Preoteasa Elena Streza: trăsături lăuntrice

„Preoteasa Elena predispunea la seriozitate, la cumpătarea în vorbire, în purtare, influențând și pe celelalte.

Una din calitățile preotesei Elena era modestia și seriozitatea. Nu râdea niciodată în hohote. Cuvintele sale erau cumpătate și folosea totdeauna un limbaj plăcut.

Nu era pretențioasă la îmbrăcăminte și nici cu gândul la lux. Era îmbrăcată decent, curat și niciodată nu depășea pe alte femei credincioase din biserică, fiind un model de modestie. Nu a fost preocupată de modă, de umblat la cumpărături prin magazine. Adeseori, pentru că nu putea suferi înghesuiala și gălăgia și aerul de prin magazine, mă ruga să-i cumpăr eu acele lucruri care nu trebuiau încercate.

Citind din Noul Testament, adeseori amintea de ce spune Sfântul Apostol Petru în prima sa scrisoare, despre femei: „podoaba voastră să fie nu cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcămintea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Că așa se împodobeau odinioară și sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaților lor; precum Sarra asculta de Avraam și-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteți, dacă faceți ce e bine și nu vă temeți de nimic” (I Petru 3, 3-6).

În tinerețe mi se adresa pe numele de botez, dar mai apoi și în familie și în fața altora îmi zicea: „Părinte!”.

Bunătatea și sfiala erau apoi caracteristici ale caracterului său. Bunătate către copii, pe care-i învăța cele bune, dar le era și iertătoare. Bunătate pentru nepoți, pe care pe unii i-a îngrijit când erau mici, la Târgu Mureș, și-i învăța credința și se ruga cu ei.

Sfiala o oprea de la orice discuție păcătoasă, smerenia o făcea să nu-și atribuie merite mai mari față de alții, când era vreo discuție.

Despre suflet spunea adesea că trebuie „păstrat ca lacrima de curat”, cum se va exprima într-o poezie dedicată tinerelor fecioare.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)

Preoteasa Elena Streza: îngrijirea gospodăriei

„Preoteasa Elena o fost și o bună gospodină. Cu toate că a trebuit să se ocupe de creșterea, îngrijirea și educația celor trei copii, precum și de serviciile sale (la Sibiu, la Banca Națională din Sighișoara, și apoi până la pensionarea pe motiv de boală la Banca Națională din Târgu Mureș [...]), ea s-a îngrijit de gospodăria casei noastre: de curățenie, de haine, de pregătirile pentru sărbători. Mai târziu, când am rămas singuri la Târgu Mureș, copiii căsătorindu-se, adeseori la masa noastră erau invitate unele studente la medicină și Lucia, fiica unui preot. (...) Toate aceste invitate la masa noastră apreciau aranjarea mesei, mâncarea, discuțiile ce le purtam și care se refereau totdeauna la viața duhovnicească, la personalitatea părintelui Arsenie Boca sau la Părintele Cleopa, sau la cărți de interes duhovnicesc. La aceste mese nu se vorbea de rău, nu se făceau glume proaste și altele de acest fel. [...]

[Preoteasa Elena] ținea casa curată, ordonată, de bun gust și fără lux. Casa era a unei familii preoțești. Tablourile erau sfințitele icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului, ale unor sfinți etc., în fața cărora se închina. În casa ei ardeau totdeauna două candele: una pentru vii și una pentru morți, mai ales când am fost la Târgu Mureș; și cu toate lipsurile din vremea regimului comunist de atunci, din casa noastră n-a lipsit niciodată untdelemnul necesar pentru candele, având convingerea că prin ele se lucrează la rugăciune și jertfă pentru vii și morți. Și deși nu era cu noi Proorocul Ilie, pe care-l va cânta într-un cântec, mai apoi, cum a fost acesta cu văduva din Sarepta Sidonului, Dumnezeu ne purta de grijă să ne procurăm untdelemnul necesar, pentru ca să ardă permanent candelele pe care le îngrijea personal. [...]

În grădina parohiei, atât la Albești, cât și la Târgu Mureș, știa să folosească sapa și grebla, și mătura.

Mai ales îi plăcea când se schimbau anotimpurile, fiind o iubitoare a naturii, creația lui Dumnezeu, despre care va scrie și o poezie.

Îi plăcea iarna, cu zăpada sa. Dar, la Târgu Mureș, îi plăcea să se scoale de dimineață și împreună, cu lopeți și mături, curățam zăpada din jurul casei parohiale, și erau cam 70 de metri, și apoi la biserică, unde plecam apoi, mai ales când ieșise la pensie, la sfintele slujbe. [...]

Cei care treceau prin fața casei parohiale s-au obișnuit să vadă totdeauna deschisă ușa casei parohiale, să o vadă pe preoteasa Elena, căreia îi dădeau binețe, și ea adeseori ieșea la portița străzii, discutând cu cei care treceau, mai ales vecinii de pe strada Mitropolit Andrei Șaguna, cum se numea strada pe care erau cele două biserici (de piatră și de lemn), cele două case parohiale și clădirea protopopiatului, numire obținută la cererea noastră către Primăria municipiului Târgu Mureș.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)

Preoteasa Elena Streza: lucrarea pentru biserică

„ Corala se instalase în cafasul bisericii, spre care am construit o scră în spirală, care nu mai făcea zgomot când se suiau coristele acolo. Dirjorul Anton Muscă, fiind puțin bolnav, nu a putut să vină regulat la biserică și atunci a învățat pe preoteasa Elena să conducă Corala, la Sfânta Liturghie.

Astfel, încetul cu încetul, a învățat să conducă bine Corala. A condus-o cu însuflețire, cu evlavie și cu duh, până la plecarea din Târgu Mureș, la pensie. Între ea și coriste s-a stbilit o frăție duhovnicească, o relație deosebită. Aceste femei înfrumusețau slujba Sfintei Liturghii și nu primeau în schimb decât câteva prescuri, drept „anafură”. Apoi au învățat concerte de colinde, concert de Înviere, pe care-l cântau în noaptea Învierii. [...]

Văzând-o pe soția preotului conducând corala, în mijlocul credincioșilor, cu luminile aprinse, erau îmbărbătați toți la cântarea „Hristos a înviat!”, pe care o cânta toată mulțimea. [...]

Preoteasa Elena a ajutat mult, cu alte femei din Comitetul Parohial, la organizarea Pomului și darurilor de Crăciun pentru copiii care participau la catehizația din biserică. Acestora, cu bani acordați de Consiliul Parohial, li se pregăteau pachete cu daruri de Crăciun, la aproape 150-180 de copii.

După 1990, când s-a înființat Liga Tineretului Ortodox, sdeseori participa și dânsa la întâlnirile cu ei. Aceștia îi acordau o cinste deosebită, căci adeseori le vorbea și le da sfaturi ca o mamă. [...]

Am amintit că adeseori, fiind căutat la casa parohială și lipsind din motive obiective, preoteasa Elena stătea de vorbă cu cei veniți și încerca să le dea sfaturi pentru problemele lor. Astfel mulți au cunoscut-o și sub acest aspect. [...]

Parohia avea în administrație cimitirul parohial și capela mortuară. Adeseori, când familiile veneau să rezolve probleme cu locul de mormânt, cu formalitățile depunerii în capela mortuară, preoteasa Elena, în lipsa mea, le rezolva problemele. Adeseori eram căutat pentru depunerea morților în capelă și dacă nu eram eu sau omul de serviciu, preoteasa Elena se ducea la capela mortuară și o deschidea sau o închidea când plecau.

Adeseori, când lipsea îngrijitorul să tragă clopotele pentru morți, dacă nu eram eu, preoteasa Elena se ducea și trăgea ea clopotele, din care două erau electrificate și se trăgeau din biserică, numai prin spăsarea unui buton, astfel clopotele erau trase după rânduială, pentru morți. [...]

Și încă o lucrare a preotesei Elena pentru biserică. După trecerea anilor, la maturitate, părintele Arsenie i-a dat binecuvântarea să facă prescuri pentru Sfânta Liturghie. Avusesem două credincioase văduve, care făceau prescuri, dar acestea au murit și atunci preoteasa Elena s-a hotărât să facă ea prescuri, acum fiind și pensionată. Odată, când am fost la mănăstirea Sihăstria ne-am interesat de monahul care făcea prescuri; ne-am dus la dânsul și acesta a învățat-o cum să pregătească făina, aluatul și cum să facă prescuri, procurându-ne și un așa-zis „pistolnic”, bine sculptat, încât săse poată vedea pecetea IS.HS.Ni.Ka. Își începea acest lucru de vineri seara, cu rugăciunea cuvenită, iar sâmbătă dimineața lucra la facerea și coacerea prescurilor – cam 30 de bucăți, de o singură pecete – timp de aproape 2 ore. Duminica dimineața erau duse la biserică și puse în vânzarea credincioșilor. Totdeauna erau bine lucrate, cu pecetea vizibilă, frumoase la culoare și bune la gust.

De asemenea, preoteasa Elena pregătea cele cinci pâini pentru Litia, spre Sărbători (la Vecernie) și grâul, vinul și untdelemnul necesar. Și apoi tot în cinstrea Sfinților pregătea colive, lucru cam necunoscut la Târgu Mureș, închipuind chiar fața sfinților pe colivă și care era împărțită apoi credincioșilor prezenți. De la dânsa au învățat apoi și alte credincioase să aducă cele necesare pentru litie și au învățat cum să facă și colivă, fie la sărbători, fie pentru parastase pentru cei morți.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)

Ce înseamnă blogul „Slujirea preotesei”?

Această întrebare a apărut datorită unui comentariu pertinent venit din partea Ioanei. Îi mulţumim pentru el, pentru că ne dă ocazia să oferim lămuriri şi pentru alţi cititori.

