Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (1): Bucuriile unei preotese

Un interviu realizat de Sophia Moshura, de la publicaţia Prav Mir.

PravMir a rugat două matushka (cuvântul rusesc pentru soţiile de preot) să-şi exprime gândurile în legătură cu ceea ce înseamnă să fii preoteasă. Deşi ambele au copii mici şi multe responsabilităţi, ne-au oferit perspective interesante şi profunde din „culisele” vieţii unei familii de cleric.

Matushka Mary Holste este soţia Părintelui Hermogen, care slujeşte la BisericaOrtodoxă Rusă „Naşterea Maicii Domnului” din Menlo Park - California, şi fiica Părintelui Stephen Freeman, bine-cunoscutul blogger. Este soţie de preot de şase ani, ea şi soţul ei având doi fii. Parohia lor este una parohiile Bisericii Ortodoxe a Americii (OCA) care ţin slujbele în special în slavonă, cu scopul de a sluji numeroşilor ruşi care trăiesc în zonă, deşi în parohie sunt, fireşte, bineveniţi oameni din toate mediile.

Matushka Katherine Kallaur este soţia Diaconului Eugene, care slujeşte la BisericaOrtodoxă Rusă „Sfântul Serafim de Sarov” din Sea Cliff- New York, şi fiica Pr. Elias Gorsky. Ei au doi băieţi şi o fetiţă. Fiul lor cel mare s-a născut cu sindromul Down, însă cu ajutorul Domnului şi perseverenţa părinţilor, la vârsta de şapte ani el vorbeşte fluent în rusă şi engleză.

Sophia Moshura: Vom începe într-o notă pozitivă. Care sunt bucuriile unei preotese?

Matushka Mary: Sunt multe bucurii în a fi preoteasă. Îmi place să cred că până şi anumite treburi zilnice, cum ar fi pregătitul cinei sau spălatul rufelor, au un element de har, ştiind că fac asta nu numai pentru bărbatul pe care îl iubesc, ci şi pentru preotul care slujeşte zilnic în Sfântul Altar al Domnului. Ca soţie a preotului, am privilegiul vieţii şi rugăciunilor lui în fiecare zi. Îmi face mare plăcere să discutăm despre ideile lui, cărţile pe care le citeşte sau nevoile parohiei. În biserică, am ocazia să-i aud predicile în contextul vieţii noastre de familie, ceea ce consider că le umple de şi mai multe înţelesuri. De asemenea, este o bucurie foarte mare pentru mine să fiu implicată în viaţa parohiei noastre.

În SUA, bisericile au deseori un puternic simţ al comunităţii. De obicei, membrii parohiei se cunosc destul de bine şi se sprijinesc unii pe alţii în momente grele. De regulă, cele mai multe parohii au un spaţiu adiţional construit lângă biserică, unde toată lumea este invitată să ia prânzul, sau cel puţin o ceaşcă de cafea Duminica după Liturghie. Copiii, în general, urmează Şcoala de Duminică sau cursuri de „Legea Domnului” în timpul acesta. Diferiţi membri ai bisericii se oferă voluntar să prepare mâncarea pentru aceste prânzuri, să-i înveţe pe copii, să cureţe biserica şi s-o decoreze cu flori, să cânte în cor, să lucreze în grădinile din jurul bisericii, să coacă prescuri şi multe altele. Ca preoteasă, deseori mă găsesc în mijlocul acestor activităţi, participând  în toate modurile în care îmi este cu putinţă. Îmi place să petrec timp cu enoriaşii şi să ajung să-i cunosc, muncind împreună în folosul bisericii.

Matushka Katherine: Aş vrea să încep spunând că în multe aspecte eu nu sunt conform cu portretul unei preotese, sau cu ceea ce percep eu a fi portretul unei preotese. Prin definiţie, o soţie de diacon nu este cu adevărat o preoteasă, deci în America noi putem rămâne la „un nivel mai scăzut”. În prezent, pe lângă a fi soţie şi mamă, nu am prea multe resposabilităţi. Ajut unde pot în cadrul parohiei şi predau un curs la Şcoala rusă de Sâmbătă dintr-o parohie vecină. Mult din ceea ce scriu va fi produsul vieţii şi educaţiei mele, şi nu rezultatul faptului că sunt o soţie de cleric.

