Tabere de vară pentru copiii și tineri

Dragi preotese,

postez mai jos cîteva legături către tabere de vară pentru copiii. Ele mi-au fost recomandate personal. Știu că organizatorii au pus dragoste și grijă în realizarea acestora.


1. Tabăra de vară - Asociația Ortodoxia Tinerilor, Maramureș - Borșa, 23-29 iulie 2013

2. Tabăra de vară ”Țara minunată” - Protopopiatele Făgăraș I și II, Făgăraș -Seliștat, 19-23 august 2013

 

3. Școala de la Piscu - Ateliere de olărit

 



De patru ani încoace, de când Piscu a intrat în atenţia publiculul iubitor de lut, s-au perindat prin atelierul de sculptură şi prin sat mulţi iubitori de meşteşug, artă şi aer liber. Am primit de-a lungul timpului grupuri, organizând un program ad-hoc, atelier şi natură. La cererea pasionaţilor de lut, în majoritate mici, dar şi mari, organizăm şi în acest an workshopuri în atelierul de sculptură.

Ne adresam în primul rând grupurilor organizate, însoţite de îndrumători, de la şcoli, grădiniţe, after-school-uri şi alte instituţii, dar şi grupurilor de adulţi.

Oferta noastră cuprinde workshopul propriuzis, 3 ore de lucru cu lutul, povesti despre ceramica, pictură pe vase şi altele. Un workshop la Piscu poate arăta aşa. În funcţie de specificul grupului putem configura împreună o zi de excursie.

Nu asiguram transport şi hrană, dar avem spaţiu deschis pentru joacă şi picnic.
Costul de participare la workshop este de
35 lei/persoana - grupuri de 15-20 copii
25 lei/persoana – grupuri de 21-30 copii
20 lei/persoana - grupuri de 31-40 copii
Înscrieri/programări/ comentarii/întrebări la:
asociatia.piscu@gmail.com
În apropierea satului Piscu mai puteţi vizita:
Mânăstirea Ţigăneşti cu atelierul de ţesătorie straie bisericeşti, satul maicilor şi muzeul. Puteţi ajunge într-o plimbare lejeră de jumatate de oră prin natură, sau pe şosea cu maşina. (informaţii şi aici)
Manastirea Snagov, de cealalta parte a DN1, cu accesul din satul Siliştea, la capătul comunei Ciolpani.

Dupa orele de atelier, mai putem oferi:

Calarie de agrement
Ghidaj drumetie, pana la manastirea Tiganesti si in imprejurimi
Ghidaj biserica, muzeu si atelier de tesut.
Costul actiunilor din afara atelierului se stabileste separat.
Cum ajungeti la noi:
Indicaţii şi harta AICI:

Vă aşteptăm începând cu 15 martie.

4. Tabăra de vară ”Floare de colț” - Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Durău, 10 serii: 25 iunie - 25 august 2013

5. Tabăra de vară "Pr. Teofil Pârâian", Mănăstirea Oașa, 19-28 iulie 2013

Nădăjduiesc să vă fie de folos și să le dăruiți copiilor o vacanță de vară minunată și binecuvîntată!

Şi familia preotului, cu toată soliditatea ei, este aşezată sub o presiune imensă

PROVOCĂRI DE ORDIN MATERIAL
... şi familia preotului, cu toată soliditatea ei, este supusă presiunii lumii în care trăieşte, iar una dintre multele încercări la care trebuie să facă faţă este şi aceea a provocărilor de ordin material. Pe de o parte, în anumite cazuri, întâlnim ispita opulenţei, iar casa lui având, cum spuneam, pereţi de sticlă, această opulenţă devine prilej de scandal şi sminteală pentru credincioşi. Pe de altă parte, în mod special la parohiile de ţară, familia preotului, mai ales a tinerilor slujitori, se confruntă cu numeroase lipsuri materiale, cu situaţia de a nu avea strictul necesar pentru o viaţă normală, decentă. Ambele situaţii, de prea mult şi de prea puţin, aduc cu sine tensiuni în familia preotului.


MATERNITATEA
Un alt fenomen cu care se confruntă familia preotului în ultima vreme este cea a nenaşterii de prunci şi nu mă refer la acele cazuri, nădăjduiesc inexistente la noi, în care, pur şi simplu, nu se doreşte acest lucru, ci la neputinţa de a da naştere. Sunt preoţi şi preotese tinere care se plâng că nu sunt binecuvântaţi de Dumnezeu cu prunci, din diverse cauze, medicale sau de altă natură. În cazul unei preotese, însă, maternitatea are o dimensiune mult mai largă, pentru că preoteasa poate fi şi mamă pentru mulţi din parohia pe care o păstoreşte soţul său.

