Chipuri de preotese: Ana Sinescu (9.XI.1909 – 9.V.1999) – credinţă puternică, verticalitate, iubire

Un chip dârz, din vremuri grele. Evocarea ne este făcută de nepoata doamnei preotese, Ana:

„O femeie pentru care nu exista cuvântul «compromis»”

Bunicul meu, Petru Sinescu, preot fiind, a prins perioada războiului, a sosirii armatei ruseşti, a prigoanei preoţeşti şi apoi a comunismului (în toate fazele lui). În toate aceste încercări a avut-o alături pe bunica mea, învăţătoare, care mereu şi-a mutat catedra în satul în care slujea şi bunicul meu. A fost o femeie extrem de puternică în toate încercările, o femeie pentru care nu exista cuvântul compromis, care ştia doar de alb şi negru (nu accepta că poţi lua o decizie „gri”, adică să împaci şi capra şi varza).

 

Învăţătoare la 18 ani
Se numea Ana Sinescu, de domnişoară Buciuman. A vorbit întotdeauna cu drag de familia ei, a avut mulţi fraţi şi surori, toţi oameni aşezaţi la casele lor, credincioşi şi cu familii frumoase. Tatăl ei a fost plăpumar, iar bunica mereu spunea că tatăl ei şi-a crescut copii cu acul de cusut...
Bunica a devenit învăţătoare la 18 ani şi-a primit primul post în Basarabia. Făcea naveta peste Prut (în Moldova încă românească), stătea în gazdă de luni dimineaţa până sâmbătă la prânz şi preda într-un sătuc. Sâmbătă venea un ţăran să o ia cu ce bagaje avea, o suia în luntrea lui şi o trecea Prutul încoace. Tatăl ei o aştepta cu un car şi o aducea acasă. Toată transbordarea asta dura până seara târziu, stătea duminică acasă cu familia, iar luni de cu noaptea începea drumul invers. Când îşi amintea de vremurile acelea îmi spunea că era frântă de oboseală, dar avea doar 19 ani şi îi era atât de dor de părinţi şi de fraţi, încât nu îi păsa că nu dormea aproape deloc la sfârşitul săptămânii.

Legată de parohie
Când s-a căsătorit cu bunicul meu a hotărât că va lua catedre acolo unde va primi şi bunicul meu parohii, astfel încât să poate avea grijă de casa parohială, de familie şi de oamenii din parohie, care au nevoie de preoteasă. Nu a acceptat să facă naveta la Iaşi sau în alte localităţi, aşa încât a avut câteva perioade scurte în care nu a predat.
În timpul războiului şi după aceea, a prins din plin perioadă prigoanei preoţeşti şi toate şicanele care le făceau activiştii de partid. Învăţătoare fiind, era convocată în prima zi de Paşti la şcoală, că să participe la tot felul de acţiuni organizate de partid. Bunica mergea, participa la şedinţele acelea, iar la sfârşit scotea câteva felii de cozonac, ouă roşii, servea senină participanţii şi – în marea majoritate a situaţiilor – nu prea comenta nimeni existenţa acestor bucate pe masa de prezidiu. Bunicul meu îi spunea mereu să nu îi instige pe oamenii aceia, dar bunica îi spunea că poate aşa îi sfinţeşte şi pe ei un picuţ.

Mereu făcea câte ceva
Bunica a fost, în toţi anii de parohie, o învăţătoare+preoteasă cu normă de 24 de ore din 24. Cumpăra caiete din banii ei pentru copiii săraci, îi tundea şi le învăţa pe fetiţe cum să îşi împletească codiţe; trebuia să ştie ce îi fac copiii din clasă, dacă sunt sănătoşi, dacă au timp să îşi facă măcar ceva din lecţiile pe a două zi.
La sărbători (chiar dacă nu aveam un sărbătorit în casă) se pregătea, cocea cozonaci (uneori şi din vreo 10-14 kg de făină, dacă serbam un sfânt al cărui nume era purtat de mulţi enoriaşi), mergea pe la casele sărbătoriţilor şi le împărţea bucate. Făcea plăcinte pentru copiii din familii cu TBC/alte boli şi care stăteau la centrul de la Poieni (Iaşi). Avea mereu pe câte cineva în casă, oameni care îl căutau pe bunicul pentru vreo rugăciune sau vreun sfat, mereu făcea câte ceva pentru cămară (dulceaţă, gemuri, conserve). Au renovat şi au construit case parohiale peste tot pe unde a fost bunicul meu preot.
A fost preoteasă cu toată inima, fără să regrete nicun efort făcut pentru asta... După ce a ieşit la pensie, indiferent de zi, era prezentă la slujbă de la prima oră. Acum şi mie îmi place să stau în biserică exact în locul în care stătea ea, în stânga , mai în spate, chiar unde începe pronaosul, lângă ultimul geam.

„Dacă nu eraţi Dumneavoastră...”
După mutarea în Iaşi, în permanenţă a avut legături cu oamenii din parohiile pe unde a trecut. Relaţiile lor nu se terminau din cauza distanţei, iar participarea la viaţa familiilor pe care le-a cunoscut a durat până la sfârşitul vieţii ei.
A trăit până la 80 de ani, iar spre sfârşitul vieţii ei mergeam pe stradă cu ea şi întâlneam oameni, bătrâni la rândul lor, care o opreau, o îmbrăţişau şi îi spuneau „Doamna preoteasă, dacă nu eraţi Dumneavoastră să îl obligaţi pe tata să ne trimită la şcoală şi să ne plătiţi naveta la Iaşi, nu mai ajungeam inginer (profesor, doctor)". Momente care mă făceau să mi se înmoaie picioarele şi să îmi dau seamă cât de mult te urmăreşte fiecare faptă pe care o faci.
Acum, locuind în satul în care a slujit bunicul meu, mereu aud oamenii povestindu-mi ce oameni minunaţi au fost bunii mei şi ce preoteasă extraordinară a fost bunica. Biserică noastră este electrificată de bunicul meu (prin 1969) şi sunt candelabre care au şi acum firele trase de el, la iconostas găsesc icoane donate de bunica (a cumpărat icoane cu sfinţii patroni ai tuturor membrilor familiei), Sfântul Aer este cumpărat tot de ea. Şi uite aşa, peste ani, fiecare lucru făcut cu drag ajunge să marcheze urmaşi, oameni pe care i-ai cunoscut.
Cu alte cuvinte, lucrurile mărunte, pe care tu poate le faci dintr-un impuls de moment, uite că pot influenţa viaţa oamenilor cu care te întâlneşti, mai ales că preotul şi preoteasa sunt exemple şi sprijin în orice moment, la bucurie şi la necaz.