Aşa cum precizam în argumentul de început, blogul Slujirea preotesei se doreşte mai degrabă un ghid de introducere şi de orientare a soţiei preotului, decât un manual de comportament. El a apărut în peisajul electronic deoarece era nevoie de repere pentru cele care vor să devină preotese şi de dialog pentru cele care sîntem preotese. Realizarea unui profil al preotesei constă nu numai în prezentarea pragmatică a unor comportamente feminine, ci şi în formarea sau educarea teoretică, prin cunoaşterea documentelor scrise despre ceea ce înseamnă preoteasa. E firesc ca orice slujire, funcţie sau profesie să aibă un aspect teoretic şi unul practic.

Pentru că sîntem la început, am selectat texte şi articole care tratează acest subiect (astfel, am avut prilejul de a constata că această temă este evitată şi tratată insuficient de teologia pastorală ortodoxă) - pentru a realiza o introducere cât mai amplă despre ceea ce înseamnă slujirea preotesei. Chiar dacă unele texte sunt mai vechi, aşa cum tratatele despre preoţie nu expiră, nici slujirea preotesei nu se schimbă esenţial de-a lungul veacurilor. În următoarea etapă, vrem să prezentăm chipuri de preotese care vieţuiesc în oraşele sau satele din care facem parte.

Nu vrem să dăm persoanele noastre exemple demne de urmat din mai multe motive. În primul rînd, sîntem prea tinere (avem cel mult 10 ani de împreună slujire cu părintele), aşa încît nu putem să spunem că am dobîndit atîta experienţă încît să constituim modele de preotese. Apoi, aşa cum mărturisea şi părintele Sofronie Saharov după ce a povestit experienţa sa duhovnicească şi a fost hulit, nu dorim să prezentăm lucrurile subiectiv, prin propria experienţă. În al treilea rînd, problema femeii creştine în vremurile noastre este greu de abordat, nu numai din punct de vedere teologic, ci şi din punct de vedere psihologic, sociologic şi uman. De aceea, credem că nu numai slujirea preotesei - ca femeie model şi călăuzitoare a unei comunităţi creştine - este greu de analizat, ci şi slujirea femeii creştine sau a femeii laice în societatea post-modernă.

Scopul acestui blog este de a oferi repere în calea pe care preoteasa trebuie să o urmeze şi nu acela de a da sfaturi sau de a ne erija în specialişti în acest domeniu.

E normal să cerem de la o preoteasă să se comporte ca o creştină, adică să iubească, să făptuiască binele, să îi ajute pe semenii săi chiar şi cu o vorbă bună, să întemeieze un cămin creştin pentru soţul şi copii dăruiţi de Dumnezeu.

Credem că preoteasa are un rol de terapeut şi mediator în rîndul femeilor creştine, de a vindeca rănile şi de a stopa răutatea şi diviziunile care pot apărea între grupurile de femei dintr-o comunitate creştină. În nici un caz, preoteasa nu poate fi un jandarm sau un judecător necruţător cu faptele credincioaselor.

Preoteasa are rolul de a-l ajuta şi de a-l seconda pe preot, ea nu se poate substitui preotului şi nu poate să îndeplinească slujirea acestuia. Teologic, unitatea Bisericii şi a comunităţii nu se face pe principii sociologice sau psihologice, ci prin slujirea preotului în Sfînta Euharistie şi în Sfînta Liturghie. Unitatea comunităţii ecleziale este diferită de celelalte categorii de unităţi umane. Ea nu se realizează nici prin poze de sfinte sau eroine, nici prin privelişti, nici prin acceptarea bîrfelor sau a simpatiilor umane, ci prin Duhul Sfînt, Care ne împărtăşeşte unitatea de sus sau transcendentă.

Concluzionînd, credem că atît începutul acestui blog, cît şi complexitatea subiectului teologic pe care îl tratează este o încercare, o lucrare de pionierat, un mijloc de dialog şi de informare, nu un compendiu de comportamente sau un tratat de bune practici.

Preoteasa Natalia
Preoteasa Veronica
Preoteasa Eufemia

Exigenţele apostoliei

Citind aseară din Scriptură, am ajuns la un fragment marcat în ediţia mea de Noul Testament din facultate ca vorbind despre „exigenţele apostoliei”. Aşa ni l-a indicat, la vremea respectivă, Părintele profesor Vasile Mihoc. Am ajuns astfel la gândul de a crea o rubrică numită Sf. Scriptură despre slujire.
Pentru început, despre exigenţele slujirii:

Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor.
Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!
Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. (I Cor. 4, 9-14).

În interviul publicat aici, Părintele Matei ne oferă câteva explicaţii în ce priveşte cuvintele „ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor”:
„Gândiţi-vă că mai degrabă lumea vorbeşte pe preot şi pe preoteasă decât pe un om obişnuit din sat. Şi oamenii caută să motiveze, să se justifice pe ei, dacă cumva văd şi la preoteasă. […]
În parohie preoteasa trebuie să ştie că ea „s-a făcut privelişte” în primul rând tuturor femeilor, tuturor credincioaselor. Ea este, dacă putem să spunem aşa, „preotul” credincioaselor. Pentru că aşa este făcută inima omenească, femeile se orientează tot după un model feminin. Şi atunci imediat îşi îndreaptă privirea către preoteasă. Dacă este un exemplu bun, atunci au şi ele o sfială, o cuviinţă. Dacă nu, atunci sunt mai îndrăzneţe decât e preoteasa de obicei, pentru că atunci au un sprijin în ceea ce fac, au după ce să se ascundă, arată cu degetul că „şi preoteasa face”.
Zice Domnul Hristos că nu poate cetatea care este pe un munte să se ascundă. Preotul, preoteasa şi familia lor sunt ca o cetate care este zidită pe stâncă şi o vede toată lumea, din toate părţile. Degeaba vrei să te ascunzi, că nu ai cum.“

Natalia

Eikon Vestments - site pentru veşminte preoţeşti

Zilele acestea m-am confruntat cu o problemă ce ţine de slujirea mea de preoteasă. O familie de credincioşi, ce sunt şi ucenicii părintelui meu, vrea să cumpere un rând de veşminte. Şi pentru că nu puteau să se hotărască în ceea ce priveşte culoarea veşmintelor şi mărimea, m-au rugat să îi ajut. Bineînţeles că am făcut-o cu dragă inimă, dar, la mănăstirile unde ştiam că se cos veşminte preoţeşti şi care se află în apropierea noastră, mi s-a spus că fie nu au materiale, fie că au prea multe comenzi. Aşa că mi-am adus aminte de un "creator de veşminte" pentru preoţi, arhierei şi diaconi din Bucureşti. Am vizitat site-ul de prezentare şi ne-am oprit la acest model de vară.

Site-ul se numeşte Eikon Vestments, am mai cumpărat şi alte veşminte de la ei şi vă pot spune că sunt de calitate. După cum veţi vedea, au şi preţuri destul de mari, dar aceste preţuri sunt compensate de modele deosebite şi de inventivitate.

Eufemia preoteasa

O preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva

Interviu cu Părintele Matei Bilauca, stareţul Schitului „Naşterea Maicii Domnului” de la Şinca Veche

Părinte, cum ar trebui să fie o preoteasă?
Mă gândesc că în primul rând o preoteasă ar trebui să aibă o vocaţie de preoteasă, în sensul că dacă preotul trebuie să aibă vocaţie, şi preoteasa, soţia lui, ar trebui. De ce? Pentru că de cele mai multe ori viaţa părintelui nu e în familie cât e în parohie. Iar preoteasa trebuie să reuşească să înţeleagă aceasta, că preotul este şi al soţiei, dar şi al parohiei, poate mai mult al parohiei decât al soţiei. Viitoarea preoteasă se căsătoreşte cu un om care nu este un om obişnuit, ci un om ales de Dumnezeu nu atât pentru ea, cât pentru comunitatea în care vieţuiesc împreună.
Apoi bineînţeles că preoteasa trebuie să se deosebească, aşa cum şi părintele trebuie să se deosebească. Hai să începem de la port. Părintele trebuie să fie deosebit de oamenii obişnuiţi. De exemplu dacă nu este în reverendă, ci în pantaloni scurţi şi maieu sau tricou, printre oameni, în sat sau în oraş, nu ai de unde să îţi dai seama că acela este preotul, nu un om obişnuit din sat. Asta se întâmplă de exemplu şi când vin la mănăstire, iar noi de multe ori suntem puşi în dificultate dacă nu-i cunoaştem. Pentru că nu-i respectăm ca pe nişte preoţi, ci ne adresăm ca unor oameni obişnuiţi, care nu ţin cont că mănăstirea este un loc unde ar trebui să se umble altfel decât în casă, unde există mai multă intimitate. Dar nu aceasta este important… Important este faptul că dacă un preot nu-şi ţine vestimentaţia lui preoţească, atunci poţi să îl consideri un om obişnuit. Or un preot nu este un om obişnuit, nu este nici pentru lumea aceasta, nu este nici pentru lumea cealaltă un om obişnuit.
La fel şi preoteasa, şi mă gândesc la portul ei… Ar trebui să se orienteze după ce zice Sf. Apostol Pavel, să umble „în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ” (I Timotei 2, 9). Iar aici, la port, se includ şi celelalte, de exemplu să fie curată, să nu folosească fel de fel de vopsele, pe unghii, pe ochi, pe buze, parfumată şi pudrată şi „cremată”.