SLĂBICIUNI ŞI ASCEZĂ
Mai avem, apoi, slăbiciunile personale, pentru că oameni suntem cu toţii, preoţi şi mireni, care aduc şi ele o presiune suplimentară în familia preotului. Referindu-se la aceste probleme, un părinte mai apropiat zilelor noastre spunea că <>. Există, deci, o strânsă legătură între post, metanie, decenţă în comportament şi dimensiunea duhovnicească. Dacă vorbim de cazul particular al preotului în ortodoxie, asceza înseamnă post, milostenie, o viaţă de familie armonioasă, decenţă în ceea ce priveşte proprietăţile personale.

ÎPS Teofan, în cadrul conferinţelor pastoral-misionare de la Durău

Notă: Anul acesta, Arhiepiscopia Iaşilor a adăugat ca temă principală pentru întâlnirile preoţeşti tema "Preotul şi preoteasa - părinţi în familie şi în parohie" . Timp de mai multe săptămâni au loc sesiuni, la unele din ele participând şi preotesele.

"Viața de soție de preot de țară nu este grea..."

Satul Plopii Slăviteşti, din judeţul Teleorman, pare a o fi rupt cândva la vale de pe dealurile din jur. Iar "scurgerea" lui spre albia Oltului este stăvilită doar de braţele nevăzute ale Bisericii "Sfântul Nicolae", ce s-a înfipt spre a ţine lumea pe loc undeva pe la mijlocul prăvălirii. Desluşim în plasticitatea acestei imagini sensul adânc al unei zidiri ce scapă de regulă observării. Şi anume că biserica ţine omul în echilibru, în datul lui firesc, adică în legătura lui pe verticală cu cerul şi pământul. Restul este doar adăugire, îngroşare, subţiere pe orizontală, a ceea ce ne-am obişnuit să numim, uneori confuz, alteori inadecvat, mult prea simplu: viaţă.

Nevoirea în Hristos spulberă rătăcirea şi vindecă
Am desluşit taina acestei lucrări în cuvintele şi misiunea tânărului părinte paroh din satul Plopii Slăviteşti, Cezar Ionescu, pe care l-am cunoscut într-o zi din această vară, când vişinile sângerau prin pomi sub tăietura amiezii.
Cucernicia sa ne-a spus: "Trăim aici un sentiment puternic de familie, de unitate, foarte prezent, foarte viu. Această stare dă bucurie preotului că este păstor de suflete. Trebuie să urmăm nevoinţa în Hristos, trebuie să dobândim permanent dobândirea Duhului Sfânt, să urmărim curăţirea de păcate şi să-i naştem în Hristos pe oameni. Să le arătăm că viaţa în Hristos este cea care biruie orice ispită. Orice dezamăgire. Orice neajuns material. Orice neînţelegere. Şi că viaţa în Hristos, în poruncile Lui, aduce plinătate fiinţei umane. Mai ales într-o zonă în care încă mai bântuie o serie de superstiţii. Avem aici, din acest punct de vedere, un ogor mai înţelenit. De aceea, noi, cei din Teleorman, trebuie să ne luăm mult mai în serios misiunea. Există o presiune puternică de a intra în acest duh al lumii, dezamăgit fiind de multitudinea de probleme şi de multele abateri de la credinţă. Însă, dacă preotul trăieşte autentic în Hristos, dacă cere cu sinceritate harul şi ajutorul lui Dumnezeu, asemenea rătăciri pot fi îndepărtate.
Problema care se pune nu este de greutate, ci de atitudine, de orientare spre Hristos, dar şi de pocăinţă autentică a preotului".