„Dacă pleci genunchii în faţa Domnului, nimic nu te doare!”
Am în minte mii de amintiri cu ei doi, preotul şi preoteasa, atât de dragi mie încât nici nu ştiu despre care să povestesc. Odată, eram lângă ea în biserică, începea Sfânta Evanghelie şi am încercat să îi întind o pernuţă să o pună sub genunchi. Mi-a împins puţin mâna, deci mă refuza. Cred că avea vreo 75-78 de ani la vremea aceea. După ce s-a terminat slujbă, am întrebat-o: „De ce nu vrei pernuţă? Nu te dor picioarele de la piatra de pe jos?”. Mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Dacă pleci genunchii în faţa Domnului, nimic nu te doare! Dacă îngenunchezi doar pentru că aşa fac şi ceilalţi din jurul tău, atunci sigur ai să simţi că piatra e cam tare!”.
Pe vremea lor casele erau lipite primăvara cu lut, apoi văruite. Asta ţin minte din copilărie: mirosul de var proaspăt, mirosul de coptură din camera cea bună (unde avea mereu câteva prăjituri, plăcinte sau cozonac pentru copii sau pentru bătrânii pe care îi vizita) şi mirosul de gutui şi pere, care apăreau sus - pe dulapuri - toamna târziu.
Nu pot spune că a fost o femeie blândă. Dar a fost atât de puternică, atât de dreaptă şi atât de mult i-a iubit pe toţi cei cu care s-a întâlnit în viaţă, încât nu pot decât să îi port o amintire minunată. Şi încă ceva: mereu a avut grijă de cei din familie, mereu a considerat că greutăţile tuturor sunt mai uşor de cărat pe umerii ei, obişnuiţi cu greul, decât pe umerii celor mai tineri. Chiar şi când avea aproape nouăzeci de ani voia să ştie ce ne macină, pentru că dacă era la curent cu problemele noastre se ruga pentru noi şi simţea că ne-a ajutat puţin.
Bunica a fost o femeie extraordinară, mi-e şi acum dor de verticalitatea ei, de credinţa ei şi de puterea de a accepta tot ce se întâmpla, pentru că ştia că Dumnezeu nu îi poate da mai mult decât poate duce şi că orice situaţie se va rezolva.

Ana

O amintire de la preoteasa Ana Sinescu
De la ea, respectiv de la tatal ei a ramas in familie aceasta carte:
Cartea cea Veche

"Preoteasa Maria, ale cărei rugaciuni l-au sprijinit pe părintele Dumitru de-a lungul întregii lui vieţi"

   Preoteasa Maria Staniloae, sotia parintelui teolog Dumitru Staniloae, este una dintre preotesele-model pe care ni le pune inainte istoria recenta a neamului romanesc. Traind in umbra parintelui, prea putin vorbindu-se despre ea, doamna Maria a fost insa neincetat pusa in lumina, atat de vietuirea ei smerita, cat si de marturia parintelui.

Parintele Dumitru Staniloae, fiind intrebat de Costion Nicolescu care a fost cea mai mare bucurie traita in aceasta viata, a raspuns: "Nu stiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rand. O mare bucurie a fost casatoria cu sotia mea." Iar, mai tarziu, cand parintele a fost intrebat daca a cunoscut vreun sfant in viata, el a raspuns: "Da, pe sotia mea."

Maria Staniloae, model de sotie si preoteasa

O viata de familie sanatoasa sta intotdeauna la baza unei inalte vietuiri crestinesti si a unei munci roditoare, precum a fost cea a parintelui Staniloae. Aceasta este insa lucrarea ambilor soti, iar nu numai a unuia dintre ei, fie el si preot.

Familia Staniloae, zidita in egala masura de parintele Dumitru si de preoteasa Maria, era caracterizata de o atmosfera pasnica, de un respect reciproc sincer si de o totala lipsa de egoism. Modul lor firesc de viata era unul filocalic, pe care amandoi il traiau cu sinceritate, un mod de viata in care smerenia, iubirea dezinteresata si jertfa erau coordonatele fundamentale.

Potrivit parintelui, viata lui de familie a fost una mult binecuvantata de Dumnezeu: "Familia e sfanta. Sfintii Parinti au laudat la fel de mult casatoria ca si monahismul. In casatorie se depaseste placerea trupeasca; vin atatea griji, o mana de copii, ceea ce e trupesc este depasit, dar totusi este si pretuirea asta; legatura completa. Eu cel putin asa am trait-o."

Tanarul teolog Dumitru Staniloae se va casatori cu tanara Maria Mihu, in ziua de 4 octombrie 1930. In anul urmator, tinerei familii i se vor naste doi copii (gemeni), anume Dumitru si Maria Mioara, amandoi trecand insa la Domnul inca din frageda varsta: baiatul va muri la scurt timp dupa nastere, in septembrie 1931, iar fata va muri mai tarziu, in luna aprilie 1946. In ziua de 8 octombrie 1933 se va naste Lidia, singura fata a familiei Staniloae ramasa in viata.

Preoteasa Maria, ale carei rugaciuni l-au sprijinit pe parintele Dumitru de-a lungul intregii lui vieti, era o postitoare si o femeie de o evlavie profunda. Maria era o femeie care se ruga foarte mult, insa care se ocupa si de toate problemele administrative ale casei, astfel incat parintele sa poata indeplini toate sarcinile preotiei si ale studiului, pentru care se trezea inca de la ora 05.00.

Parintele Dumitru a marturisit adesea ca, fara sprijinul si incurajarile preotesei Maria, nu ar fi putut realiza uriasa opera teologica, la care a muncit toata viata. Cand autoritatile i-au interzis parintelui Staniloae sa mai publice, preoteasa Maria nu a incetat sa il indemne sa scrie, zicandu-i: "Scrie, parinte Dumitru, scrie, ca odata si odata tot o sa se publice."

Dragostea reciproca si smerenia caracterizeaza cel mai bine unitatea profunda dintre cei doi teologi. Parintele Dumitru spunea adesea: "Sotia mea se roaga mai mult decat mine." La randul ei, preoteasa Maria spunea: "Zice Dumitru asa, dar dansul si cand scrie, se roaga." Amandoi se rugau insa foarte mult, citind zilnic din Psaltire.