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei (ROCOR) este o Biserică mică, iar tatăl meu este preot, deci am crescut înconjurată de cler. Unul dintre cele mai agreabile lucruri la ROCOR este clerul său abordabil şi spiritul de familie. Cei mai mulţi clerici şi familiile lor se cunosc unii pe alţii. Parohiile noastre tind să fie mai mici şi, pentru că majoritatea au fost construite de mâinile propriilor noastre familii imigrante, sentimentul de unitate se resimte puternic în viaţa parohială.

Eu am crescut într-o parohie foarte activă, Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” din Nyavk, New York. Familia mea întotdeauna mergea la biserică în weekend-uri şi zile de sărbătoare; nu s-a pus niciodată problema să lipsim. După ce eu şi Pr.Eugene ne-am căsătorit, am locuit lângă Mănăstirea „Sfânta Treime” din Jordanville, NY. Am stat acolo mai mult de şase ani, şi asta ne-a dat o bază minunată în trăirea unei vieţi ortodoxe. Pr. Eugene a devenit diacon la mai bine de trei ani de la căsătoria noastră, dar înainte de asta a fost mereu prezent în altar ca slujitor, şi mai târziu ca ipodiacon. Să fii căsătorit cu cineva care este devotat Bisericii te ajută să rămâi fidel propriilor valori. Nu se pune problema în a participa sau nu la slujbe. În loc să verificăm agendele noastre sociale înainte de a plănui evenimente sau călătorii, noi consultăm calendarul bisericesc.

Cum e sa fii soţie de preot într-o societate non-Ortodoxă?

Matushka Mary: Deşi America nu este o ţară ortodoxă, nu simt faptul că această cultură ar fi ostilă credinţei noastre. Oamenii pe care îi întâlnim, care nu sunt ortodocşi, şi chiar cei care nu sunt creştini, se arată în general respectuoşi şi chiar curioşi să înveţe mai multe despre tradiţiile noastre. Prin lege, şcolile noastre le permit copiilor să lipsească de la ore pentru a-şi îndeplini obligaţiile religioase. Multe şcoli din ţară sunt închise în Săptămâna Mare, deşi ei o numesc acum „vacanţă de primăvară”. Din păcate, pentru că în Biserica Ortodoxă data Paştelui se calculează diferit decât la catolici şi protestanţi, adesea vacanţa nu corespunde cu săptămâna noastră cea mai aglomerată. Însă ei recunosc nevoia familiilor noastre de a participa suplimentar la slujbele bisericeşti.

Când ies în public, preoţii ortodocşi din America poartă de cele mai multe ori reverenda. Am întâlnit o mare varietate de reacţii ale străinilor, care nu au cum să nu observe roba neagră şi crucea mare. Uneori ei vin să ne întrebe cine suntem, dar de cele mai multe ori oamenii îşi dau seama că este un preot şi fie zâmbesc, fie solicită rugăciuni ori binecuvântare, sau, ocazional, se uită la noi cu mânie. Bănuiesc întotdeauna că cei care ne arată ură reacţionează de fapt la experienţe negative personale pe care le-au avut cu o biserică sau un preot. Ca reprezentanţi vizibili ai Bisericii, preoţii şi familiile lor atrag uneori această mânie, fie că sunt responsabili de asta sau nu. Este o oportunitate de a arăta blândeţe şi dragoste cuiva care a fost rănit într-un fel sau altul.

Matushka Katherine: Eu am avut norocul să cresc înconjurată de prieteni şi verişori de vârste apropiate mie, care mergeau cu toţii la aceeaşi biserică. Părinţii noştri ne-au implicat foarte mult în viaţa parohiei şi în activităţi culturale ruseşti, precum şcoala rusă, cântecul şi dansul popular rusesc în timpul anului şcolar, sau tabere ruseşti în timpul verii. Aproape toţi prietenii mei apropiaţi de astăzi sunt ruşi ortodocşi. M-am străduit întotdeauna să rămân în cadrul Bisericii şi să fiu înconjurată de oameni care mă înţeleg pe mine şi credinţa mea. Oamenii non-Ortodocşi cu care avem de-a face ne acceptă în mod liber, şi sunt interesaţi de calea noastră (atâta timp cât nu le-o impunem şi lor), mai ales pentru faptul că suntem o noutate pentru ei. Pe lângă asta, ei nu sunt foarte religioşi, deci nu înţeleg obligaţiile şi responsabilităţile noastre. De exemplu, postul le este străin, şi nu înţeleg de ce îmi acopăr capul în biserică. Mai mult decât atât, deşi americanii tind să accepte cu foarte mare uşurinţă diferenţele dintre oameni, cu cât este cineva mai conservator, cu atât se arată mai puţin înţelegători faţă de acesta.