Apoi, de la vestimentaţie, o preoteasă trebuie să se gândească că ea este ca şi preotul, în ochii tuturor. Asta este foarte important să ştie! Zice Sf. Apostol Pavel: NOI (nu zice neapărat noi apostolii, ci noi, cei care suntem puşi în slujba lui Hristos), deci noi (şi preoţii şi preotesele) ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor, şi oamenilor [I Cor. 4, 9]. Gândiţi-vă că mai degrabă lumea vorbeşte pe preot şi pe preoteasă decât pe un om obişnuit din sat. Şi oamenii caută să motiveze, să se justifice pe ei, dacă cumva văd şi la preoteasă. De femei vorbesc… Dacă de exemplu preoteasa merge cu capul descoperit la biserică, eu am auzit multe cazuri spunând: „Apăi şi preoteasa merge cu capul descoperit!”. La fel se întâmplă şi cu copiii lor, fetele spun de exemplu: „Dar şi fetele părintelui fac aşa!” sau lucruri de felul acesta. Pentru că tot ce spune Sf. Apostol Pavel despre preot trebuie avut în vedere şi de către preoteasă şi întreaga familie.
În parohie preoteasa trebuie să ştie că ea „s-a făcut privelişte” în primul rând tuturor femeilor, tuturor credincioaselor. Ea este, dacă putem să spunem aşa, „preotul” credincioaselor. Pentru că aşa este făcută inima omenească, femeile se orientează tot după un model feminin. Şi atunci imediat îşi îndreaptă privirea către preoteasă. Dacă este un exemplu bun, atunci au şi ele o sfială, o cuviinţă. Dacă nu, atunci sunt mai îndrăzneţe decât e preoteasa de obicei, pentru că atunci au un sprijin în ceea ce fac, au după ce să se ascundă, arată cu degetul că „şi preoteasa face”.
Zice Domnul Hristos că nu poate cetatea care este pe un munte să se ascundă. Preotul, preoteasa şi familia lor sunt ca o cetate care este zidită pe stâncă şi o vede toată lumea, din toate părţile. Degeaba vrei să te ascunzi, că nu ai cum.

Trebuie să aibă, şi preotul şi preoteasa, mare grijă la comportament. Zice Sf. Apostol Pavel: să nu iasă din gura voastră vorbe de ruşine. Iar dacă acest lucru se întâmplă în cazul preotului şi preotesei, se ajunge la mari sminteli. Bineînţeles că şi ei sunt oameni, care provin din nişte familii, iar dacă în familia respectivă era obişnuit să se pomenească cel rău, şi preotul şi preoteasa pomenesc. Poate nu la orice vorbă, dar la necaz sau la vreo supărare pomenesc, pentru ei e ceva obişnuit. Şi atunci oamenii „învaţă” lucrul acesta. Noi suntem învăţători şi fără să ne dăm seama, şi dacă nu suntem atenţi la ce vorbim, la ce scoatem din gură, atunci s-ar putea să fim nişte învăţători spre pierzarea celorlalţi.

De aceea spun eu că ar trebui să existe o vocaţie, pentru că toate acestea intră în vocaţie. Bineînţeles că toate acestea poate să le urmărească şi un om obişnuit, care îşi orientează însă viaţa după Scriptură, care vrea să aibă o viaţă duhovnicească, să se ridice mai presus de firea căzută a omului. Şi atunci trebuie să fie cuviincios, să aibă o ţinută decentă, să fie curat, să nu scoată cuvinte nepotrivite din gură, dar de fapt trebuie să nu le mai aibă în minte ca să ajungă să nu le mai scoată pe gură.

Deci primul lucru pe care trebuie să îl ştie o preoteasă, sau o viitoare preoteasă, este că soţul ei nu este un om obişnuit, de pe lumea asta. Aşa încât nu se poate comporta cu el ca şi cu un om obişnuit, de asta trebuie să ţină cont cel mai mult. Dacă are în vedere lucrul acesta, celelalte pot să spun că se rânduiesc. Dar dacă crede că soţul ei este ca şi altul, care nu este preot, şi face comparaţie, că ăla aduce mai mulţi bani, că ăla câştigă mai bine, că celălalt nu ştiu ce… atunci toate se dărâmă. Îl dărâmi şi pe preot şi te dărâmi şi pe tine, ca şi preoteasă, dărâmi şi familia şi până la urmă şi parohia. Oamenii mai demult aveau conştiinţa asta, că preotul este un om afierosit, un om legat, adică un om care nu poate să îşi permită orice. La părintele Teofil în sat a venit un student teolog, să peţească o fată. Şi tatăl fetei a zis: „Eu nu-mi dau fata după un om legat! Că dacă se întâmplă ca tu să mori, ce face ea? Că ea, ca preoteasă, nu se mai poate recăsători!” Vedeţi, aşa a fost conştiinţa mai demult! „Ce face ea atunci? Rămâne o fată legată!” Bineînţeles că băiatul a zis: „Dar ce vă gândiţi la aşa ceva, Doamne fereşte etc”. Până la urmă se vede că tatăl n-a putut să se opună, le-a dat voie şi s-au căsătorit. Dar preotul, căci între timp se preoţise, a murit de tânăr, iar soţia lui, fata omului, a rămas văduvă, tânără. Şi a ajuns la vorba tatălui ei, că este un om legat, care nu mai poate să facă nimic decât să-şi ducă văduvia şi dacă vrea şi dacă nu vrea, adică şi dacă poate şi dacă nu poate. Aşa era pe vremea aceea, adică nu „Ei, dacă nu pot lasă, mă recăsătoresc”. Nu. Eşti un om legat şi nu mai poţi face altceva, asta e singura cale, pe care ai ales-o şi pe care trebuie să mergi.
Or acum nu se mai ţine cont, pentru că nici preoţii nu mai ţin cont. În general viitorii preoţi îşi caută fete frumoase, dacă se poate „miss” şi mai nu ştiu cum, cele mai subţirele şi trase prin inele…; iar când ajunge să fie preot, şi să se lovească de greutăţile parohiei, bagă de seamă că soţia nu-l ajută, ba mai mult, îl încurcă. Şi din pricina asta ies neajunsuri şi necazuri şi nemulţumiri şi se chinuie unul pe celălalt. Iar pentru preot căsătoria e unică, nu mai există o a doua variantă.

Părinte, ce trebuie să caute la o fată un teolog, atunci când vrea să se căsătorească?
Să fie o fată care poate să îl ajute în misiunea preoţească. O fată care ştie că viitorul ei soţ va fi preot. Nu inginer, nu patron, nu director sau altceva, ci preot, care nu este un om obişnuit, şi nici ea nu va fi un om obişnuit. Să nu ceară să o ducă la plimbări, să nu ceară să o scoată la restaurant sau nu ştiu unde, pentru că nu se potriveşte.
Numai că de multe ori acest lucru nu se întâmplă, pentru că la restaurant merge şi viitorul preot, şi poate chiar acolo se şi întâlnesc. Şi ajung apoi în parohie, el nu mai are timp şi ea cere, pentru că aşa a fost obişnuită, iar fiinţa omului este aşa cum a fost alcătuită în timp.
Zicea un părinte pensionar şi văduv că greul dintr-o parohie nu îl duce atât de mult preotul cât preoteasa. Pentru că şi ea participă la ceea ce are preotul de făcut. De exemplu faptul că lipseşte mult de acasă, acest greu îl simte mai mult preoteasa decât preotul, care în acest timp vorbeşte cu oamenii. Preoteasa însă stând acasă şi neştiind ce se întâmplă, îi este şi mai greu decât lui. Şi acesta este un greu pe care trebuie să îl ducă, şi tot ea trebuie să aibă înţelepciunea să primească toate acestea, să rabde, să aştepte, să accepte.

În concluzie, aşa cum spunea Părintele Teofil despre Părintele Arsenie, că avea o cultură perfectă şi încă ceva, cred că o preoteasă trebuie să fie un om obişnuit şi încă ceva. Om obişnuit nu în sensul de om care s-a deformat, ci în sensul de om aşezat şi liniştit, care poate să fie cumsecade şi cum trebuie orice-ar fi şi s-ar întâmpla în societatea asta, dar şi încă ceva.

Interviu realizat de pzb. Natalia

Preoteasa Elena Streza: viața religioasă (II)

„A avut totdeauna o evlavie şi un cult deosebit pentru prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Se ruga ei regulat, pentru ea, pentru familie și pentru alții.

Ne-a spus uneori următoarele: „Când am fost în chinurile naşterii cu fiul nostru Nicolae, m-am rugat Maicii Domnului să-mi ajute, că-l voi închina lui Dumnezeu”. Și aşa s-a întâmplat: acesta, fără să fie îndemnat, în cele din urmă a urmat teologia şi este preot, deşi a trebuit să treacă şi el prin multe încercări.

La fel s-a rugat şi pentru fiul Mihai şi fiica Tatiana, şi la naștere şi în tot timpul vieţii lor. Rugăciunea, citirea Psaltirii şi postul, precum şi educaţia religioasă a copiilor, au fost preocupări primordiale ale vieţii sale de familie. Instrucţia şi căsătoria lor, de asemenea.

A trebuit să treacă prin trei operaţii: prima, scoaterea amigdalelor, făcută de un chirurg orelist, la Sighişoara. Când s-a dus la control acesta a constatat că nu a tăiat bine şi i-a tăiat pe viu acel rest. A suferit îngrozitor.

Mai târziu, când eram încă la Albeşti, a trebuit să facă operaţia de Basedow. Aceasta, cu greutăţile inerente, a avut loc la București. În timp ce era pe masa de operație – operaţie delicată și dificilă – s-a rugat Maicii Domnului aşa: „Maica Domnului, ajută-mă să scap cu bine şi îţi voi cânta toată viața”.

Cântase şi până aici, în cinstea Maicii Domnului, dar de atunci a cântat mereu, în Biserică, în casă, în pelerinaje şi mai târziu chiar şi în cântări, izvorâte din evlavia faţă de Fecioara Maria, care a ajutat-o şi ocrotit-o toată viaţa. Dar nu s-a mulţumit cu acestea, ci a îndemnat mereu şi pe credincioase şi mai ales coristele de la Biserica de Piatră, să aibă mare evlavie faţă de Maica Domnului. Şi pe cei care veneau la casa parohială, pentru probleme duhovniceşti, stând de vorbă cu ei, îi îndemna la credinţa în Dumnezeu, la rugăciune, post şi milostenie, la îndreptarea vieţii, fapt pentru care mulţi o aveau în dragostea lor.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice şi o preoteasă model” , Editura „Credinţa strămoşească”)

Preoteasa Elena Streza: viața religioasă (I)

„Trăsătura principală a preotesei Elena a fost religiozitatea și evlavia. Cunoștea, din citit, din predicile ascultate, din îndrumarea marilor duhovnici pe care i-a cunoscut, elementele de bază ale credinței noastre.