"Acasa" părintelui Cezar Ionescu şi împlinirile lui
În ceasul petrecut în "acasa" părintelui Ionescu, am avut prilejul să vedem, concret, roadele misiunii lui. Începutul l-a făcut chiar cu familia cucerniciei sale, care a ajuns în acest sat acum opt ani şi care de şase ani s-a mutat cu totul în curtea bisericii, unde şi-a ridicat o căsuţă, unde a plantat pomi, viţă-de-vie, trandafiri, unde creşte albine şi unde a finalizat o amplă lucrare de reparare a sfântului lăcaş.
Satul trăieşte acum în viaţa familiei lui, aşa cum aceasta a devenit parte din viaţa satului. Soţia părintelui, Otilia Ionescu, predă desenul şi educaţie plastică la cele trei şcoli din comună.
"Eu sunt din Iaşi. Aici, în curtea noastră, ne-am făcut cerul. Acum încercăm şi în afara curţii", ne spune domnia sa. "Viaţa de soţie de preot de ţară nu este grea. Dacă ştii să te mulţumeşti cu ce ai, nu este grea deloc. La şcoală, încerc să transmit copiilor dragostea de frumos, de tradiţii, de Dumnezeu. Ei îndrăgesc foarte mult icoana pe sticlă. E mai apropiată de vârsta şi înţelegerea lor", ne mai spune doamna preoteasă Ionescu.

Întregul articol îl găsiți aici:

Sensul adânc al unei zidiri la Plopii Slăviteşti

Preoția, cea mai cumplită durere și cea mai infinită bucurie

"Preoţia este cea mai cumplită durere şi cea mai infinită bucurie. E plângerea zdrobită de a-L căra în mâini nevrednice pe Dumnezeu, plin de Sânge, împreună cu toate suferinţele acestei lumi. E frica de a cădea în abisurile neînţelegerii de pe culmile Liturghiei veşnice. Acum îmi aduc aminte de cuvintele tatălui meu din altar, pe vremea când priveam fascinat Liturghia din înălţimea vârstei de 3 ani: Teme-te de Potir, iubeşte-l, nu-ţi lua niciodată ochii de la el, o clipă de neatenţie şi se poate vărsa din tine veşnicia dacă-l verşi, să-ţi plângă inima, dar mâna să nu-ţi tremure niciodată."

Pr. Valentin Istrati, Preoţia, plângerea zdrobită de a-L căra în mâini nevrednice pe Dumnezeu

Chipuri de preotese: Mamă a şapte copii, stâlp de familie creştină

Într-o societate cu valorile tradiţionale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet şi deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce ţin în picioare această construcţie din care ne hrănim cu dragoste şi cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a şapte copii, cu o poveste de viaţă cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creştină.

A crescut şapte copii şi a ocrotit alte sute, ca educatoare. A trecut prin grelele încercări ale unui cancer recidivant, prin cinci intervenţii chirurgicale chinuitoare şi prin lungi şi devastatoare perioade de chimioterapie. În urmă cu doi ani a traversat, alături de copii, un alt moment teribil: aflat la limita dintre viaţă şi moarte, soţul, părintele Vasile Florariu (Belcești – Iași), a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supravieţui. Prin toate a trecut cu rugăciunea, dobândind calm, tărie şi mărturisind răspicat nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu. Căci, spune ea, doar Dumnezeu i-a dat putere să biruiască toate necazurile vieţii. “Mereu ne-a povăţuit, şi pe mine, şi pe copii: “Lasă, dragă, trece şi asta”. Mereu spre tăcere, răbdare şi iertare”, spune părintele Vasile Florariu.
Firescul, blândeţea, dragostea de biserică, milostenia, puterea de sacrificiu de care a dat dovadă, toate au rodit nu numai în familie, ci şi în parohiile prin care a trecut. Femeile i-au urmat modelul şi s-au apropiat de Dumnezeu, întărindu-se în credinţă. “De la ea am învăţat ce înseamnă milostenia. Duminica, în general, hrăneşte câte un suflet, un bătrân, un copil şi, deşi acasă uneori ne adunăm la masă 16, mama zice: "Unde sunt atâtea guri, mai încape încă una". E ca o albină, nu stă locului nicio secundă;  ar fi în stare să hrănească tot satul dacă ar ţine-o puterile”, povesteşte Iustina, una dintre fetele familiei Florariu.