 (va urma)

Traducere de Petruţa Suciu, după

Clergy Wives on Sharing the Grace and Cross of Ordination

Episoadele acestui interviu: 

• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (1): Bucuriile unei preotese 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (2): Cât de mult se schimbă viaţa după hirotonia soţului?
•   Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (3): Probleme şi griji 
• Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (4): Este important să legăm prietenii cu alte familii de clerici  
• Soţii de preot din SUA (5): Despre educarea copiilor

Familia preotului (3): răspunderea şi rolul familiei preotului – preoteasă, copii, prieteni de familie

2. Se impun acum câteva observaţii privind răspunderea şi rolul covârşitor al membrilor familiei preotului în cadrul misiunii pastorale.

a. Casa preotului este o casă cu pereţii de sticlă, spune un vechi proverb. În acelaşi timp, o casă la dispoziţia tuturor celor care au nevoie de sfat, mângâie­re, sprijin moral sau material. Nu întâmplător i se spune "casa parohială". Ea aparţine, de jure, parohiei, enoriaşilor, preotul şi familia fiind doar temporar beneficiari.

Având pereţii "de sticlă" şi uşa gata oricând a fi deschisă, în ea se vede to­tul: dacă preotul aplică ceea ce propovăduieşte la biserică şi dacă soţia şi co­piii se comportă, la rândul lor, ca membri ai familiei preoţeşti. Când nu se întâmplă aşa, credincioşii sesizează imediat, iar preotul pierde din autoritate în faţa lor, ajungând să se întrebe revoltaţi, odată cu Sfântul Apostol Pavel: "Dacă nu ştie să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (1 Tim. 3, 5). În astfel de situaţii, creştinii repetă resemnaţi cunoscuta zicală: "Să nu faci ce face popa, ci doar ceea ce zice el!". (…)

b. Soţia preotului, doamna (maica) preoteasa, are, după preot, o răspunde­re uriaşă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. În primul rând, pentru soţul preot poate fi un "înger păzitor" sau, Doamne fereşte, un "demon" care-l duce la pierzare. Dacă, aşa cum recomandă Sfântul Apostol Pavel, face parte dintre femeile "cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate" (1 Tim. 3, 11), atunci preotul are un mare sprijin şi este "rar între oameni" (Sirah 36,25). Dacă nu, preotul are o povară şi o piedică grea în misiunea lui. Cât de bine surprinde acest aspect autorul inspirat al Cărţii Pildelor: "Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste un cariu pentru oasele lui" (12, 11).

Sfânta Scriptură şi istoria Bisericii oferă exemple minunate de soţii şi mame pe care preotesele de astăzi le pot lua drept model. Bunăoară, Elisabeta, soţia preotului Zaharia (şi mamă a Sfântului Ioan Botezătorul), din a cărei gură ieşeau numai cuvinte binecuvântate; sau Nona, soţia Episcopului Grigorie, despre care fiul ei, Sfântul Grigorie de Nazianz, îşi aminteşte că "era podoaba femeilor. Şi nu numai o podoabă, dar şi model de virtute... Deşi femeie la trup, întrecea în caracter pe orice bărbat. Călăuza ei era teama de Dumnezeu!". Iar în altă parte mărturiseşte: "Avraam aducea lui Dumnezeu pe fiul său şi Ieftae pe fiica sa... Şi unul şi altul aduceau un mare sacrificiu. Tu, însă, mama mea, ai adus lui Dumnezeu o viaţă curată."