Credința și adorarea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, îi erau principiile de bază și izvorul credinței totale și neîndoielnice.

Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, viața Sa, faptele Sale, minunile Sale, învățătura Sa, jertfa Sa, Învierea și toate momentele însemnate îi erau foarte bine cunoscute și crezute; citea, mai ales după pensionare, regulat Sfânta Scriptură, atât a Vechiului, cât și a Noului Testament.Cercetarea Sfintei Biserici, în duminici, în sărbători, la aproape toate slujbele, a fost una din caracteristicile sale. Nu știu să fi lipsit vreodată de la Sfânta Liturghie, decât când a fost poate legată de vreo suferință, cum a fost când a fost operată.

Când era tânără și copiii mai mici, mergea cu ei la biserică, la slujbe. Mai târziu, când au fost mari, la fel, îi îndemna să fie în biserică, să cânte și să dea dovadă de o viață demnă, cinstită și cu credință în Dumnezeu și în cele sfinte. Se îngrijea să-i aducă la Sfântul Potir, iar mai apoi să se spovedească și împărtășească în cele patru posturi.

Miercurea și vinerea era post pentru toată familia, după ce au crescut mai mari. Posturile Mari erau respectate cât se putea mai bine. [...]

După ce am împlinit 74 de ani și 51 de ani de activitate, am cerut pensionarea și ne-am mutat înapoi la Sibiu, cu familia fiicei noastre Tatiana. [...]

Aici preoteasa Elena și-a aranjat în dormitorul nostru un mic altar, cu icoane, cruci și lumânări, în fața căruia își relua acum în liniște rânduiala ei de rugăciuni zilnic, dimineața și seara. Citea din Biblie în fiecare seară, citea viața și minunile Maicii Domnului și alte carți de zidire duhovnicească.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice și o preoteasă model” , Editura „Credința strămoșească”)

Preoteasa Elena Streza: contribuția în misiunea preoțească

„De la început subliniem că preoteasa Elena nu s-a amestecat niciodată în problemele de învățătură ale Bisericii, dogmatice, morale și altele pe care ca preot le-am propovăduit credincioșilor.

Ea a fost de-a lungul anilor primul critic al felului cum îmi îndeplineam îndatoririle sacerdotale:

a) Un program riguros în cultul divin; afișarea acestui program la loc vizibil, să poată fi cunoscut de credincioși; programul și orele Sfintei Liturghii, în duminici și sărbători; punctualitatea la toate serviciile religioase; respectarea rânduielilor la Sfânta Liturghie, Utrenie, Vecernie și alte servicii religioase.

b) Era primul critic și a fost mereu, al predicilor mele: rostire, conținut, ținută și durată. Adeseori, când depășeam timpul rânduit pentru posibilitatea asacultării cu atenție a predicilor, îmi semnala discret la ceas terminarea predicii.

c) Ținea și la ținuta mea exterioară. Înainte de a pleca la serviciile religioase îmi făcea o inspecție a ținutei: hainele curate, în bună rânduială, la fel și fața, barba; în biserică, dacă observa o neglijență în îmbrăcarea veșmintelor preoțești, foarte discret îmi atrăgea atenția.

Acest lucru mă făcea să am mereu în atenție și aceste aspecte al misiunii preoțești. Un preot care se prezintă într-o ținută neglijentă, lipsit de punctualitate, sau chiar murdar, va displace credincioșilor. Aceștia vor ca preotul, și mai ales parohul lor, să se prezinte totdeauna într-o ținută impecabilă, demnă de misiunea lui, de serviciul divin pe care îl execută, fie în biserică, fie în alte împrejurări.

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice și o preoteasă model” , Editura „Credința strămoșească”)

Povestea alegerii unei viitoare preotese...

„[...] În cele din urmă ne-am împrietenit câțiva colegi cu aceste fete cu care ne întâlneam după terminarea Sfintei Liturghii, din catedrală; și până să trebuiască să ajungem la masa de prânz, la cantina Teologiei, ne plimbam împreună prin parcul Astra de pe strada Regina Maria și discutam diferite probleme religioase, de morală, despre slujba din catedrală, despre predicatori, despre prietenie și altele. Așa s-a realizat între noi – teologii și acele domnișoare – o prietenie sinceră, bazată pe respect și noblețea tinerească, fără tendințe spre cele păcătoase. știam că intrarea în cler trebuia făcută cu păstrarea castității și a viitorului preot, dar și a viitoarelor preotese. [...]

Așa au trecut anii și ne apropiam de terminarea teologiei (1949) pregătind serios examenele și lucrând la teza de licență în teologie – care ne cereau întrebuințarea timpului cu scumpătate; și în timpul puțin, din Duminici, cu întâlnirile prietenești, cu fetele amintite. Dar în același timp, devenise și preocuparea, ca dintre aceste prietene, să încercăm să alegem una, cu care întărind prietenia și întâlnirile, să putem aborda subiectul delicat și important al unei apropieri, bazată pe sentimentul curat al dragostei.

Adeseori discutam despre această problemă și le aduceam aminte de cum ne învățase Părintele Arsenie în vacanța duhovnicească de la Brâncoveanu, din vara anului 1947 – când a prezentat crâmpeie din „Cărarea Împărăției”. [...] Concluzia celor discutate atunci a fost aceasta: „Nu poți iubi, ceea ce nu cunoști”. Adevărata iubire se bazează pe cunoaștere și încă o cunoaștere cât mai deplină. În cazul căsătoriei, trebuie să știi ceva despre familia partenerului, despre neamul său, despre felul de viață și concepția lor. Altfel te poți păcăli, după o căsătorie făcută în pripă, și fără să cunoști îndeajuns persoana și familia și neamul ei.

Unii tineri caută dragostea la „prima vista” (la prima vedere), care se bazează în special pe frumusețea fizică, alții caută averea, alții au în vedere alte criterii, care în final se vor dovedi nefericite.

Sunt cunoscute destule cazuri de căsătorii nefericite, care în final eșuează în stări dramatice, mai ales când sunt la mijloc și copii.

Deci atât pentru tinerii care se pregătesc pentru preoție, ca și pentru fetele care se gândesc să ajungă preotese, multă atenție, multă seriozitate și păstrarea castității până la căsătorie. [...]

Nu este ușor să istorisesc acum, după 56 de ani, delicata problemă care a dus de la cunoaștere și prietenie până la cererea în căsătorie.

Față de celelalte tinere pe care le cunoșteam și devenisem chiar prieteni, și față de alte tinere pe care le mai cunoscusem, Elena Filip excela prin valoarea sa morală și caracterul profund religios, prin modestie și seriozitate.

Nu spun ceva nou, făcând afirmația că toți băieții caută la viitoarea logodnică și soție și o înfățișare plăcută, adică așa cum ne spusese Părintele Arsenie, că ar trebui să aibă si pe „vino încoa”, adică să aibă și o oarecare frumusețe fizică. și când aceasta este dublată de o frumusețe morală, interioară, cu atât mai bine.

Elena Filip avea ca domnișoară o înfățișare plăcută, o anumită frumusețe fizică cum se poate constata din unele fotografii din tinerețe, pe care și-a păstrat-o toată viața. Ea n-a fost preocupată să și-o pună în evidență sau să o înfrumusețeze artificial, ci socotea că adevărata frumusețe a unei femei stă în frumusețea sufletului care „trebuie păstrat ca lacrima de curat”, cum se exprima într-o poezie dedicată tinerelor fecioare [...].

De fapt s-a preocupat toată viața de această frumusețe a sufletului, de această inocență și candoare spirituală. Credința în Dumnezeu și exemplul Maicii Domnului, a sfintelor mironosițe și a vrednicelor femei creștine dintrecut era imboldul care o ajuta spre această gândire și preocupare.

Ca tânără, în dialog cu alții, păstra totdeauna o modestie fără ostentație. Când însă lua cuvântul folosea un limbaj plăcut, logic și la obiect, fără ifose sau tendințe de megalomanie; cumpătată în exprimare, ca și în felul ei de a se purta.

Aceste calități au făcut, m-au determinat, să mă gândesc în acel timp – în anul ultim de teologie – că ea corespunde acelor criterii și virtuți, despre care ne vorbea Părintele Arsenie în vara anului 1947, la Brâncoveanu, și să mă opresc la dânsa, ca la o viitoare soție. Trebuia însă ca faptele să se desfășoare cu toată atenția și înțelegerea. Trecerea de la o prietenie și cunoștință curată spre sentimentul sublim al „dragostei” se face treptat, în timp și sub cenzură mintală. Aceasta face ca momentul acela să nu scape de sub control, să nu se manifeste vulcanic, trecând în senzualism păcătos, cum se întâmplă adeseori.

Deci după întoarcerea de la Prislop, după vacanța de Paști, din anul 1949, am început să ne întâlnim mai des și să discutăm problema întemeierii unei familii, încurajându-ne reciproc spre destăinuiri intime, care ne apropiau tot mai mult de momentul declarării sentimentului intim, misteric, al prețuirii reciproce, al dragostei.

Momentul acesta al cristalizării, concretizării și descătușării acestui sentiment sublim, pentru fiecare, sentimentul comuniunii spirituale dintre două suflete, nu se paote descrie, el rămânând ceva inconfundabil, în toate manifestările sale, păstrând nevinovăția, inocența și castitatea; pentru viitorii preoți acestea fiind circumstanțe spirituale până la căsătorie, binecuvântată în Taina Cununiei.

Aceste momente, batae pe frumusețe și încredere, comuniune, au dus cu ușurință la cererea în căsătorie, când ne-am legat destinul unul de celălalt, pentru o viață.