“Copiii, nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate”
S-au cunoscut în 1979, la biserica din Belceşti, de lângă Iaşi. Vasile Florariu - proaspăt absolvent  al Seminarului teologic, ea, Varvara - tânără educatoare. Deşi cadrelor didactice le era interzis de către regimul comunist să frecventeze biserica, Varvara, crescută într-o familie de creştini curaţi, n-a încetat să participe la slujbele religioase, indiferent de riscuri. “Ea a avut în sânge înclinaţia aceasta spre a-L iubi pe Dumnezeu, spre răbdare, spre înţelepciune”, spune pr. Vasile Florariu.
S-au căsătorit, au trecut prin greutăţile de început ale primei parohii la Lişna (jud. Botoşani), iar apoi, rând, pe rând au venit copiii. Deşi trăiau extrem de modest, într-o casă în care au stat multă vreme la lumina lămpii, a considerat fiecare copil ca pe un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu s-a gândit să renunţe la sarcină; simţea fiori numai auzind asemenea sugestii. Şi ei, copiii, darurile lui Dumnezeu, au venit, unul câte unul: Alexandru, Ionuţ, Andrei, gemenii Iustina şi Emanuel.
 În 1989 s-au mutat la Belceşti, luând viaţa de la capăt. Fără casă, cu condiţii de locuit dificile, cu greutăţile unei parohii noi. Aici s-au născut şi ceilalţi doi copii: Teofil şi Paula. “De-a lungul anilor am avut parte de multe răutăţi. Ni se spunea că suntem sectanţi sau ţigani, că numai ei cresc atâţia copii. Dar n-am avut timp să le auzim. Noi ne-am bucurat de fiecare dintre ei şi am înţeles, amândoi, că sunt nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate“, spune zâmbind, părintele Florariu.
Plecat mereu cu treburile parohiei, pe şantiere, părintele ştia că lasă acasă un stâlp, o mână de fier care ţinea cu fermitate nu doar familia, ci şi gospodăria. Mama a crescut cei şapte copii, dintre care doi gemeni, cu nesfârşită dragoste, cu principii de viaţă sănătoase şi cu încredere că numai prin rugăciune vor izbândi. Tenacitatea, răbdarea, credinţa şi puterea de a lupta sunt, pentru copiii familiei Florariu, repere dobândite de la mama, după care toţi şi-au ghidat vieţile. “Mama e un model de urmat. Şi când spun model mă gândesc la iubirea ei, la tăria de a înfrunta cancerul şi de a lupta pentru viaţă, pentru a fi lângă noi, copiii, la îndemnurile de a stărui în rugăciune, de a pleca genunchii pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în familie sau în viaţa personală a fiecăruia dintre noi. N-a fost o mamă doar pentru noi, cei şapte fraţi, ci şi pentru copiii ei, de la grădiniţă. Ţin minte cum ducea zilnic cozonac, colăcei ori dulciuri şi împărţea în pauza de masă copiilor  lipsiţi. Ba unora dintre ei le cumpăra caiete, carioci, jucării. Am avut bucuria s-o am educatoare pe mama”, povesteşte Emanuel.

Lupta cu boala
În urmă cu 12 ani, Varvara Florariu a suferit nu mai puţin de cinci intervenţii chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Medicii ieşeni nu i-au mai dat nicio şansă. Dar ea, mama, a plecat din nou genunchii, în rugăciune. Şi a luptat cu boala cu un curaj ce venea de dincolo de omenesc. “Noi aproape că încetasem să mai sperăm, după diagnosticele atât de necruţătoare primite de la medici. Dar ea avea un calm şi o tărie inexplicabile aproape. Spunea mereu că Dumnezeu aşa a rânduit. Şi nu înceta să se gândească la noi, la ce mai era de făcut”, spune părintele Vasile Florariu. “Ţin minte că eu urma să mă căsătoresc, iar mama, pe patul de spital, îmi făcea meniul pentru nuntă. Atât de mult lupta ca să fim noi realizaţi, să fim fericiţi, deşi era răpusă de boală”, povesteşte Alexandru, cel mai mare dintre copii.“Făcuse chimioterapie, era de nerecunoscut, însă mereu o găseam în salon cu cartea de rugăciuni; ştia că doar acolo e nădejdea ei. Şi, deşi suferea şi o durea, avea un chip luminos, ştia că Dumnezeu nu o va lăsa. Urma să i se nască şi a treia nepoată şi ea trebuia să o vadă”, povesteşte Iustina.
În lupta cu boala s-a petrecut -  au recunoscut-o şi medicii - o minune. Căci, acolo unde medicina se declara neputincioasă (cum să fii altfel în faţa unui cancer cu metastaze), s-a produs un miracol. Ultimele analize au arătat că nimic din ce era malign nu mai exista.“E o transformare la ambii părinţi. Să-i vezi că se bucură împreună de orice fir de iarbă, adiere de vânt sau floare, e formidabil. Se bucură de noua viaţă ce le-a daruit-o Dumnezeu şi nu uită să-I mulţumească zilnic pentru asta”, spune Iustina.