În acelaşi chip, preoteasa trebuie să fie o candelă mereu aprinsă, care să lumineze şi să încălzească nu numai propriul cămin, ci şi diferitele activităţi care ţin de Comitetul parohial, în cadrul căruia poate polariza simpatia, bunăvoinţa şi solicitudinea femeilor din parohie. Va reuşi, în măsura în care credincioasele văd în ea o femeie înţeleaptă, serioasă, cumpătată, curată, modestă, sârguitoare, neintrigantă, neclevetitoare şi care nu-şi depăşeşte niciodată atribuţiile încredinţate. Ţinuta vestimentară decentă, nu numai de la biserică, ci din orice loc, va completa în mod fericit evlavia, hărnicia, buna-cuviinţă şi toate celelalte virtuţi, care aparţin caracterului moral creştin. (…)

c. Copiii constituie podoaba familiei preotului, dar şi o probă de examen în plan pastoral. Dacă sunt bine educaţi şi se comportă ca atare, preotul câştigă în autoritatea de educator. Dacă nu, pierde, aşa cum a pierdut bătrânul preot Eli, din cauza fărădelegilor săvârşite de fiii săi (1 Regi II, 12-17), deşi el era conştiincios în misiunea sa. Fericit preotul care poate rosti cuvintele prorociei lui Isaia: "Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu, spre semne şi minuni în Israel!" (8, 18). (…)

Odată cu exemplul bun, copiii preotului pot contribui efectiv în plan misionar-pastoral, cu activităţi în rândurile tinerilor credincioşi, la strană şi la cor, în acţiuni social-caritabile, în organizarea şi însufleţirea pelerinajelor, la buna funcţionare a bibliotecii, la susţinerea publicaţiilor parohiale etc.

d. Prietenii familiei preotului. Calitatea prietenilor cuiva îi dezvăluie propria calitate, potrivit zicalei "Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti".

Fragmente din Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe înţelesultuturor, vol. 1

 Vezi şi

Familia preotului (1): căsătoria/celibatul clericilor 

Familia preotului (2): greutatea slujirii necesită sprijinul familiei

Familia preotului (2): greutatea slujirii necesită sprijinul familiei

  (continuare din Familia preotului (1): căsătoria/celibatul clericilor ) 

http://farm1.static.flickr.com/47/126478985_b938ebc861.jpg

 b. Realităţile prezente confirmă întru totul justeţea tradiţiei răsăritene.

Dacă pentru creştini, în general, familia reprezintă "biserica de acasă" şi "icoana Bisericii", cu atât mai mult pentru preot. De la biserică preotul duce acasă harul sfinţitor, care întăreşte comuniunea familială, iar casa îi oferă, în schimb, locul tihnei şi al refacerii, după multele osteneli pe care le împlineşte în sfântul lăcaş sau pe la casele creştinilor. Nu de puţine ori, mai ales la oraşe, preotul se confruntă cu ostilităţi şi atitudini ireverenţioase ale unor enoriaşi certaţi cu buna-cuviinţă, manifestate prin cuvinte şi gesturi adesea obscene. Venit acasă, preotul găseşte în familie refugiul reconfortant, mângâierea şi înţelegerea unor fiinţe dragi, care îi amintesc de fiecare dată că nu e singur în misiunea lui pastorală, că-i sunt alături, că-l sprijină să ducă lupta mai departe. Om fiind, chiar fără ostilităţi din afară, preotul simte câteodată că-l lasă puterile, că-l stăpâneşte teama, că deznădejdea bate la uşa sufletului său. Alteori, este bântuit de gânduri, ispite şi tulburări, care îl cutremură şi-l descurajează. Nu trebuie uitat că slujitorii consacraţi sunt mai expuşi ispitelor decât credincioşii de rând, întrucât diavolii îi atacă mai des si mai violent, încercând în fel si chip să le compromită numele bun. Apoi, faptul că ei aud la Spovedanie fel de fel de păcate, unele inimaginabile, le creează un plus de tulburare şi vulnerabilitate, deodată cu acumularea unei încărcături negative, care le măreşte riscul ispitelor şi al propriilor căderi. Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât vânturile care frământă marea – mărturiseşte (şi atenţionează) Sfântul Ioan Gură de Aur. Toate acestea pot fi îndepărtate mult mai uşor cu sprijinul celor dragi din familie decât luptând de unul singur.  În acelaşi timp, în familie, nu numai soţia şi copiii învaţă de la preot atâtea lucruri bune şi frumoase, ci şi preotul, la rândul lui, învaţă mereu de la ei. Iată cum descrie savantul Si­mion Mehedinţi acest aspect: "Preotul, ca şi profesorul, nu doar creşte copii, ci el însuşi este educat de copii. A avea deci familie înseamnă să ai în casa ta o şcoală, pe care n-o pot înlocui niciodată relaţiile mai îndepărtate cu copiii al­tora."