Acel „da” rostit cu bucurie, consecință a atâtor momente, din trecutul unei prietenii curate, a fost rostit cu îmbujorarea feții și bucuria ce i se putea citi pe față. Se întrevedea un viitor comun, pentru o viață închinată familiei și slujirii preoțești. Momentul acela rămâne intim, mistic și nu poate fi divulgat altora.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice și o preoteasă model” , Editura „Credința strămoșească”)

Marturia unei preotese din Sibiu

„Sunt o fiinţă fericită! Fericită în primul rând pentru că Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit să-L cunosc din fragedă pruncie, că a îngăduit să port numele Preasfintei Maicii Sale, apoi că mi-a dăruit bucuria maternităţii, prin cele trei fetiţe minunate: Anastasia (5 ani), Daria (3 ani) şi Nectaria (1 an) şi că în cele mai grele momente ale vieţii m-a purtat El Însuşi pe braţe prin sfinţii Săi, pe care i-a rânduit făcători de minuni şi doctori fără de arginţi tuturor celor care îi cheamă cu credinţă în ajutor.

Am văzut cu ochii mei fapte minunate săvârşite de unii dintre aceşti <dumnezei prin har> care, deşi mutaţi cu sufletul la cer, n-au uitat de noi cei de pe pământ, ci fie şi-au lăsat trupul îndumnezeit drept altar de închinare izvorâtor de tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, fie au lăsat ca prin prăznuirea lor sau prin simpla pomenire a numelui lor, binecredincioşii aflaţi în nevoi, să-şi găsească de îndată izbăvirea. Aş aminti aici pe cei faţă de care nutresc o evlavie mai deosebită datorită grijii lor speciale faţă de noi: Sfântul Mare Mucenic Mina – izbăvitorul de pagube şi aducătorul lucrurilor furate sau pierdute, Sfânta Mare Muceniţa Varvara – patroana copilăriei mele, Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (+ 15 nov, Edesa), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din Lesbos (+1463; martirizaţi de turci) şi, nu în ultimul rând, SFÂNTUL NECTARIE al Eghinei, grabnic ajutătorul şi aducătorul de blândeţe, pace şi bucurie în case şi în suflete.

Demn de remarcat este faptul că deseori sfinţii ne caută ei pe noi, înainte ca noi să dăm de ei. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Nectarie: “m-a căutat” în anul I de Facultate prin cineva care dorea o traducere succintă a vieţii Sfântului din franceză în română. Atunci auzisem pentru prima dată de acest mare taumaturg dăruit de Dumnezeu grecilor şi întregii lumi. Dar, din păcate, nu l-am pus la inimă. Am luat doar cunoştinţă de existenţa lui şi l-am uitat. Au trebuit să treacă încă 10 ani ca să mă întâlnesc efectiv cu dânsul.
Şi aceasta s-a petrecut pe 19 octombrie 2003, ziua în care am adus-o pe lume pe Daria. Înainte cu câteva ore de a naşte (deşi mai aveam încă o săptămână până la termen), printr-un telefon providenţial, bunele şi grijuliile mele surori mă înştiinţează că Sfântul Nectarie ajută pe toate femeile însărcinate care se roagă lui să nască în mai puţin de o oră. Până în acel moment ştiam despre Sfânt că este vindecător de cancer. Nimic mai mult. Aveam să constat, la scurt timp, că dacă nu-l strigam pe Sfânt în chinurile cumplite ale naşterii, aceasta n-ar fi durat numai 50 minute – spre marea surprindere a mea şi a personalului medical, iar eu nu aş mai fi fost acum în viaţă. Până la orele 22.00 nu am avut nimic, nici o durere. La 22.50 mă aflam deja în faţa miracolului: o fetiţă superbă, cu ten curat rozaliu, blondă, cu ochii albaştri... Nu-mi venea să-mi cred ochilor! I-am pus numele Daria pentru că 9 luni de zile mi-a stăruit în minte numele acestei Sfinte (+19 martie), dar încă pe masa de naştere fiind, nu am rezistat să nu-i făgăduiesc Sfântului Nectarie că dacă Dumnezeu îmi va mai dărui o fetiţă îi voi pune numele lui.

Timpul a trecut... şi în primăvara anului 2005 eram din nou însărcinată. Ce-i drept, aceasta mă luase pe nepregătite. Planurile mele de viitor se îndepărtau unul câte unul, semn că voia lui Dumnezeu era alta. Starea de rău general, greţurile teribile, durerile abdominale m-au îndreptat, vrând-nevrând, spre medicul ginecolog care, în urma unei ecografii, a declarat soţului meu: “Soţia dumneavoastră are o sarcină extrauterină. Trebuie neapărat operată, altfel există riscul ca una din trompe să explodeze, iar doamna să ajungă în stare de şoc la spital. Mâine dimineaţă o voi opera chiar eu. Vă aştept cu o confirmare”. Am rămas cu gura căscată. Nu am putut lua nici o decizie imediată. Şi cum oare aş fi acceptat operaţia când ştiam că aş săvârşi un păcat la fel de mare precum avortul? Am ajuns acasă bântuită de gânduri şi de mustrări de conştiinţă : “Să fie o atenţionare a lui Dumnezeu că nu am primit de la bun început <darul minusculei vieţi> cu bucurie, cu linişte, cu recunoştinţă, că m-am întristat, că m-am descurajat? De ce a îngăduit pentru mine această încercare? Sigur, am greşit! Acum ce voi face? Voi avea atâta credinţă încât să merg înainte aşteptând clipa fatală şi lasându-mă cu totul în mâinile Ştiutorului a toate? Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă!” – strigam în străfundurile fiinţei mele. Şi mi-am amintit din nou de Sfântul Nectarie. „Îl voi lua ca mijlocitor. El e cel mai potrivit pentru situaţia în care mă aflu. De va voi, va putea preschimba răul în bine...“ – mi-am spus cu o oarecare vioiciune de spirit. M-am aşezat în genunchi şi i-am citit acatistul cu lacrimi, rugându-l stăruitor să-l treacă pe copilaş “pârleazul”, aducându-l în mediul lui propice de dezvoltare. Ce nu e cu putinţă la Dumnezeu? După acest “botez” al conştiinţei m-a împins sufletul să-i făgăduiesc încă o dată că, dacă va decurge totul firesc, copilaşul îi va purta numele, iar minunea o voi propovădui verbal şi în scris ca să cunoască toţi cât de “minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”. După 48 de ore m-am prezentat cu un bilet de urgenţă la un alt doctor pentru o nouă ecografie. Nu mai aveam cum să stau liniştită acasă. Am intrat cu prioritate, şi, după efectuarea examenului clinic de rigoare, doctorul mi se adresează zâmbind: “Despre ce urgenţă e vorba? Sarcina este absolut normală, la locul ei...Totul e OK”. Am tresărit de uimire... Bătăile inimii mele se armonizau într-un dans înălţător cu bătăile grăbite şi vesele ale micuţei inimioare. Am răsuflat uşurată şi profund mulţumită. Parcă mă întorsesem dintr-o bătălie. Purtam steagul biruinţei obţinute de marele meu binefăcător, Sfântul Nectarie, al cărui nume îmi revenea necontenit pe buze.

A sosit cu paşi repezi şi praznicul Sfântului (9 nov), zi în care am purces spre racla cu părticica din sfintele sale moaşte, adăpostită de Biserica Spitalului TBC din Sibiu. Până în acea zi nu am ştiut că Sibiul are o asemenea avuţie. A avut grijă Sfântul şi de data aceasta să ne cheme la el ca să-l putem “îmbrăţişa” prin rugăciune. Naşterea era programată la sfârşitul lunii, dar mă bucur să cred că Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv “s-au înţeles” cu Sfântul Nectarie să aibă şi ei o contribuţie la fericitul eveniment. Am născut chiar de praznicul lor (15 nov), în prima zi a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. La ora 10.00 dimineaţa, când s-au înteţit durerile, m-a sunat sora mea cea mică încredinţându-mă că imediat va începe să citească Acatistul Sfântului Nectarie. La 10.30 punct, când ea a terminat Acatistul, şi-a făcut apariţia “zâna zorilor”, minunata Nectaria, care, printr-un ţipăt unic şi de neuitat, ne dădea de veste că a părăsit întunericul pântecelui matern, dornică de lumina neînseratului soare. Încă nu coborâsem de pe “masa de jertfă” când a trebuit să depun mărturie despre adevăratul nostru Salvamar. “Nectaria sau Nectarina?” – mă întreabă doctorul mirat. “NEC-TA-RIA!” – îi răspund silabisit şi complet epuizată. “Dar ce nume e ăsta? N-am mai auzit...”. Pe moment m-a ispitit gândul să-i dau un răspuns simplu, real şi străin de tainică realitate a comuniunii noastre cu lumea cerească (ex: “în compensarea amărelilor groaznice pe care le-am avut în timpul sarcinii...”), dar conştiinţa nu m-a lăsat: “De la Sfântul Nectarie, care a vindecat-o pe fetiţa mea cea mare de o boală grea şi care m-a ajutat la naştere...” “Cine e? E mort sau viu?” – continuă să mă interogheze uimit doctorul. “Şi una şi alta. E un sfânt al secolului trecut, ale cărui sfinte moaşte se află în insula Eghina din Grecia şi o parte chiar la noi în ţară. A fost profesor, mitropolit, sfânt!...”. “Şi cum comunicaţi: în greacă sau în română? Ştie şi limba română?”. “Ştie toate limbile pământului, domnule doctor!”. “ Ei, lasă-mă! Cum aşa?”. L-am lăsat..., dar în grija Sfântului Nectarie, să-l călăuzească cum ştie el spre adevăr.

Dar să revin la dulcea mea Nectarie, cu câteva remarci: o privesc şi nu mă mai satur. Nu pentru că îi sunt mamă, ci asta o spun toţi cei cu care ne întâlnim. Sper să nu fiu prea îndrăzneaţă dacă afirm că chipul ei are multe în comun cu chipul Sfântului Nectarie: ochii mari, albaştri, extrem de blânzi, sprânceana stângă mai coborâtă decât cea dreaptă, zâmbetul galeş şi suav. “Copiii <surpriză> sunt cei mai reuşiţi” – mi-a şoptit odată un preot sibian, tată a 5 copii excepţionali, iar Nectaria a certificat acest lucru. Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu noi, dar noi adesea... Dar noi adesea şi iremediabil. Dacă aş fi ascultat de primul glas, aş fi pierdut o comoară mai scumpă decât tot pamântul cu toate bogăţiile lui. Dacă aş fi acceptat condamnabila operaţie şi nu mi-aş fi pus nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu, Nectaria acum nu ar mai fi fost. În prezent nu mi-aş mai fi îndulcit văzul, auzul, mintea şi sufletul cu “mierea” îngerească a acestei “albinuţe”, ci m-ar fi aşteptat, fără să ştiu, “cupa” plină de “fiere” a Judecăţii de pe urmă. Slavă Preabunului Dumnezeu, sfinţilor Săi şi îndeosebi Sfântului Nectarie că nu m-au lasat să cad în ispită!