Atat parintele Dumitru, cat si preoteasa Maria, au fost adevarate modele de parinti, drepti si iubitori. Potrivit marturiei fiicei sale, Lidia, preoteasa Maria era "duhul cel bun al casei".

In luna martie 1993, doamna Maria Staniloae va trece la cele vesnice, trupul acesteia fiind inmormantat in cimitirul de la Manastirea Cernica, pe partea stanga a aleii centrale, ce merge inspre Biserica Invierea Sfantului Lazar.

Dupa moartea preotesei Maria, parintele Dumitru, marturisea: "Nu mai e viata mea intreaga, nu mai e sotia mea; cata sensibilitate, cata iubire a unuia pentru altul." Astfel, la numai sapte luni dupa trecerea la cele vesnice a sotiei sale, in ziua de 5 octombrie 1993, va adormi in Domnul si parintele Dumitru, care va fi inmormantat alaturi de aceasta, in cimitirul de la Cernica.

Se cade deci ca, oridecate ori este amintit parintele Dumitru Staniloae, sa fie amintita si preoteasa Maria, ca una fara de care parintele nu ar fi reusit sa implineasca atat de bine misiunea lui preoteasca si carturareasca, pentru care a si fost numit "cel mai mare teolog crestin al secolului XX". Pentru rugaciunea ei de toata vremea si pentru sprijinul neincetat acordat parintelui Staniloae, in lucrarea lui teologica, putem spune ca preoteasa Maria este si ea model de teolog.

Teodor Danalache

 

Sursa:

Maria Staniloae, model de preoteasa

Chipuri de preotese: doamna preoteasă Aurica Chiorean

Preoteasa Aurica, născută 1904, Alămor, fiica preotului Simion şi Neaga, al optulea copil din cei 10, descendentă pe linie paternă a multor generaţii de preoţi pe o durată de 200 de ani neîntrerupţi.
Preotul Ioan Chiorean, unul din cei doi apostoli ai frumosului Alămor, a fost descendent al ciobanului Tulpa din Mărginimea Sibiului venit cu vite la munte, zona Aiud, localitatea Măgina, ajungând vicetribun în oastea lui Avram Iancu, a păstorit aproape o jumătate de secol, fiind un bun duhovnic şi un gospodar de excepţie.
Bărbat frumos la chip şi suflet, intelectual fără ascunzişuri, profund gânditor, radia superioritate sufletească, râvnă în săvârşirea cultului divin ortodox, înzestrat cu o voce plăcută, clară, caldă, cultivată, odihnitoare, pătrundea în suflete, vindeca rănile, orator, vorbea liber, cu substanţă, deschizând drumul spre Dumnezeu, cuvântul său avea putere. (...)

Doamna preoteasă Aurica, învăţătoarea şi profesoara de Ştiinţele Naturale şi Anatomie, îşi începe cariera înainte de vreme în Alămor, întrerupând şcoala normală pregătitoare când, în urma plecării în armată a dascălului Florea şi întemniţării tatălui său, părintele Simion, în închisoarea ungurească din Szegedin, satul a rămas fără cei doi învăţători, aşa că i-a suplinit, oamenii numind-o domnişoara dăscăliţă a popii, după această perioadă continuându-şi studiile la Şcoala Civilă de Fete din Sibiu.

Ca învăţătoare şi profesoară a oferit lecţii de generoasă dăruire prin căldura orelor sale şi atmosfera lecţiilor predate, pregătire profesională, calităţi pedagogice, dascăl prin vocaţie, femeie energică, cultivată, cu mult discernământ şi înţelepciune, harnică, pricepută în toate, conştiinţă, claritate, legătură sufletească dascăl-elev, aşezată alături de icoana mamei, a lucrat pentru creşterea prestigiului şcolii româneşti, modelând sufletele cu multă măiestrie.
Fiinţă cu suflet mare, trimite pachete pe front cu sfetăre, mănuşi, fulare, înfiinţează la Alămor Cooperativa Sănătatea Neamului, având cabinet dentar, tratamente de urgenţă, sală de naşteri şi salon cu opt paturi, nelipsindu-i spiritul patriotic în legătură cu Basarabia, care a costat-o în 1952 o perioadă de concediere, fire dinamică, practică, elevii săi au respirat aerul curat al primăverii în grădina şcolii, în preajma dânsei învăţând metode performante de lucru în legumicultură; amintim şi succesul a 14 copii la examene de admitere reuşind datorită dânsei şi bunei pregătiri a corpului didactic la Sibiu, Blaj şi Sălişte.

Familia preotului Ioan Chiorean a fost o mare investiţie informaţională şi umană, nu intră în rândul simplelor amintiri, fiecare devenind un termen de referinţă, deschidere spre oameni, dând sentimentul liniştei sufleteşti, a înfruntat anii, mai întâi înfruntând viaţa, lăsând o operă de valoare spirituală, au trezit dragostea de credinţă în Dumnezeu, semeni, şi cultul pentru muncă, totdeauna au avut de împărtăşit tuturor ceva, lângă dânşii te simţeai acasă, modele demne de urmat, apostoli autentici ai credinţei şi culturii, închinători calzi ai idealurilor româneşti; în minunata familie s-au născut, crescut şi educat cei doi copii, Sorin şi Horaţiu, ajunşi în vârful învăţământului tehnic românesc, în mari şi importante funcţii de răspundere.
În intimitatea lor sufletească au fost aşezaţi şi fiii duhovniceşti din Alămor, dovadă că acum se odihnesc în cimitir alături de ei, după o existenţă plină închinată unei munci continue.
Îngenunchem cu pioşenie şi vărsăm o lacrimă în faţa acestor mari oameni care nu au murit, sunt vii, trăiesc alături de noi, le privim chipul frumos, le auzim mereu glasul încurajator, sfaturile înţelepte, ziditoare, le urmăm faptele acestor tinere suflete, dânşii sunt fântâni cu multe guri, la care nu ai decât să întinzi găleţi pentru a primi apa vie care ţâşneşte mereu înviorătoare şi neistovită, au rămas mentorii noştri, trăiesc şi vor trăi în vecii vecilor.

Mediaş, august 2010

Preot Ioan RAMF, fiu duhovnicesc al părintelui şi fost elev al doamnei

 Fragmente din articolul "Povesti de familie", apărut în cotidianul sibian Tribuna
şi semnalat de mult sârguitoarea noastră colaboratoare Andreea Tatiana.