Fragmente din Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale pe intelesul tuturor, vol. 1

(va urma)

Familia preotului (1): căsătoria/celibatul clericilor

           

           „ Tema… ne invită să reflectăm la rolul covârşitor pe care îl are familia preotului în slujirea credincioşilor. "Recursul la modele” despre care se vorbeşte în general este valabil şi în cazul temei noastre: familiile au nevoie de un sprijin moral vizibil, la îndemâna lor, iar familia preotului poate să fie, realmente, ca "puţinul aluat care dospeşte toată frământătura" (1 Cor. 5,6).  (…)

1. Considerăm necesar să răspundem, mai întâi, la întrebarea: faptul că preoţii ortodocşi sunt căsătoriţi şi au familii, în unele cazuri cu mulţi copii, nu-i împiedică în slujirea datorată parohiei? Răspunsul este categoric nu. Un "nu" care se bazează atât pe o tradiţie de 2000 de ani, cât şi pe realităţile prezente. 

a. În tradiţia răsăriteană, căsătoria clericilor a fost considerată întotdeauna  un act în deplină armonie cu învăţăturile Sfintei Scripturi, cultivându-se însă grija ca „cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4). În Apus, câteva sinoade locale, ca cele de la Elvira - Spania (306) şi Arelate - Galia (314) au impus candidaţilor la preoţie să renunţe la soţii înainte de hirotonie, deşi Canonul 5 apostolic interzicea clericilor "să-şi lase soţiile pe motiv de pietate ... ". Este interesant să amintim că la Sinodul 1 Ecumenic (Niceea, 325), când unii părinţi apuseni au încercat să impună generalizarea celibatului preoţilor, venerabilul pustnic Pafnutie, episcop al Tebaidei, s-a opus cu străşnicie: "Căsătoria - spunea el - este o stare onorabilă, iar jugul greu al celibatului nu-l poate oricine purta." Întrucât în Apus obiceiul de "lăsare" a soţiilor n-a încetat, părinţii adunaţi la Sinodul Trulan (680-681) au formulat Canonul 13, care condamnă această practică. După marea schismă (1054), în Biserica apuseană celibatul clericilor s-a generalizat, mai ales prin hotărârile Sinodului de la Trident (1563), cu urmări negative în viaţa multora, până în ziua de astăzi. Nu este de mirare, în acest sens, că tot mai mulţi preoţi catolici au cerut, în ultima vreme, dreptul de a se căsători. În Răsărit, s-a păstrat însă rânduiala echilibrată, clericilor respectându-li-se libertatea de a opta între căsătorie şi celibat (monahism), trecerea timpului dovedind că familia nu este nicidecum o piedică în calea slujirii preotului. Sfântul Ioan Gură de Aur însuşi, deşi adept şi susţinător al fecioriei, are numai cuvinte de încurajare pentru viaţa familială: "Departe de a condamna căsătoria ca rea, eu o laud şi recomand uzul ei legal!" La rândul său, Sfântul Chiril al Ierusalimului atenţionează: "Nu cumva, prin faptul că trăieşti în castitate, să te crezi mai presus decât cei care sunt căsătoriţi. Căci «nunta este cinstită şi patul neîntinat», spune Apostolul. Oare tu, care trăieşti în castitate, nu eşti născut de cei căsătoriţi? Să nu dispreţuieşti argintul pentru faptul că ai aur! Mai mult, să aibă bune nădejdi şi cei căsătoriţi, care se folosesc de căsătorie în chip legiuit, cei care trăiesc după rânduielile Bisericii... "

Fragmente din Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale peintelesul tuturor, vol. 1

(va urma)

 

 Continuarea:

Familia preotului (2): greutatea slujirii necesită sprijinul familiei 

Familia preotului (3): răspunderea şi rolul familiei preotului – preoteasă, copii, prieteni de familie

 

 

Deci crezi că îţi doreşti să ajungi soţie de preot…

Publicam acum ceva vreme în engleză una din cele mai populare postări de pe blogul The Orthodox Clergy Wives – o serie de întrebări la care ar trebui să îşi răspundă cea care doreşte/urmează să fie preoteasă. Iată că avem şi traducerea:

„Înainte să porneşti în căutarea unui soţ prin vreo facultate de teologie sau pe la vreun concert coral unde tineri bărbaţi îmbrăcaţi în negru cântă muzică psaltică, fă-ţi puţin drum prin următoarea listă de verificare:

• ·         Îţi place să fii în biserică? Mult timp? Nu doar în zilele de duminică?