Am amintit mai sus de o altă minune a Sfântului Nectarie şi nu numai a Sfântului Nectarie, ci şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina: tămăduirea primei noastre fetiţe, Anastasia, diagnosticată de la vârsta de 2 ani cu megadori colon şi constipaţie cronică. Clismele regulate pe care am fost nevoiţi să i le facem tot la 2-3 zile timp de 1 an o înspăimântau şi o aduceau într-o stare critică, cu transpiraţii abundente, tremurături, urlete, lacrimi etc. Supozitoarele cu glicerină nu-şi mai făceau de mult efectul. Pe 27 aprilie 2004 am consultat un medic naturist din Bucureşti, după care am fost şi la racla cu moaştele Sfântului Nectarie de la mânăstirea Radu Vodă. De această dată Dumnezeu ne-a pus credinţa la încercare. Minunea întârzia. Au trecut câteva zile. Eram abătuţi şi nedumeriţi. Am citit de câteva ori, împreună cu fetiţa, Acatistul Sfântului Nectarie şi Paraclisul Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Aflasem de curând că Sfântul Rafail a vindecat o femeie care suferea de constipaţie cronică şi că Sfântul Nectarie “se pricepea” şi la boli intestinale. În marţea luminată, a 3-a zi de Paşti, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, Anastasia a făcut la oliţă fără nici o intervenţie din partea noastră. Nici nu apucasem să-i administrăm tratamentul prescris de doctor. Am să redau cu exactitate dialogul pe care Anastasia l-a avut în februarie 2005 cu sora mea cea mică şi pe care l-am notat imediat:

N: - Am auzit că ai facut la oliţă. Vezi că te-au ajutat sfinţii dacă te-ai rugat?
A: - Da! Am visat că a venit la mine şi m-a ajutat să fac şi m-a împins aşa: hmmm!
N: - Cine a venit la tine?
A: - Sfântul Lafail!
N: - Şi cum arăta?
A: - Avea barbă lungă!
N: - Era mic sau înalt?
A: - Înalt!
N: - Şi cum era îmbrăcat?
A: - Ca tati!
(....)
N: - Ia să vedem, care din aceasta icoană?
A: - El! (l-a arătat exact pe Sfântul Rafail).
Se pare că sfinţii lucrează şi “în echipă”. Nu pentru că nu ar fi în stare să se “descurce” individual, ci pentru că le place smerenia, conlucrarea prietenească, intercomuniunea, ca unii ce sunt părtaşi ai Sfintei Treimi – “structura supremei iubiri”.

Şi în anul acesta (2006) Sfântul Nectarie ne-a avut sub oblăduirea sa. În luna iunie ne aflam în staţiunea Govora. Doamna doctor R.I. ne-a primit ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Asistenta dânsei era însărcinată; mai avea câteva zile şi trebuia să nască. Amabilitatea amândurora ne-a încurajat să orientăm discuţia spre tarâmul duhovnicesc al credinţei. Le-am povestit propria experienţă cu Sfântul Nectarie, sfătuind-o în special pe doamna asistentă să-l cheme în ajutor la naştere. Şi pentru ca să se convingă de cele spuse, le-am dăruit câte o carte cu viaţa, minunile şi Acatistul Sfântului. Apoi am urcat cu fetiţele cele mari la ultimul etaj. În ziua aceea mai aveam de făcut încă o procedură. Dar înainte de a o finaliza, din ispita şi răutatea diavolului care n-a suportat propovăduirea noastră, fetiţele au ieşit cu un minut mai repede. Am auzit în curând ţipete şi inima mi-a fost cuprinsă de nelinişte. Presimţeam că s-a întâmplat ceva rău. Când am coborât, Daria se afla în braţele unei femei care împreună cu doamna doctor R.I. ne-au spus, speriate, că fetiţa a alunecat pe scări şi s-a rostogolit de sus până la parter întocmai “ca un dovleac” şi, spre marea lor surprindere, n-a păţit nimic. Eu însămi am pipăit-o, am scuturat-o, am întors-o “pe toate părţile”: nici o lovitură, nici o vânătaie. Când am părăsit incinta spitalului, a început să zburde ca de obicei. Am ajuns în parc ca să ne întâlnim cu mama, care o avea în grijă pe Nectaria. Şi mama era oarecum tulburată. Ce se întâmplase? În acelaşi timp în care Daria căzuse, în căruciorul în care dormea Nectaria era gata-gata să intre o maşină care virase foarte aproape de banca pe care stătea mama. Câţiva centimetri în plus şi accidentul era inevitabil. Ne-a păzit însă Sfântul Nectarie, drept mulţumire....

Şi încă ceva foarte important: 7 luni de zile Nectaria nu dormea noaptea, iar ziua dormea doar 15-20 de minute. I-am administrat şi Romergan, dar degeaba. Căpătasem o oboseală cronică, vecină cu nebunia. Nu ştiam ce are. Mă scula din oră-n ora, certându-mă parcă... Cauza? Am făgăduit CEVA şi nu m-am ţinut de cuvânt, amânând în permanenţă din diverse motive. În momentul în care am început să scriu, Nectaria a început să doarmă. Concluzia? FĂGĂDUINŢELE FĂCUTE SFINŢILOR TREBUIESC ÎNDEPLINITE IMEDIAT, altfel apar atenţionările.
Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Amin. “

Mărturie preluată de pe www.avort.ro, cu menţiunea că o cunosc personal pe autoarea ei.

Familia preotului

„Toate conditiile pentru hirotonie si preotie puse in lumina de Sfantul Apostol Pavel catre Timotei: "sa fie fara de prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios... destoinic sa invete pe altii, nebetiv, nedeprins sa bata, bland, pasnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, avand copii ascultatori cu toata buna-cuviinta"(I Timotei 3, 2-4), in intregul lor, sunt cuprinse in aceste cerinte esentiale: vocatia, cunostinta teologica a adevarului si castitatea. Nu trebuie uitata, insa, nici aceea de a fi "neagonisitor de castig urat", atat de grava, pentru care Apostolul spune: "iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta" (I Timotei, 6,10). Iar drept temei al virtutilor Sfantul Pavel vede preotul "ca un un iconom al lui Dumnezeu , neingamfat" (Tit 1, 7), deci smerit. Tot Apostolul vadeste mandria, "trufia - cauza si osanda a diavolului" (I Timotei 3, 6). Acest ansamblu de daruri si virtuti il construiesc pe Preot ca parinte duhovnicesc al unei Parohii si ca parinte, cap al familiei sale. In aceasta calitate el are o sotie numita adesea de popor: "maica preoteasa ". Cea mai mare parte din insusirile Preotului, evocate mai sus, constituie si vrednicia Preotesei, despre care un Ierarh al Bisericii gaseste de cuviinta sa spuna: " ...preotesele sunt jumatatea misionara a preotului in parohie". Insa privind ceea ce constituie fiinta cununiei, marturia Sfantului Apostol Pavel este fundamentala: "Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserica" (Efeseni 5,32). Paradigma ei, deci, este in unirea lui Iisus Hristos cu Biserica avandu-si modelul in Vesnicul Arhiereu Care-Si sfinteste Biserica prin Jertfa Lui. Nunta isi dezvaluie fundamental un caracter sacerdotal si aceasta pune o deosebita pecete pe familia Preotului. Asa precum "Hristos este Cap Bisericii, barbatul este cap femeii". Cand Adam contempla in femeia luata din coasta lui: "...os din oasele mele, trup din trupul meu..." (Facere 3, 23) prefigureaza Taina lui Hristos, Caruia Biserica, noi, ii suntem "Madulare ale Trupului Lui din carnea Lui si din oasele Lui" (Efeseni 5,30).
Iar copiii, dupa cuvantul Apostolului: "ascultatori cu toata buna-cuviinta" (I Timotei 3,4), reprezinta o plinire a existntei, a familiei. Omul se inplineste prin aceasta intreita cale: prin dreapta credinta in Dumnezeu care ii sfinteste, printr-o chemare, vocatie in care isi afla un rost al vietii si prin urmasi: fii sau ucenici. Urmasii, indeosebi copiii, sunt un semn adanc al iubirii, al unitatii. Mantuitorul spune, privind barbatul si femeia: "... nu mai sunt doi, ci un trup (Mat. 19, 6). Copilul reveleaza aceasta unitate. Din pruncul odraslit si nascut, cei doi parinti nu se mai pot retrage niciodata, prezenta lor in copil este irevocabila, pe totdeauna, aici se desvaluie profund misterul asemanarii. Este cea mai profunda icoana, "a asemanarii" (Facere 1, 26), a vesnicei prezente a Parintelui Ceresc in Fiul Cel vesnic si in Duhul Sfant. Atunci ni se desvaluie, intelegem cat de grav este avortul, ca o faradelege - ucidere a vietii, a unitatii. De asemenea nonsensul divortului, al homosexualitatii.
Se intelege ca numai o atmosfera sacra sustine familia in unitatea ei. Inainte de toate este darul rugaciunii. In cartea lui Tobit aflam modelul unei asemenea rugaciuni familiale. Fiind Tobie cu Sara, cea daruita lui de sotie, "Tobie s-a ridicat si a zis: Scoala, soro, sa ne rugam ca sa ne miluiasca Domnul. Si a inceput Tobie a zice: Binecuvantat esti Tu, Dumnezeul parintilor nostri, si binecuvantat este numele Tau Cel sfant si slavit intru toti vecii. Sa Te binecuvinteze pe Tine cerurile si toate fapturile Tale! - Tu ai facut pe Adam si Tu ai facut pe Eva, femeia lui, pentru a-I fi ajutor si sprijin, si din ei s-a nascut neamul omenesc. Tu ai zis: nu este bine sa fie omul singur, sa-ti facem un ajutor asemenea lui. Si acum, Doamne, nu placerea o caut, luand pe sora mea, ci o fac cu inima curata. Binevoieste deci a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete. Si a zis si ea cu el: Amin!" (Tobit 8, 4-8). O asemenea atmosfera se cuvine, indeosebi, sa o arate casa si familia preotului. Parintele Patriarh Teoctist, cu sacra intelegere, vede in familie, "o imagine miniaturala a Bisericii". Asa se explica faptul ca de cateva ori, in Sfanta Scriptura a Noului Testament, descoperim ca sinonim pentru familia crestina, cuvantul "Biserica" (Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19). Si, intr-adevar, in acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur, dupa Apostol, afirma: "familia, caminul, casa, este o mica Biserica". Iar pentru preot, familia lui este Biserica intr-o comuniune sfanta cu familia mai larga, ecleziala, a parohiei. Asa el vede in toti credinciosii, fii ai parohiei lui, fii lui duhovnicesti. Asa vede transfigurata, spiritualizata, legatura cu toti credinciosii. “