Conferinţă şi la Urziceni

Subiectul "Slujirii preotesei" pare să fie pe agenda tot mai multor conferinţe şi manifestări. Să dea Domnul ca toate acestea să fie spre folos şi să nu rămână doar la un nivel teoretic. 
Iată informaţiile oferite de Ziarul Lumina despre conferinţa de la Urziceni:

Conferinţa pastoral-misionară a preoţilor din protopopiatele Slobozia, Urziceni şi Feteşti :

Familiile preoţilor din Ialomiţa s-au întâlnit la Urziceni

Gheorghe-Cristian Popa

La Casa de Cultură a Municipiului Urziceni s-a desfăşurat ieri, 26 mai, conferinţa pastoral-misionară de primăvară a preoţilor din judeţul Ialomiţa, în prezenţa Preasfinţitului Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor. Conferinţa a fost precedată de Sfânta Liturghie şi de slujba Te Deumului, săvârşite la Catedrala "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena" din Urziceni.

• 
  Mai multe fotografii

Preoţii din protopopiatele Slobozia, Urziceni şi Feteşti s-au întrunit ieri, sub preşedinţia Preasfinţitului Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, în cadrul conferinţei semestriale cu tema "Familia preotului". Evenimentul s-a desfăşurat la Casa de Cultură a Municipiului Urziceni şi se înscrie în seria manifestărilor religios-culturale dedicate Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. "Unicitatea acestei întâlniri semestriale a fost dată de faptul că au fost invitate şi soţiile preoţilor din judeţul Ialomiţa, ţinându-se cont de importanţa deosebită pe care o are preoteasa în pastoraţia desfăşurată de preot în parohie. Preasfinţitul Vincenţiu a mulţumit preoteselor pentru jertfa pe care au dovedit-o venind la această întâlnire, însoţite de copii, şi şi-a exprimat dorinţa de a avea şi alte întâlniri cu familiile preoţilor. Preasfinţia Sa a dăruit fiecărei familii câte o cruciuliţă ca semn de preţuire şi binecuvântare", ne-a declarat părintele Bogdan Ionuţ Stancu, protoiereul Protopopiatului Urziceni.

"Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură"

Subiectul conferinţei preoţeşti a fost dezvoltat de trei referenţi de la cele trei protopopiate din Ialomiţa. Primul referat a fost susţinut de părintele Ionuţ Buche, secretarul Protopopiatului Feteşti, care a vorbit despre familia preotului ca model de viaţă creştină, factor de păstrare şi de promovare a dreptei credinţe în parohie. "Situaţia reală a familiei creştine în general, iar a preotului în special, din zilele noastre, trebuie cunoscută, iar înţelegerea mai profundă a vocaţiei sale spirituale se impune ca prioritate în lucrarea misionară a Bisericii în societate. Familia preotului trebuie să fie una exemplară, deosebită, iar această deosebire se poate face prin modul în care îşi petrece viaţa de zi cu zi şi mai ales prin modul în care se comportă cu enoriaşii parohiei unde locuieşte. Navetismul dăunează grav sănătăţii parohiei, deoarece nu poţi dovedi cum trebuie să arate o familie model, dacă tu nu eşti în mijlocul oilor tale pentru a le dovedi acest model. Greutăţile sunt multe, dar soluţiile sunt şi mai multe. Nu ne putem justifica nimănui atunci când apare acest subiect, ştiind că cei care au de pierdut sunt chiar credincioşii noştri. Ei nu pot beneficia de acest dar dat de Domnul Hristos prin mâinile arhiereului, de-a avea pe păstorul lor mereu printre ei! Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge şi transformă", a spus părintele Ionuţ Buche.

"Familia trebuie să fie pentru preot un ajutor în activitatea sa pastorală"

Părintele Vergil Achim, de la Parohia Pelinul din Protopopiatul Urziceni, a subliniat în prelegerea sa faptul că preotul ortodox trebuie să facă din familia sa o şcoală duhovnicească. "Familia să fie pentru preot un ajutor de susţinere în activitatea sa pastorală, iar nu o povară şi o piedică în buna săvârşire a lucrării sale preoţeşti. Rugăciunea, dialogul şi ascultarea celuilalt sunt metode de rezolvare a tuturor problemelor ce pot apărea în sânul oricărei familii. Soţia preotului trebuie să fie formată de acesta pentru misiunea pe care aceasta o va avea alături de soţul ei în familie şi comunitate. Preotul lucrează mai uşor, atât în familia mică, cât şi în cea mare - care este parohia, când soţia sa este potrivită chemării lui. Preotul poate găsi în familie atât un sprijin sau o piedică, atât o bucurie sau o durere. Soţia preotului este numită adesea, în popor, "maica preoteasă", pentru că "preotesele sunt jumătatea misionară a preotului în parohie" - după cum spunea părintele Constantin Galeriu. Atât preotul, cât şi preoteasa sunt răspunzători de modul în care este percepută familia preotului în parohie", a spus părintele Vergil Achim.

Protopopiatul Slobozia a fost reprezentat de părintele Ioan Popa, care a arătat că viaţa familială a preotului trebuie să se fundamenteze pe Jertfa lui Hristos. "Preotul învaţă din Jertfa lui Hristos că osteneala pentru împlinirea voii lui Dumnezeu este jertfa lui, dar şi că iubirea şi pătimirea pentru femeie, ca unitate a întregului trup, este primită tot ca jertfă adusă Lui, în iubirea care se face liturghie. Preoteasa învaţă din Jertfa lui Hristos că viaţa lor de familie, când ea trudeşte şi pătimeşte pentru soţ, este iubire trăită ca ascultare de Dumnezeu, că timpul dedicat lui e jertfa ei, împropriindu-şi voia soţului în iubirea care se face liturghie. Viaţa lor trebuie să devină liturghie, liturghie din Liturghie - iată măsura!", a spus părintele Ioan Popa.