• ·         Ţi-ai stabilit un program regulat de rugăciune şi de spovedanie? Acum este momentul să faci acest lucru, înainte să ai un soţ şi copii, care-ţi vor complica rutina zilnică. De asemenea, va trebui, probabil, să-ţi găseşti un nou duhovnic, o dată cu mutarea într-o nouă parohie, să-ţi faci o prioritate din a merge în mod regulat la spovedit, eventual la o oarecare distanţă.

• ·         Poţi aştepta cu răbdare începerea slujbelor sau ca soţul tău să termine de vorbit cu enoriaşii după fiecare slujbă? Eşti gata să-ţi antrenezi copiii să dobândească aceeaşi răbdare? Copiii preoţilor spun că lucrul pe care şi-l amintesc mai mult decât orice altceva despre creşterea lor este – aşteptarea – în biserică!

• ·         Te poţi descurca să locuieşti în casa altcuiva pe termen nelimitat? În timp ce multe biserici oferă acum o indemnizaţie de locuinţă, o mulţime încă deţin o casă parohială în care se aşteaptă să locuiască preotul şi familia lui; de multe ori această casă este situată chiar lângă uşa bisericii, unde enoriaşii pot studia abilităţile tale de a grădinări sau lipsa acestora, sau vor intra când te aştepţi mai puţin.

• ·          Te mulţumeşti să fii a doua persoană? Poţi rămâne fericită alături de cineva care este în centrul atenţiei, fie că este soţul tău, fie că sunt alţi lideri mireni deja bine stabiliţi în parohia în care v-aţi mutat?

• ·          Eşti gata să te confrunţi cu aşteptările referitoare la modul în care tu şi copiii tăi vă îmbrăcaţi, de suma de bani cheltuită pentru animalele de companie sau de felul de activităţi de relaxare pe care familia ta le va alege?

• ·         Eşti pregătită să lucrezi cu jumătate de normă sau chiar normă întreagă, cel puţin temporar, pentru a supravieţui într-o parohie în care nu se poate oferi un salariu preotului? Ai abilitatea de a găsi un loc de muncă de care să te bucuri?

• ·         Ai interesul de a urmări lucruri din afara bisericii? Acestea îţi pot da o pauză mult-dorită şi o schimbare de perspectivă.

• ·         Te-ai gândit în ce mod vei contribui la viaţa parohiei şi în ce mod nu vei contribui? Poţi fi politicoasă dar fermă în deciziile tale? Ştii care sunt calităţile tale şi care nu? Dacă nu eşti sigură, eşti dispusă să încerci să faci un lucru atunci când ţi se cere, dar să îl încredinţezi altcuiva atunci când vei realiza că nu eşti potrivită pentru lucrul ce ţi-a fost încredinţat?

• ·         Îi vei aminti soţului tău că tu şi copiii sunteţi, de asemenea, enoriaşi, şi te vei asigura că îşi va lua o zi liberă pe săptămână; că nu se va răspunde la telefon în timpul cinei; şi că, în afară de cazurile urgente, momentele importante din viaţa copiilor voştri vor avea prioritate?

• ·          Poţi fi destul de puternică să te muţi departe de împrejurimile familiare ale casei tale într-un termen scurt, în cazul în care episcopul decide să încredinţeze soţului tău o parohie nouă?

• ·         Ai o reţea de familie şi prieteni la care să poţi apela oricând, chiar dacă vă aflaţi la distanţe mari, oameni în care poţi să ai încredere? Poţi să-ţi păstrezi un echilibru în prietenia cu enoriaşii, fără favoritisme sau fără a-i face pe unii dintre ei mai "speciali" decât alţii?

• ·         Te pricepi să-ţi ţii limba în frâu? Ţi se va oferi ocazia să faci acest lucru aproape zilnic.

Dacă toate acestea îţi par cam descurajatoare, chiar aşa sunt. Preotesele se confruntă cu provocări la care enoriaşii lor nici măcar nu gândesc.