Părintele Constantin Galeriu, fragment din Rolul familiei preotului în parohie

Preoteasa Nadejda Ilisei

La 19 noiembrie 2003 s-a încheiat pribegia şi călătoria pământească a preotesei Nadejda Ilisei din Fălticeni, personaj insolit al ţinutului aflat între „livezi nesfârşite“ şi chiar al Bisericii din Moldova. Am folosit cuvântul „pribegie“ pentru a sublinia înstrăinarea românilor despărţiţi de graniţe artificiale. Născută la Răciula, în ţinutul Orheiului (Lăpuşna) dintr-o familie avută, posesoare a câtorva sute de hectare de pământ, Nadejda, crescută împreună cu ceilalţi şase fraţi în familia Vasiliu, a reuşit să fugă în România, dar părinţii şi fraţii ei au fost deportaţi în Siberia, fiind nevoiţi să rămână toată viaţa departe de pământurile lor. Când au scăpat din lagăr, au fost obligaţi să se stabilească în Ucraina, într-un loc străin, unde n-aveau rudenii şi unde se vorbea altă limbă. Aşa a rămas despărţită Nadejda de părinţii şi fraţii ei, altă dată bogaţi, aflaţi apoi la limita existenţei, datorită vânturilor şi a furtunilor reci ale istoriei. Aproape 60 de ani, această femeie a purtat cu mare resemnare crucea acestor încercări.
Într-o zi a anului 1948 ea l-a întâlnit pe Ilie Ilisei, preotul cunoscut mai târziu în ţinutul Fălticenilor. Trecuse şi el prin necazuri şi avea nevoie de ajutorul ei. L-a însoţit la unele parohii de lângă Fălticeni (Lămăşeni şi Mănăstioara) şi apoi, din 1955 la Fălticenii Vechi, biserică istorică pe care o cercetase şi Ion Creangă, pe vremea când era elev la Şcoala de cateheţi din Fălticeni.
Biserica aceasta a devenit cea mai curată şi mai înzestrată din oraşul Fălticeni
Unii dintre bătrânii locului îşi amintesc că, în 1955, biserica de la Fălticenii Vechi era filie a parohiei „Adormirea“. Acolo se slujea rar, pentru faptul că erau puţini credincioşi, dar şi pentru că-n biserică ploua. Acoperişul era spart, pe la colţuri crescuseră arbuşti şi nimeni nu cuteza să-şi ia răspunderea schimbării care se impunea. Preotul Ilie Ilisei şi preoteasa Nadejda au schimbat faţa acestui lăcaş părăginit. Vreme de 30 de ani, fără odihnă, cei doi, deopotrivă, au muncit ca la propria lor casă, în cele din urmă, biserica aceasta devenind cea mai curată şi mai înzestrată din oraşul Fălticeni.
Lucrări de schimbare a acoperişului, construirea unui nou pridvor, lucrări exterioare în praf de piatră şi ciment alb, pictură în tehnica „fresco“, mobilier nou, realizat de un mare artist, Mihai Muşat, casă de prăznuire şi atâtea altele sunt rodul muncii exemplare din cei 30 de ani. Preoteasa Nadejda nu le-a făcut pe acestea singură. Ea a fost ajutată de credincioşii care au iubit Biserica. Dar a avut un merit important, poate chiar cel mai important. Şi atunci când părintele nu putea fi în mijlocul lucrătorilor, preoteasa, ca o adevărată şefă de şantier, a însufleţit toată această lucrare de restaurare şi înfrumuseţare a unei biserici aflate în ruină. Vremurile erau neprielnice. Aprobările se dădeau greu. Materialele de construcţie nu se găseau. Banii erau şi ei puţini. Peste toate acestea, dar mai ales peste privirile neprietenoase ale diriguitorilor de atunci, preoteasa Nadejda a trecut cu râvnă neistovită, cu smerenie şi cu o anume dăruire, aş zice rar întâlnită.
Preoteasa Nadejda va rămâne un model de jertfelnicie
Când toate au fost gata s-a fixat ziua cea mare a sfinţirii. La 13 noiembrie 1977, Mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist a oficiat slujba de sfinţire şi apoi Sf. Liturghie. A fost întâia sa sfinţire în Biserica Moldovei, înconjurat de ales sobor, Mitropolitul a adus cu sine doi arhimandriţi din Sf. Munte Athos, Teoclit şi Gavriil, aflaţi în acele zile în vizită prin Arhiepiscopia Iaşilor.
De mulţi ani nu mai fusese sfinţire în oraşul Fălticeni. Mii de oameni s-au perindat la închinare. Comitetul de femei şi consiliul parohial au pregătit agapa. Preoteasa a ostenit în fruntea lor. În nopţile dinaintea sfinţirii nu cred că a dormit mai mult de două-trei ceasuri. Mi-o amintesc adeseori în ţinuta modestă ce o purta, trebăluind prin curtea bisericii. Ştergea geamurile, scutura covoarele, făcea focul, curăţa grădina şi săpa straturile cu flori. La Liturghie, nelipsită fiind, stătea ultima, lângă uşa bisericii. Un exemplu rar, nu doar pentru lumea eclesială, ci şi pentru credincioşi în general. Aşa a ostenit preoteasa Nadejda într-una din bisericile Moldovei. Şi adeseori pe chipul ei lacrimile curgeau, ascunzându-le de privirile celor din preajmă. În 1985, preotul Ilie Ilisei a fost chemat pe neaşteptate în împărăţia lui Dumnezeu. Mai aveau încă multe planuri. Doreau să construiască o casă parohială şi o clopotniţă nouă. Dar n-a fost să fie aşa.
Preoteasa Nadejda 18 ani l-a pomenit şi l-a plâns. La cimitirul din Oprişeni i-a înălţat un monument de marmură, unic în felul lui, amintind generaţiilor care vor veni de strădania şi slujirea din vreme de furtună.
La cei 88 de ani, luând cu ea tristeţile pribegiei şi bucuriile muncii neobosite, cu puţine zile înainte de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, ea a trecut pragul veşniciei.
Preoteasa Nadejda va rămâne un model de jertfelnicie în perioada grea a anilor 1950-1990, va fi pomenită de parohia Fălticenii Vechi aşa cum se aminteşte şi în pisania acestui sfânt locaş şi chiar în istoria oraşului Fălticeni.

Articol apărut în Ziarul Lumina

"Dacă eşti cu Dumnezeu, îţi duci crucea cu bucurie"

Interviu cu doamna preoteasa Lidia Moraru din Chişinău

Există anumite calităţi care o fac atrăgătoare pe femeie în toate timpurile – dragostea, blândeţea, sinceritatea. Femeia creştină este fermecătoare la toate etapele vârstei. De aceasta ne-am convins, discutând cu preoteasa Lidia, soţia părintelui Anatol Moraru de la Biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Chişinău. La 47 de ani este foarte tânără, are un farmec deosebit, întrunind inocenţa copilărească cu feminitatea, graţia şi demnitatea. Pentru cei din jur preoteasa Lidia constituie un exemplu de femeie mironosiţă a timpurilor noastre. Anume la iniţiativa ei la biserică a fost deschis un atelier de croitorie, unde se fac veşminte preoţeşti, se coace pâine pentru şcoli-internat. De fapt parohia bisericii “Constantin şi Elena” seamănă a fi o mică mănăstire, unde vezi trebăluind mulţi tineri cu nişte feţe luminoase. Chipurile lor îţi dau de înţeles că aici există o atmosferă duhovnicească. Cunoscându-l pe părintele Anatolie Moraru şi preoteasa Lidia, îţi dai seama că anume ei sunt cei care reuşesc să o creeze. De fapt, din discuţii aflu că acesta ar fi un gând care-i frământă pe ambii - să creeze o mică mănăstire în inima Chişinăului. Fiind de naţionalitate ciuvaşă, matuşca Lidia, cum o numesc cu afecţiune cei de la biserică, a învăţat în scurt timp limba româna, astfel că am putut discuta fără dificultate. Desigur, am ţinut să aflăm ce înseamnă pentru dumneaei a fi preoteasă, dar ne-au interesat şi alte detalii, pe care le veţi afla din interviul ce urmează…

Cor. Matuşcă Lidia, v-aţi dorit din fragedă tinereţe să deveniţi preoteasă?

P.L. De fapt din copilărie am avut in inimă dorinţa sa devin călugăriţă. Dar duhovnicul meu, părintele cu binecuvântarea căruia trăiesc, nu m-a binecuvântat la mănăstire.

Cor. Cum aţi făcut cunoştinţă cu părintele Anatolie?