Sursa: Ziarul Lumina

Preoţi şi preotese din două protoierii ale Eparhiei Iaşilor, la conferinţa de la Durău

„Slujirea preotesei - rol, valoare, misiune“ :

Constantin Ciofu

Seria conferinţelor de la Centrul Cultural-Pastoral "Sfântul Daniil Sihastrul" - Durău a continuat în perioada 29-31 mai 2011. Întâlnirea care s-a încheiat ieri a fost deosebită de celelalte prin faptul că preoţii au participat alături de preotese. Programul întrunirii pentru 70 de preoţi şi 65 de preotese din Protopopiatul Iaşi 2 şi Protopopiatul Piatra Neamţ a avut sesiuni comune, dar şi separate. Astfel, preoţii s-au reunit sub egida temei "Pregătirea mirilor pentru Taina Cununiei şi viaţa de familie", iar preotesele au abordat tema "Slujirea preotesei - rol, valoare, misiune". Sesiunile de întâlniri pentru soţiile de preoţi au fost pregătite din timp de un grup de preotese din Arhiepiscopia Iaşilor.

• 
  Mai multe fotografii

Conferinţa "Pregătirea mirilor pentru Taina Cununiei şi viaţa de familie", dedicată Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, a continuat, în perioada 29-31 mai 2011, la Durău, pentru o serie formată din preoţi şi preotese din Protopopiatele Iaşi 2 şi Piatra Neamţ. Duminică seara a fost prezentat programul întrunirii, iar de la ora 21:45 a avut loc rugăciunea de seară.

A doua zi, luni, 30 mai, Înalt Preasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie în Biserica "Buna Vestire" a Mănăstirii Durău. Din soborul de preoţi şi diaconi a făcut parte şi pr. Dumitru Ailincăi, protopop al Protopopiatului Piatra Neamţ. Răspunsurile la strană au fost date de un grup de preoţi prezenţi la conferinţă. În debutul întâlnirii de la Centrul Cultural-Pastoral, Înalt Preasfinţitul Teofan a adresat un cuvânt de binecuvântare, în care a făcut referire la scopul conferinţei şi la modalităţile de implicare a preoţilor şi preoteselor în consolidarea familiilor din parohii. "Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei (cap. 2, 12), spune: "fiind El Însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute", iar în Sfânta Evanghelie după Ioan (cap. 5, 22), Mântuitorul spune: "Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului". Dumnezeu a dat judecata Fiului, pentru că nu este purtător de fire umană, pe când Mântuitorul este. Când Hristos ne va judeca, noi nu vom putea să-I spunem: "Doamne, Tu ne judeci, dar nu ştii ce înseamnă să fii om, să-ţi fie foame, să-ţi fie sete". În Evanghelia de astăzi (n.r., luni) s-a amintit de toată drama Fiului lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos, fiind ispitit de foame, de sete, de trădări, ne va judeca ca oameni, având propria experienţă din timpul vieţuirii pe pământ. Preotul, fiind el însuşi ispitit în viaţa de familie, poate, celor care sunt ispitiţi, să le ajute. Preoţii şi preotesele pot să sprijine familiile enoriaşilor prin exemplul propriu", a remarcat Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan. 

(...)

Program special pentru preotese

Între ora 11:00 şi 12:00, preoţii au discutat pe grupe, care au avut câte un moderator, despre prima întâlnire preot-miri, iar preotesele au discutat despre viaţa de familie, în general. În jurul prânzului, pr. Marius Profir, de la parohia Curături, secretar al Protopopiatului Iaşi 2, a expus în plen tema "Taina Sfântului Botez - Provocări pastorale actuale", care a fost urmată de discuţii pe grupe şi prezentarea concluziilor.

Cele 65 de preotese s-au întâlnit în plen în Sala de festivităţi a Casei Pelerinul, unde a fost prezentat scopul şi obiectivele întâlnirii, după care s-au format patru grupe ce au avut ca ocrotitori sfinţi căsătoriţi: Sfinţii Dimitrie şi Evantia, Sfinţii Iustinian şi Teodora, Sfinţii Priscilla şi Acvila şi"Sfinţii Grigorie şi Nona. În grupurile de discuţii s-au dezbătut teme de actualitat ("Încercările familiei în societatea contemporană", "De unde am învăţat ce înseamnă familia?" şi "Problemele întâmpinate în cadrul familiei preotului"). În urma discuţiilor au fost identificate câteva probleme şi s-au propus soluţii pentru diminuarea acestora. O parte dintre problemele identificate sunt general valabile în familie (timp limitat pentru familie, probleme de ordin financiar). S-a vorbit, de asemenea, despre implicarea preotesei în activităţile misionare ale parohiei. "Am considerat necesar ca programul conferinţei pentru preotese să fie făcut doar de ele, întrucât înţeleg cel mai bine rolul, viaţa şi misiunea soţiei de preot. Aceasta, cu atât mai mai mult cu cât anul 2011 este dedicat familiei, iar familia preotului este un model şi un factor de echilibru duhovnicesc în parohie", a declarat Antoaneta Negru, organizator voluntari conferinţă preotese. 

"Scopul pentru care a fost organizată întâlnirea cu preotesele a fost atins"

Unele familii au venit însoţite de copii. Cei mici au avut un program special, fiind amenajată o grădiniţă în aer liber, unde educatoarele preotese i-au implicat în mai multe jocuri. "Preotesele au fost bucuroase pentru că au putut să-şi împărtăşească din experienţa şi viaţa de familie şi din viaţa parohiei. Întrucât timpul alocat lucrului pe grupe a fost limitat, iar subiectele abordate au fost complexe, discuţiile au continuat pe parcursul drumeţiilor care au avut loc în timpul liber. Consider că scopul pentru care a fost organizată întâlnirea cu preotesele a fost atins, deoarece s-au legat prietenii, s-au stabilit contacte şi planuri pentru eventuale întâlniri. Preotesele s-au arătat încântate de faptul că au fost incluse în programul conferinţei", a spus Cristina Sturzu, moderator. Luni seara a fost organizat un foc de tabără. 

IPS Teofan, la sesiunea în plen a preoteselor

Ieri-dimineaţă, IPS Teofan, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie în Biserica "Buna Vestire" a Mănăstirii Durău. Din soborul de preoţi a făcut parte şi pr. Vilie Doroşincă, protopop al Protopopiatului Iaşi 2. Răspunsurile la strană au fost date de un grup de preotese prezente la întrunire. În timp ce programul preoţilor a continuat cu cea de-a patra sesiune, în care s-a discutat despre întâlnirea între preot şi naşi, preotesele s-au reunit în Sala de festivităţi a Casei Pelerinul. Întâlnirea a fost moderată de Înalt Preasfinţitul Teofan, care a răspuns mai multor întrebări adresate de soţiile preoţilor. Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a remarcat că statutul de preoteasă "este un fel de hirotesie, prin faptul că a primit binecuvântare de la arhiereu, înainte de căsătorie sau la hirotonirea întru diacon sau preot a soţului". Ieri, în jurul prânzului, moderatorul principal al celor patru grupe de discuţii, preoteasa Smaranda Bujual, a prezentat în plen concluziile atelierelor.