Vestea bună este că o mulţime de lucruri pot fi învăţate pe cale – de fapt cu greu pot fi învăţate în orice alt mod. În principal este nevoie să ai ochii deschişi şi o atitudine bună. (…)

Tot mai crezi că îţi doreşti să fii preoteasă? Un singur lucru ţi-a rămas de făcut: roagă-te. Şi nu te opri vreodată!"

Traducere şi adaptare de Andreea-Tatiana

Câteva precizări

Hristos a înviat!

Am avut bucuria de a primi acum ceva vreme un dar frumos de la un om frumos. Îi mulțumim pentru osteneala și dragostea pe care ni le dăruiește.

Darul constă în scanarea unei lucrări de seminar care se numește „Preoteasa – slujitorul discret al Bisericii Ortodoxe” și este realizată de Pr. Dr. lector Radu Petre Mureșan. În paginile 6 și 7 (pe care le și postăm) este prezentată și lucrarea acestui blog. Îi mulțumim părintelui profesor pentru cuvintele frumoase și pentru gîndurile bune.

Ținem însă să facem cîteva precizări care ni se par de folos.

Numele noastre sunt cît se poate de reale, adică nu suntem cameleoni, așa că aceste nume ne reprezintă și în viața cotidiană.

Prin acest blog am încercat să abordăm un subiect foarte puţin luat în seamă de teologia academică din păcate (de aceea lucrarea Părintelui Mureşan nu poate decât să ne bucure), deşi el este de mare importanţă. Am încercat să creăm un mediu prielnic comunicării între preotese fără a aluneca pe panta discuţiilor de tip forum, trimiţând mereu spre viaţa reală, nu spre cea virtuală.

În acelaşi timp, nu suntem convinse de eficienţa unei asociaţii a preoteselor, cel puţin nu la noi, unde acest sistem nu prea funcţionează. După cum probabil ştiţi, în anii 90, mai precis prin 1992-1994, s-a înființat o asociație a preoților din Patriarhia Română, care organiza congrese legate de problemele pastorale ale preoților. Aceasta nu a avut nici o finalitate, nici o viața prea lungă. În plus, Biserica este deasupra tuturor asociaților și instituțiilor, iar slujirea unei preotese este în Biserică, mai precis în comunitatea din care face parte.

Preotesele Natalia și Eufemia

La mulţi ani, femeilor creştine!

Ani mântuitori să vă dea Domnul, spre desăvârşire şi intrare în Bucuria Lui cea veşnică, împreună cu toţi cei ai caselor voastre!

Un dar de cuvânt:
"Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii." (2 Timotei 1, 7)

Preoteasa N.

Prezvitera cea de toată nădejdea

Nu prea înaltă de stat, subţiratică, aproape lujer, silfidă la bătrâneţea sa mult respectabilă, carismatică, cu un chip atrăgător şi luminos, Nadejda prezvitera era argint viu. Tot timpul în acţiune. Părea un mecanism făcut să meargă continuu, aidoma acelui fabulos perpetuum mobile. Degaja o energie debordantă şi era o fiinţă puternică, răzbătătoare întotdeauna, deşi nici pe departe un munte, ci mai degrabă o mână de om. Forţa sa era interioară, se călise în asprele, chiar tragicele împrejurări ale unei vieţi nu lipsite defel de obidă. Fiică de ţăran cu stare din Răciula, judeţul Orhei, în Basarabia, se născuse în timpul războiului prim (1916) şi avusese norocul să se ridice copilandră şi domnişoară într-o familie numeroasă, îndestulată, în România Mare. Acel crug al luminii s-a isprăvit însă în câteva decenii şi i-a fost sortit, ca atâtor sute de mii de basarabeni, să treacă prin pojarul cedărilor, refugiului şi prigoanei bolşevice în toată grozăvia ei.



