemat pe Maica Susana și i-a recomandat cum să o înmormânteze și puținele parale ce a avut (30 galbeni) le-a despărțit în două, zicând că precum viața i-a fost în tovărășie cu tata, de asemenea și la moarte, aceia ce a adunat împarte cu soțul său deopotrivă. Și dacă din întâmplare nu va ajunge ceva la înmormântarea ei, se vor lua din banii lăsați pentru tata; cât mai curând să silească a-i pune la loc: că nu știe cât va trăi și el și că prin urmare să fie gata când va cere trebuința. După aceia au cerut să vază dacă sunt pregătite lumânările și basmalele pentru înmormântare, precum le pregătise ea cu mult timp înainte de a se îmbolnăvi. După ce toate i s-au pus de față, i-a zis Maicei Susanei să le strângă cât mai curând, că vine împărăteasa. A cerut lumânarea spre a o întâmpina; și-a făcut cruce, a pus singură mâinile pe piept și-a cerut iertăciune de la tata și de la ceilalți; a iertat și ea pe toți și îndată a trecut la cealaltă viață. Până la cea mai de pe urmă suflare a vorbit și-a fost în cea mai mare liniște și dorință de a scăpa de această lume. Cu adevărat mama a avut multe fapte bune, dar fiindcă le făcea în ascuns, nu se vor putea ști decât numai de Dumnezeu. Pe de altă parte, pe atunci nu puteam judeca lucrurile, deși le vedeam multe din ele, cu timpul s-au șters din minte. Poate că P.S.V. veți fi știind mai multe despre ea.

De la Costache încă n-am primit nimic până acum. Tot acum Vă trimit și scrisoarea Părintelui Vasile de la Roman.

Al Preasfinției Voastre plecat și supus servitor, Ieronim.  

Prof. dr. Emilian Popescu

Texte:

Sfântul Ioan Gură de Aur

Mi-amintesc cum într-o zi, pe când eram tânar, profesorul meu a adus laudă mamei mele în fața unei numeroase asistențe. Aflând că eram fiul unei femei văduve, m-a întrebat de la ce vârstă mama a rămas văduvă, iar la răspunsul meu că avea patruzeci de ani și că era văduvă de douăzeci de ani, de la moartea tatălui meu, surprins, a strigat privind mulțimea: Ce femei au creștinii! 

Sfinții Martiri din Lyon (august 177)

ˇIar fericita Blandiana, cea din urmă dintre toți întocmai ca o mamă vitează care-și îndeamnă copiii la luptă și i-a dus victorioși în fața Împăratului, trecând și ea prin toate luptele copiilor, s-a grăbit spre aceștia, bucurându-se și veselindu-se de sfârșitul ei, ca și cum era chemată la ospățul de nuntă și nu spre a fi aruncată fiarelor… Păgânii înșiși au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit o femeie atâtea și așa de crude chinuri.ˇ

Martiriul Sf. Perpetua și Felicitas (7 martie 203)

ˇIar Perpetua ca să guste ceva din durere, țipă când a fost lovită între coaste, apoi ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia. Poate că asemenea femeie… n-ar fi putut fi omorâtă altfel de n-ar fi voit ea.ˇ

Sursa: Îndrumător Bisericesc Misionar și Patriotic nr.5, 1989, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, pag. 176-178

Transcriere realizată de Andreea Stîngă.