Întregul articol îl găsiţi în Ziarul Lumina:
Preoţi şi preotese din două protoierii ale Eparhiei Iaşilor, la conferinţa de la Durău

“Fericit este omul care-şi va umple casa de copii” (Ps. 126:5) de Raluca Tanaseanu

De vorbă cu Aglaia Mihoc, mama cu cei mai mulţi copii preoţi din ţară

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „ Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.

- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 17

Produse biologice de la Manastirea Nera

Hristos a inviat!

Am primit pe adresa postei noastre electronice mesajul pe care il voi posta mai jos. Este vorba de produsele biologice pe care maicile de la Manastirea Nera le realizeaza cu dragoste si multa munca. Din fericire, pot sa va spun ca sint produse de calitate, deoarece le-am folosit de mai multa vreme. Deci, va recomand magazinul maicilor cu drag. De asemenea, daca aveti drum prin Caras Severin si Cheile Nerei, trebuie neaparat sa intrati si la Manastirea Nera, una dintre cele mai "ortodoxe" manastiri din cite am vazut eu in tara noastra. Multumim celui care ne-a semnalat acest magazin biologic. Iata mesajul:

Doamne, ajută!


Manastirea Nera este asezata in mijlocul naturii pe malul raului Nera (Sasca Montana), in judetul Caras Severin.

Maicile de aici, in numar de peste patruzeci, imbina viata duhovniceasca cu indeletniciri ca apicultura, cultivarea plantelor medicinale si prelucrarea lor.

Anul trecut a fost finalizat laboratorul de productie, fiecare produs avand certificat de conformitate.

Fata de alte produse similare diferenta este data de concentratia semnificativa de extract natural de plante din compozotia produsului finit.

Printre produsele ce pot fi achiziționate menționam: Gem, Miere, Oţet, Sirop, Bitter, Tinctură, Ulei, Ceai, Unguent, Săpun. Pentru mai multe detalii vizitați categoriile produselor: http://www.sinaxa.net/trupsisuflet/index.php?route=common/home
Comenzile ce conțin produse de la Mănăstirea Nera se onorează în București și Sibiu, fără taxe suplimentare. Pentru a putea acoperi costurile de transport, comanda minima este de 25 ron.

Pentru comenzi in țară, taxele percepute de curier sunt:

•8 lei taxă de ramburs
•1% din valoarea coletului
•50 bani pe kilogram

Pentru localitățile aflate în afara orașelor mari se percepe suplimentar o taxă de 75 de bani pe kilometru, numai în direcția dus.

Veți fi contactați înainte de expedierea coletului pentru a vă comunica costurile transportului, coletul urmând a fi expediat numai cu acceptul dumneavoastră.

SINAXA

www.sinaxa.net

0768 10 95 07

Sa aveti pace in inima si ,,Lucrati cu intelepciune’’!

Doamna preoteasă Emilia Şpan: „Copiii au fost bucuria vieţii mele“

Fiică de preot, preoteasă-model, mamă de episcop

Preoteasa Emilia Şpan este mama Preasfinţitului Siluan, Episcopul românilor ortodocşi din Italia. Fiică de preot din Apuseni, preoteasă, mamă a şase copii, toţi cu studii superioare, între care şi un preot, doamna Emilia Şpan este un model pentru alte preotese, dar mai ales pentru credincioşii care o cunosc. De fapt, întreaga familie este una model, călăuzită de o puternică credinţă în Dumnezeu. În preajma Duminicii Femeilor Mironosiţe, am considerat potrivit un interviu din care să aflăm povestea vieţii acestei preotese "care a îndrăznit" în viaţă şi cea a familiei sale minunate.


Cum v-aţi cunoscut soţul?
Sunt fiică de preot, născută în Apuseni. A fost o bucurie pentru mine când am întâlnit un teolog, mai cu seamă că în zona noastră nu erau decât preoţi bătrâni. Eram şi eu curioasă să văd cum arată un tânăr teolog. În '56 am terminat Şcoala Pedagogică, iar întâmplarea a făcut să fiu numită în comuna Lupşa. Când am aflat că este un teolog acolo, am dorit să îl văd, să îl cunosc, fără un gând deosebit. Terminase abia atunci anul I. Ne-am simpatizat reciproc, fără promisiuni, ne-am împrietenit, iar prin anul III s-a propus căsătoria şi ne-am logodit. În '59 ne-am căsătorit, dar hirotonia a urmat mai mult în secret, întrucât nu avea stagiul militar. Înaltul Teofil Herineanu, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului la acea dată, a avut curaj şi l-a hirotonit pentru o parohie din Apuseni. A urmat o perioadă grea, întrucât nefiind recunoscut de stat, soţul meu nu primea salariu. Am locuit la părinţii mei, în apropiere de parohia respectivă. Înaltul Teofil ne mai trimitea câte un ajutor. A venit pe lume şi prima noastră fetiţă. Nu a fost uşor. Toată lumea reproşa părinţilor mei: "De ce aţi lăsat-o, în zilele astea, să se căsătorească cu un preot, nu vedeţi cât e de greu?" Cei de la inspectoratul şcolar m-au ameninţat că mă dau afară din învăţământ, ziceau că în zece ani nu vor mai fi nici preoţi şi nici biserici. Eu mi-am dat demisia din învăţământ şi mi-am urmat soţul, pentru că eram mereu ameninţată că o să mă dea afară. După 1961, a trecut perioada aceea grea, iar soţul a fost recunoscut de stat ca preot. La 1 martie a fost dat un decret şi am fost repartizaţi în comuna Scărişoara, judeţul Alba. Un început greu pentru că nu aveam şi noi acolo o cameră, o bucătărie de început, locuiam cu soţia preotului de acolo, care decedase. Pe-atunci ţineam legătura cu un părinte călugăr, Gherman Baciu, care a fost dat afară din mănăstire, de la Alba Iulia, dar el ne încuraja, ne sfătuia, era un sprijin.