Într-un asemenea climat sumbru a avut loc întâlnirea părintelui Ilie Ilisei cu Nadejda Vasiliu şi pecetluirea, la 20 mai 1948, la Lespezi, în judeţul Iaşi de azi, a legăturii lor de nedezlegat o viaţă şi dincolo de aceasta. Părintele meu, aflat şi el într-un moment de cumpănă, îşi găsise astfel un tovarăş cu adevărat de nădejde. Împreună, uniţi în crezuri, au izbutit să străbată drumul mereu zăgăzuit cu obstacole de tot felul, unul mai amarnic ca altul, cele pe care regimul comunist le aşternea înaintea făpturilor dornice să-şi împlinească misia şi să ducă oamenilor însetaţi şi în nevoie cuvântul Domnului. Prezvitera Nadejda parcă fusese hărăzită să interpreteze această partitură în viaţă.

A fost în toate, şi în cele ale Bisericii, şi ale casei, straja credincioasă a părintelui meu. Alcătuiau un tot. Biserica era casa lor dintâi. Dacă lucrurile mergeau bine în aceasta, celelalte veneau de la sine. Vremurile cereau sacrificii ca să-ţi rostuieşti rosturile. Parohiile în care a slujit tata erau nevoiaşe, oamenii aşijderea, lăcaşurile în ruină aproape. Când totul părea să se prăbuşească în juru-le, părintele şi prezvitera au ţinut aprinsă lumina şi au suflat în spuza speranţei. I-au încurajat pe parohienii lor şi i-au convins că merită să nu-şi piardă nădejdea. Laolaltă cu mirenii au trecut la zidirea casei Domnului şi temeinicirea bisericii din inimi. A fost acesta un lung timp al jertfei, dar şi al bucuriilor simple, adânci, generate de fiecare mică sau mare izbândă. Aşa a fost cu putinţă ca Biserica Fălticenilor Vechi să renască într-o vreme în care se dărâmau lăcaşurile sfinte.

După sfinţirea bisericii din 13 noiembrie 1977, oficiată de mitropolitul Moldovei Teoctist, cea dintâi târnosire a întâistătătorului de la Iaşi, părintele Ilie şi prezvitera Nadejda s-au bucurat de o bine-meritată perioadă de oarecare linişte, pace şi bunăstare. Îşi câştigaseră, în sfârşit, pe de-a întregul, cuibul din strada Maior Ioan nr. 18, din apropierea bisericii. Plecaseră, după mai bine de două decenii, chiriaşii, cei care ocupaseră două din cele patru odăi ale casei, o construcţie veche, concepută pentru habitatul unei singure familii, cumpărată de părinţii mei la mutarea în Fălticeni. Dar răgazul acesta n-a durat mult şi a fost tulburat de suferinţele părintelui şi s-a sfârşit la doar opt ani, în iarna grea a anului 1985, la început de martie, când preotul Ilie Ilisei a trecut pe neaşteptate la cele veşnice. Avea puţin peste 71 de ani. A urmat pentru prezvitera Nadejda o văduvie lungă, cernită şi împovărătoare. Singurătatea s-a însoţit, mai ales după 1989, de sărăcia tranziţiei. Dar şi acest răstimp al existenţei sale s-a rânduit sub semnul demnităţii şi cuvenitei cinstiri a memoriei părintelui. Se grijise să-i aşeze la căpătâi o creaţie sculpturală împodobitoare şi am apelat la un specialist al artei vernaculare, la sculptorul ieşean Constantin (Titi) Gheorghiu, care a încorporat în acea operă o trinitate de cruci veghetoare, sugestiile de bun-gust ale prezviterei.

N-a fost defel o curgere lină înspre asfinţit. Prezvitera prăpădise din elanul şi tonusul ei molipsitor. Dar nu şi-a pierdut nădejdea în răsplata lui Dumnezeu pentru faptele cele bune şi în iertarea Cerescului Părinte a celor mai puţin bune. Sub semnul acestor stări şi-a încheiat prezvitera Nadejda călătoria pământeană în noiembrie 2003, la peste 87 de ani. A coborât în cripta din cimitirul Oprişeni, în care îşi dormea somnul de veci de peste 18 ani cel cu care făcuse o pereche paradigmatică a lumii bisericeşti. Închisese ochii cu nădejdea că va întâlni în ceruri cealaltă parte a întregului, a cărei lipsă o resimţise ca pe o suferinţă din cele mari. Putea fi mulţumită că fusese la înălţimea miezului de înţeles al numelui de botez, că împlinise zi de zi predestinarea acestuia, lăsând semenilor amintirea prezviterei celei de toată nădejdea.

Grigore Ilisei

Sursa: Ziarul Lumina