Testul suprem al vieţii
În 2011, întreaga familie avea să treacă tesul suprem al existenţei lor. Cu o hepatită cu virus C în antecedente, tatăl, Vasile Florariu, se îmbolnăveşte subit. După câteva săptămâni de spitalizare, medicii îi dau un verdict necruţător: nu se mai poate face nimic. Fără a-şi pierde speranţa, familia face totul pentru a-l salva. Un transplant hepatic, într-o clinică din Germania, rămâne singura şansă. Începe o luptă grea, pentru a strânge fondurile necesare intervenţiei. Din mijlocul familiei, mama e sprijinul, umărul pe care se plânge, cea care îndeamnă la rugăciune şi la încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa nici acum.“A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde şi, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului şi mă linişteam”, îmi povestea, imediat după această încercare, Varvara Florariu.
“Înainte de transplantul tatei, o găseam zi şi noapte cu cartea de rugăciuni şi plângând. E o luptătoare şi Dumnezeu a făcut minuni cu ea, cu ambii părinţi. I-am vazut neputincioşi, fără salvare aici, toţi ridicau din umeri şi spuneau că nu o mai duc mult, dar Dumnezeu a avut alt plan”, consideră Iustina.
Şi Dumnezeu nu i-a lăsat, iar părintele s-a întors acasă cu bine. “După transplant, dacă n-ar fi fost ea, cred că n-aş mai fi fost nici eu acum. Mă gândesc la ceea ce spunea părintele Stăniloae, când a fost întrebat dacă cunoaşte un sfânt în viaţă. Părintele a răspuns: “Da, soţia mea”. M-a obsedat răspunsul lui; aşa spun şi eu. Pentru că trăieşte pe pământ, dar cu gândul, sufletul  şi mintea mereu la Dumnezeu. Fără a exagera, înmănunchează toate virtuţile ce se pot cere unei persoane care este soţie, mamă, preoteasă, femeie în general”, consideră pr. Vasile Florariu.

Familia Florariu, o bucurie care merită împărtăşită
Astăzi, familia Florariu e un exemplu de trăire creştină, de bucurie, de speranţă, de armonie şi de solidaritate. Şi mai e ceva ce oamenii aceştia emană: credinţă neştirbită, dragoste faţă de aproapele şi multă modestie. Sunt un exemplu că şi astăzi se poate vorbi despre familii sănătoase, călăuzite de principii  şi de valori morale autentice. Iar la baza acestei familii a stat mama, stâlp şi dragoste nesfârşită. Trei dintre copii sunt deja preoţi: Alexandru la Hodora, Ionuţ la Scobinţi- Rediu şi Andrei la Satu Nou – Belceşti. Emanuel  a terminat Teologia, iar acum studiază limbile clasice (greacă şi latină), Teofil este şi el student la Teologie. Fetele, Iustina şi Paula, au moştenit, de la mama, latura artistică. Iustina e absolventă a Facultăţii de Arte, iar Paula elevă a Liceului de Arte “Octav Băncilă” din Iaşi. “De la toţi primim atâta bucurie! Să îi vezi strânşi pe toţi 16 (copii şi nepoţi), la masa de Paşti sau la o sărbătoare, iar mama, tot ea, să pregătească atâtea bucate şi să-i bucure pe toţi cu bunătăţi, e un sentiment despre care cuvintele spun prea puţin”, apreciază părintele Vasile.

Otilia Bălinișteanu, Mamă a şapte copii, stâlp de familie creştină 

Prezbitera Argentina Galeriu la 88 de ani

Duminică, 14 aprilie, prezbitera Argentina Cristina Galeriu a împlinit venerabila vârstă de 88 de ani. Părintele profesor Constantin Galeriu - a cărui uşă era oricând deschisă pentru oricine venea pentru un sfat, o vorbă de mângâiere şi o binecuvântare - a trecut la cele veşnice în urmă cu aproape zece ani. Însă Bunica Argentina - aşa cum o numesc mulţi dintre cei care vin la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Capitală - a ţinut în continuare larg deschisă uşa chiliei - pentru că aşa îi place să-i spună cămăruţei în care a rămas să locuiască. De fapt, această chilie se află cumva chiar la mijlocul curţii bisericii. Şi mulţi dintre închinătorii Bisericii „Sfântul Silvestru“, după ce ies din biserică, zăbovesc apoi câteva clipe la mormântul părintelui Galeriu, în latura de nord-vest a bisericii, după care unii nu pleacă până nu bat şi la uşa din partea cealaltă a bisericii, în latura de sud-est, la Bunica Argentina.