"Era o bucurie să merg cu copiii duminica la biserică"

Cum v-au primit oamenii acolo?
Moţii sunt deosebiţi, ne-au aşteptat cu lemne tăiate, chiar şi cu aşchii ca să putem face focul repede. Am simţit o căldură deosebită din partea lor; nu veneau pe la biserică fără să intre pe la noi; majoritatea ne aduceau câte ceva: un litru de lapte sau smântână, sau ouă, erau foarte buni şi darnici. Aşa, ne-am acomodat repede. Nu a trecut un an şi am avut al doilea copil. Femeile mă încurajau văzându-mă ocupată mereu, la aproape un an-doi a venit şi al treilea copil. Pentru noi, copiii au fost o bucurie mare. Nu purtam grija zilei de mâine, ne rugam mereu la Dumnezeu, căci de fiecare dată era o bucurie pentru mine să merg duminica la biserică cu copiii. Erau acolo obiceiuri deosebite, dacă intrai în biserică trebuia să duci o prescure şi o lumânare pe care să le îmânezi preotului la uşa altarului. De Paşte se dăruia un miel viu care, pentru copii, dar şi pentru noi, era o bucurie. Viaţa în parohie era destul de grea, cine cunoaşte Apusenii ştie că sunt case destul de răspândite, împrăştiate pe dealuri. Era câte un cătun aşa de departe că, dacă pleca părintele dimineaţa, abia seara târziu se întorcea. I se aducea un cal şi aşa putea să meargă. Dar căldura cu care ne înconjurau şi tinereţea noastră făceau să nu socotim toate acestea ca pe nişte inconveniente.

Cum aţi ajuns la Gura Râului, lângă Sibiu?

Fiica cea mare s-a îmbolnăvit foarte grav, iar Clujul ne-a recomandat să plecăm de pe Valea Arieşului. Fiind o regiune minieră unde se exploata uraniul, putea să-i facă mult mai rău. Dar nu cred că a fost cauza asta. A fost o anemie hemolitică microsferocitară. După ce am stat la Cluj vreo şase săptămâni, medicii şi-au dat seama - în vremurile acelea nu era aşa cunoscută această boală - şi au recomandat să-i facem o splenectomie, adică să i se scoată splina. Am fost la Bucureşti şi tot aşa ni s-a spus, astfel că am cerut mitropolitului Nicolae Mladin să ne ajute. Chiar aşa i s-a şi adresat soţul meu: "Încotro să ne îndreptăm Înalt Preasfinţite?", fiind şi profesorul, şi duhovnicul lui de altădată. Se vacantase chiar atunci o parohie lângă Sibiu, la Gura Râului; fără să ştim unde este, a făcut o cerere imediat şi a urmat transferul. Aici am stat 22 de ani. La fel ca şi în parohia unde am fost, prin grija părintelui s-au pictat bisericile. La Gura Râului s-a dezvelit şi pictura veche de la o biserică greco-catolică care, iniţial, a fost ortodoxă.

A fost deosebit de frumos aici, ni s-au adăugat alţi copii, al patrulea, apoi al cincilea, al şaselea şi eram foarte fericiţi. Copiii au fost bucuria vieţii mele, chiar dacă trebuia să stau acasă şi să-i îngrijesc. La un moment dat erau patru la Sibiu, nu era uşor să facă naveta, dar când veneau acasă se întâlneau cu atâta drag cu surorile mai mici. Noi ne bucuram de succesele lor, învăţau foarte bine. Cea mare a început şi a terminat ca premiantă la Colegiul "Gheorghe Lazăr" din Sibiu. Toţi au învăţat bine. Fiica cea mare este profesoară, a făcut Facultatea de Fizică, apoi a făcut Facultatea de Educaţie Tehnologică, a făcut şi specializarea în calculatoare, iar acum este profesoară. A doua a făcut Medicină, este medic epidemiolog, al treilea a făcut Teologie şi este preot în Sibiu, al patrulea este Preasfinţitul Siluan al românilor orodocşi din Italia, a cincea fată este asistentă, are doctorat în limbi moderne, iar a şasea, tot aşa, a studiat limbi moderne aplicate, a făcut un masterat şi un doctorat în Franţa, la Paris, legat de antropologia costumului popular românesc din Gura Râului.

Am avut copii buni, nu au fost pretenţioşi, nu ştiau să răspundă, erau respectuoşi. Poate că am fost puţin cam severi cu ei în perioada când erau mici. Am ajuns la concluzia că trebuie educaţi cel puţin până la vârsta de 3 ani, pe urmă se fac corecturi. Nu aveam probleme cu nici unul, erau foarte cuminţi. Au intrat cu toţii la facultate, cu bursă.

Oamenii erau apropiaţi de familia preotului în perioada aceea?

Odată a venit o vecină, voia să facă un avort. Ştiam de la părintele Arsenie că, decât să omori, mai bine mori. Am convins-o şi s-a întors de la autobuz, s-a întors acasă, a născut o fetiţă care, sigur, a fost bucuria ei. Noi mai trimiteam la mănăstiri pomelnice pentru Sfinta Liturghie, ne rugam la Dumnezeu amândoi, toată nădejdea era în mila lui Dumnezeu. La Gura Râului şi la Scărişoara lumea nu ţinea seama de vremurile care erau, îşi ţinea tradiţia creştină şi fiecare mergea înainte, chiar dacă pe ici, pe colo trebuia să fim atenţi la ce vorbim.

"Fie trăiesc o viaţă normală, fie mor la datorie"

Vă puteţi imagina viaţa fără copii?

Nu! Pentru mine au fost cea mai mare bucurie! Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca a fost hotărâtoare. Mi-a spus fie să trăiesc viaţă normală, fie să mor la datorie şi mi-a dat şi un curaj, o putere poate nebănuită. Am fost de mai multe ori la el cu nişte probleme, am avut încercări destul de mari, dar rugam pe părintele, rugam pe Dumnezeu, pe Maica Domnului să mă ajute, şi aşa Dumnezeu m-a ajutat.

Câţi membri are familia lărgită?

Două dintre fiice ni s-au căsătorit cu preoţi. Avem în total 13 nepoţi. E o plăcere să se întâlnească, de acum sunt destul de mari şi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a rânduit. Mergeam cu soţul la părintele Arsenie şi adeseori el repeta: "Văduvele şi orfanii sunt ai lui Dumnezeu". Credeam că soţul meu este cel care trăieşte şi eu sunt cea care pleacă prima, dar a fost altfel... Am crezut în puterea lui Dumnezeu în toată vremea. Din punct de vedere material nu mă pot mândri cu nimic, dar nu ştiu de ce, nu am avut niciodată grija zilei de mâine. Am avut încredere deplină în Dumnezeu. Am fost uimită să văd că Dumnezeu ne poartă de grijă şi nouă. Mulţumesc şi Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, care ne-a îngăduit să mai stăm în clădirea asta a mitropoliei, pentru că nu am avut casă, dar Dumnezeu ne-a rânduit de toate. Supravieţuim mulţumitor, mai mult nu putem să cerem de la Dumnezeu.

Cum au ales o parte din copii calea preoţiei?

La noi în familie se ştia că duminica se merge la biserică, nu rămâneau copiii acasă sau pe stradă. Acasă erau conversaţii în domeniu, vedeau şi ei care sunt preocupările noastre. Dacă erau prezenţi la Sfânta Liturghie, Dumnezeu a purtat grijă de ei. Noi nu le-am impus "du-te acolo" sau "nu te duce". Fiecare şi-a ales partea pe care o simţea că o poate face. Fiind totdeauna cu noi la biserică, şi lor le-a plăcut. Noi eram severi, se ştia că ce e drept e drept, ştiau regulile, ne-au ascultat mereu, dar fiecare şi-a ales să facă după cum a crezut el. Toată nădejdea ne-am pus-o în Dumnezeu, apoi, cu toţii au avut bursă, au fost şi burse de merit, burse republicane. Copiii noştri nu erau pretenţioşi, erau mulţumiţi cu ceea ce aveau, şi au învăţat bine.

"Toată biruinţa este bazată pe naşterea de copii"

Cum aţi trecut peste greutăţi?

Chiar dacă am avut momente mai dificile, eu obişnuiam să mă rog, să postesc şi între posturi, mă rugam, toată nădejdea mea era în Dumnezeu, în Maica Domnului, în sfinţi. La început ne era foarte greu, nu era material bibliografic ca acum. A fost o minune că l-am întâlnit pe părintele Arsenie şi am primit "Cărarea Împărăţiei" în manuscris. Mergeam des la părintele şi ne sfătuia. Am căutat sprijin la Dumnezeu şi prin mijlocirea preotului. Noi aşa am făcut şi nu ne-am înşelat. Fiecare copil a primit de la Dumnezeu - aşa şi spunea părintele Arsenie, "lasă, îşi câştigă ei" - şi într-adevăr Dumnezeu le-a rânduit la toţi, le poartă grijă la toţi. Niciodată nu m-am îndoit! Dacă era ceva de răbdat, răbdam. Ne rugam şi Dumnezeu le rezolva. Niciodată nu am cerut ca un copil să aibă nu ştiu ce carieră. Adevărul e că am zis: "Doamne, ce n-aş da să am şi eu un fiu călugăr! Doamne, primeşte şi un fiu de preot". Şi, la un moment dat, mi-a spus fiul că se călugăreşte. La început parcă am tresărit, dar deşi m-am bucurat foarte mult, când a plecat la mănăstire, ne-am despărţit mai mult lăcrimând. M-am bucurat foarte mult şi pentru că se întâlnise şi cu părintele Rafail Noica. Am fost fericită de fiecare dată când termina facultatea unul dintre copii, toată viaţa m-am bucurat de ei. Dumnezeu ne-a rânduit aşa, fără să cerem în mod deosebit.

Cum aţi îndruma o tânără preoteasă?
Nu e chiar uşor nici în zilele noastre. Dar şi pe vremea tinereţii mele a fost greu, cum v-am spus. Acum nu mai e la modă să se nască mulţi copii. Cred că tot succesul şi toată biruinţa sunt bazate pe naşterea de copii. Zicea părintele Arsenie: "Măi, dacă nu îi naşteţi la rând, dacă faceţi ceva cu copiii, se varsă păcatul pe cei care sunt în viaţă". Mie mi-a fost teamă, ştiam că nu avem ce să le dăm copiilor din punct de vedere material, atunci nu mi-a rămas decât să lupt, să mă rog, cât mi-a stat în putinţă, la Dumnezeu, să ne ajute cum ştie. După ce soţul meu a murit, a fost foarte greu, e o sfâşiere pe viu. În momentul în care simţeam durerea aceea mare citeam un paraclis, un acatist, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan, Sfântul Ioan din Kronstandt, nu mai ştiu ce nu am citit, cuvinte de îmbărbătare şi, împărtăşindu-mă des, Dumnezeu mi-a dat o putere pe care nu o pot descrie, să depăşesc acele momente, toate cu folos. Ceva mai frumos nu poate să fie decât să fii aproape de Dumnezeu, iar Dumnezeu le rânduieşte toate.

Nu vă spun după cărţi, vă spun din ce am trăit. Aş fi fericită să fie mereu preoţi şi preotese cu credinţă. Însă Dumnezeu pe toţi ne apropie, poate nici noi nu am fost de la început aşa trăitori, dar a avut grijă Dumnezeu să ne dea şi câte o încercare, şi câte un semnal de alarmă, cum e drept, cum e bine, şi noi am biruit.

Dumnezeu este aşa de bun, chiar dacă nu începem aşa de sinceri, are mijloacele Lui de a ne întoarce, de a ne atrage, pedagogia lui. Rugăciunea să nu lipsească.

Nici eu nu ştiu cum am avut curajul să spun atunci că nu pot să slujesc la doi stăpâni. Dar Dumnezeu, chiar în naivitatea aceea a mea, nu m-a lăsat. Trimitea ajutoare Dumnezeu, că m-am cutremurat. Uneori mi-a trimis câte o mătuşă care nu avea copii şi care mă mai ajuta. Mai ajungea câte un pachet, câte un cadou. Eu atât vă spun, ca rugăciunea să nu lipsească preoteselor, dacă s-ar putea. Să aibă curaj să nască copii. Copiii sunt cheia succesului. Eu sunt o preoteasă demodată. Am trăit în anii aceia când se ştia mai mult de Dumnezeu, dar şi acum sunt impresionată de trăirea preoţilor. În zilele astea, soţiile de preoţi trebuie să se încadreze şi cu serviciul şi cu toate. Dar eu am îndrăznit şi mi-a ajutat Dumnezeu.

SursA: "Doamna Emilia Şpan: „Copiii au fost bucuria vieţii mele“: Fiică de preot, preoteasă-model, mamă de episcop" - interviu realizat de Oana Rusu, apărut în Ziarul Lumina