La finalul Sfintei Liturghii, i-am cântat cu toţii „La mulţi ani!“, iar ea ne-a împărtăşit, din faţa icoanei Maicii Domnului, câteva cuvinte din suflet şi a dat slavă lui Dumnezeu pentru că, deşi părintele Galeriu şi doi dintre cei patru fii ai lor au trecut deja la Domnul, simte mereu dragostea cu care o înconjoară mai marea familie a Sfântului Silvestru.
Pr. Alexandru Gherasim, Ziarul Lumina - marţi, 16 aprilie

Preotul Liviu, preoteasa Daniela şi cei 7 copii ai lor

 Parohia Horleşti, Protopopiatul Iaşi 3, duminică, 21 aprilie 2013:

„După otpustul Sfintei Liturghii, IPS Teofan, alături de preoţii slujitori, s-a deplasat la casa parohială din Horleşti, unde a săvârşit continuarea slujbei Botezului pentru pruncul Efrem, cel de-al şaptelea copil al familiei părintelui Popescu. Micuţul a primit botezul de necesitate la Spitalul de Copii „Sfânta Maria“ din Iaşi, IPS Mitropolit Teofan săvârşind mirungerea, tunderea şi împărtăşirea copilului cu Sfintele Taine. La sfârşitul slujbei, toţi cei 7 copii, cât şi părinţii acestora au primit cărţi, icoane şi cadouri de la Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Şapte copii cu şapte sfinţi ocrotitori

Anastasia, Nicolae, Iustina, Maria, Parascheva, Ioana şi Efrem. Aşa îi cheamă pe cei 7 copii ai familiei preotului Popescu Liviu din Horleşti, micuţii având vârste cuprinse între 2 luni şi 9 ani. Despre ce înseamnă pentru o familie tânără să aibă 7 copii, am vorbit cu doamna preoteasă Daniela Popescu, profesor de religie la Şcoala „Alexandru cel Bun“ din Iaşi: „Puterea noastră vine de la rugăciunile celor care se roagă pentru noi şi ne poartă în suflet, iar nădejdea ne-o dă Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţii ocrotitori ai noştri şi ai copiilor. Când am uneori momente de descurajare, mă rog şi încerc să am răbdare, ştiind că Dumnezeu, atunci când mi-a dăruit aceşti copii, mi-a dat şi posibilitatea de a-i creşte, şi că El Însuşi le poartă de grijă. Cu siguranţă, Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce. În plus, prin copiii mei, Cel de Sus mă veghează, este alături de mine şi mă ţine în braţe atunci când îmi este foarte greu“.”

Întregul articol în Ziarul Lumina - luni, 22 aprilie 2013.

J.Schmemann, Bucuria de a sluji. Impresii (1) - "M-a hrănit, m-a încurajat..."

Juliana Schmemann, Bucuria de a sluji

"Pe nerasuflate am citit cartea. M-a hranit si cu siguranta trebuie sa revin asupra ei si sa rumeg mai pe indelete asupra unora dintre sfaturi, fie pentru a intelege mai bine cum ar trebui sa ma port in unele situatii, fie pentru a avea mangaierea ca am actionat bine intr-o situatie tensionata, chiar daca ma invinovateam la acel moment de lipsa de tact sau rabdare.

Ma incurajeaza faptul ca ni se cere sa fim noi insene, sa fim libere (cu toata complexitatea indemnului), sa nu uitam sa fim femei si sotii, m-a incurajat perspectiva minunata asupra maternitatii extinse dincolo de nasterea de copii. Sunt cateva persoane in parohia noastra care au varsta sa imi fie bunici, dar care spun atunci cand lipsim un weekend ca au fost ca "fara tata si mama". Nu o data m-au vazut si pe mine ca pe o mama, iar preoteasa Schmemann m-a facut sa inteleg mai bine cum este posibil sa fie asa.

Inca o data remarc universalitatea limbajului femeii ortodoxe, fie ea preoteasa sau nu, si ma refer aici la faptul ca desi ei sunt originari din Rusia si au trait asa de mult in SUA, deci practic in doua lumi complet diferite, fiecare vorbulita ni se potriveste si noua, celor care traim in Romania. Pe cat de diferite si complexe sunt situatiile din parohii, pe atat de potrivita este abordarea dnei preotese, care evita sa intre in detalii, dar nu este nici atat de generala incat sa nu atinga puncte delicate.

Este posibil ca dupa ce o recitesc, sa simt nevoia sa mai impartasesc ce simt."

Preoteasa Cristina