P.L. Eu trăiam în oraşul Serghiev-Posad, fostul Zagorsk şi învăţam la şcoala de medicină. Veneam la mănăstire, acolo unde învăţa el, la rugăciune. Ne-am întâlnit întâmplător pe teritoriul mănăstirii. De fapt nimic nu e întâmplător, aşa a fost voia Domnului. Dar în tinereţe ştiţi cum e – desigur că au fost şi gânduri diferite. Eu deodată m-am dus la duhovnicul meu şi l-am întrebat: părinte, se poate să mă întâlnesc cu un băiat din Academie? Părintele meu a stat, s-a gândit mult timp, probabil se ruga, apoi mi-a răspuns: “Da, te binecuvântez, numai că în post nu se poate. Dar să ştii, Lidia, acesta va fi soţul tău”. Nici n-am crezut. Ei, ziceam, părintele glumeşte. Dar peste doi ani noi ne-am cununat şi într-adevăr a fost părintele meu văzător cu duhul şi Dumnezeu i-a descoperit lui că Anatolie va fi soţul meu.

Cor. Este important să faci ceva cu binecuvântarea duhovnicului?

P.L. Da, e foarte important când avem de rezolvat probleme importante în viaţă: când vrei să te căsătoreşti, sau vrei să-ţi găseşti de lucru după dorinţa ta, e bine să te sfătui cu un duhovnic experimentat. Când vine creştinul cu o asemenea întrebare şi crede că Dumnezeu va lămuri prin preot această problemă – aşa o să fie. În viaţă este uşor să trăieşti aşa, cu îndrumarea unui duhovnic. Şi îţi duci crucea cu bucurie.

Cor. Care sunt ocupaţiile Dvs. de zi cu zi?

P.L. Acum în parohia noastră “Sf. împăraţi Constantin şi Elena” mă ocup cu croitoria. Avem pe lângă biserică un mic atelier de croitorie, deschis de 5 ani de zile. Dintre fetele care lucrează aici, unele au învăţat la Zagorsk. Coasem caftane, reiese, mitre, veşminte pentru preoţi şi călugări.

Cor. Mai există în Chişinău asemenea ateliere?

P.L. N-am auzit să fie.

Cor. Ideea înfiinţării atelierului a fost a Dumneavoastră sau părintele v-a sugerat-o?

P.L. Ideea a fost a mea. Eu aşa mă gândeam - Maica Domnului a cusut în viaţa ei haine pentru apostoli, pentru Fiul său iubit. Eu m-am gândit: oare eu n-am să pot aşa să aduc un folos Bisericii? Nu aveam idee de croitorie, dar m-am rugat Maicii Domnului şi ea mi-a ajutat, astfel că am găsit oamenii care să mă înveţe. Şi ne-am dus cu părintele Anatolie la Vlădica, el ne-a binecuvântat şi lucrul merge, slava Domnului. Avem o fată Natalia care brodează foarte frumos cu fir, cu pietre scumpe. Probabil nu este altcineva în Moldova, care să-i facă concurenţă. Frumoase lucruri face. Dacă cineva ar vrea să vină la noi să înveţe, noi o să-i primim cu plăcere.

Cor. Am auzit că aveţi şi o brutărie, unde coaceţi pâine pentru copiii de la internate, bătrânii de la aziluri. De multe ori faceţi asemenea acţiuni de caritate?

P.L. Cu ajutorul Domnului, îndată cum am deschis atelierul de croitorie, noi ne-am gândit să facem binefacere. Atunci şi Domnul ne va ajuta pe noi. Ştiţi, când facem mai întâi pomană şi Dumnezeu ne ajută mai mult. De aceea am cusut gratis caftane pentru maici de la unele mănăstiri. Când vin studenţi de la teologie, călugări, noi le reducem din preţ.

Cor. Sunt cazuri când creştinii preferă să se adreseze mai degrabă la Dumneavoastră cu problemele ce-i frământă?

P.L. Uneori se întâmplă că femeile vin să se sfătuiască mai întâi cu mine. Eu le spun ce ştiu, sau vin şi-l întreb pe părintele.

Cor. Matuşcă Lidia, cum ar trebui să fie o femeie creştină? Care este chipul ei ideal?

P.L. Cred că idealul femeilor creştine sunt femeile mironosiţe. Ele s-au proslăvit pentru dragoste şi credinţă faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi noi le putem urma exemplul, fiind un izvor de dragoste în familie, în Biserică. Când vom avea credinţă şi dragoste, atunci va fi pace în familie şi familia aceasta va fi binecuvântată de la Dumnezeu. Deşi femeile se numesc partea cea slabă, ele au mai multă răbdare. Să ne amintim că anume femeile, pentru credinţa lor, s-au învrednicit să-l vadă pe Mântuitor după înviere. Ucenicii au fugit, iar femeile au rămas până la urmă. Şi cu răbdarea putem depăşi toate durerile noastre, necazurile, nevoile. Nu este chiar uşor să dai o educaţie creştină copiilor, în zilele de azi. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, prin credinţa şi dragoste femeia creştină lucrează pentru mântuirea copiilor săi. Dacă ea va avea credinţă, Dumnezeu văzând jertfa ei o va răsplăti prin binecuvântarea copiilor şi a familiei.

Cor. Ce calităţi apreciaţi Dvs. la părintele Anatolie?

P.L. (Zâmbeşte) Părintele meu,… eu pe dânsul îl iubesc şi îl stimez mult pentru credinţa lui. Pe care el a luat-o de la părinţii lui probabil. Iubeşte slujbele şi este foarte milostiv.

Cor. Nu-l cicăliţi câteodată pentru aceasta?

P.L. Da, ştiţi, câteodată chiar aşa şi se întâmplă – prea mult dă. Dă şi dă. Nici un creştin, nici un om care se adresează nu rămâne fără un mic ajutor de la părintele Anatolie. Eu îi zic: părinte, chiar atâta nu se poate … Iar el îmi răspunde – eu sunt păcătos şi când fac milostenie, Dumnezeu îmi iartă păcatele…

Cor. Cum trebuie educaţi copiii într-o familie de preot?

P.L. În primul rând, în dragoste faţă de Dumnezeu. Pe noi cu părintele Dumnezeu nu ne-a binecuvântat să avem copii. Noi am vrut, mai ales când eram tineri. Dar cred că aşa a fost voia lui Dumnezeu, în schimb avem mulţi fii duhovniceşti. La biserica noastră avem foarte multe fete şi băieţi, care ne sunt ca nişte copii. Împreună lucrăm, împreună suntem la slujbă, discutăm. De acum dacă nu avem copii, trăim pentru oameni, pentru creştinii care vin la noi la biserică.

Cor. Cum credeţi, care este secretul înţelegerii între soţi, în familie?

P.L. Eu socot aşa: o familie unită va fi acolo unde atât soţul cât şi soţia îndeplinesc poruncile lui Hristos. Dacă amândoi vor îndeplini poruncile, dar Dumnezeu ne îndeamnă să ne iubim şi să ne jertfim unul pentru altul, atunci noi vom trăi ca un trup. Pentru aceea şi ne-am cununat, ca să fim un trup, aşa cum spune şi apostolul Pavel. Cred, principalul e dragostea şi încrederea unul faţă de altul.

Cor. Aţi avut pe cineva care să vă fie un exemplu în viaţă?

P.L. Eu mă rog într-una pentru nana mea. Ea reprezintă pentru mine un exemplu al femeii-mironosiţe. Anume de ea a fost inspirată dorinţa mea din copilărie de a fi călugăriţă. Socot că asemenea femei ca ea sunt puţine.

Cor. Matuşcă Lidia, ce răsplată o aşteaptă pe o femeie creştină pentru răbdarea şi jertfele pe care le aduce?

P.L. Răsplată mare Dumnezeu ne-a dat. “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”. Noi nu ştim care este plata. Dar fiecare om, când trăieşte pe pământ, dacă face bine, de acum simte bucurie. Atunci când moare, cu aceeaşi bucurie trece acolo, în rai. Bucuria aceasta nu poate fi spusă cu limba. Sufletul o simte şi se bucură în Domnul. Răsplata e pricinuită de faptele noastre. Facem bine - o să ajungem bine, facem rău, o să ajungem rău.

Cor. Căror femei sfinte vă rugaţi mai mult Dumneavoastră?

P.L. Ele toate sunt un exemplu pentru noi şi nişte mijlocitoare faţă de Dumnezeu. Totuşi mai des poate mă rog sfintei Maria Magdalena, care prima s-a învrednicit să spună Împăratului Tiberiu din Italia: “Hristos a înviat”. Deoarece ea prima s-a învrednicit să vadă Învierea Domnului. Ea propovăduia şi Îi slujea Lui cu averea sa, alături de alte femei – Maria lui Cleopa, Susana, Marta şi Maria. Dar pentru mine, ştiţi, este un exemplu viaţa sfintei Anastasia (uzoreşiteliniţa). Ea a vieţuit în timpul când creştinii erau prigoniţi şi umbla prin temniţe, îngrijea de bolnavi, îi hrănea. Mă impresionează acest exemplu de râvnă pentru Dumnezeu.

Cor. Nu vă este greu să duceţi un mod de viaţă plin de interdicţii, care pentru o femeie obişnuită pare de nesuportat – să nu vă fardaţi, să nu dansaţi etc. (Apropo, ca să fac o remarcă, preoteasa Lidia nici n-ar avea nevoie de fard ca să-şi accentueze frumuseţea naturală).

P.L. De multe ori mi se punea această întrebare – cum puteţi aşa, matuşca? Îmbrăcată în haine lungi, capul acoperit mereu. Într-adevăr, ca să fii preoteasă - numai după preot la biserică trebuie să mergi. La biserică rugăciune, acasă rugăciune. În ospeţie dacă te duci, totul trebuie să fie cuviincios, fără muzică. Nunţile de asemenea. Şi noi am făcut nunta fără muzică. Dar eu le răspund – de atâta pot, că sunt chemată de la Dumnezeu. Pentru mine aşa e uşor. Eu mă bucur. Ştiu că Maica Domnului n-a fost vopsită, purta îmbrăcăminte modestă. De aceea vreau să-i urmez exemplul. Şi nu o fac din frică sau fiind impusă de cineva, ci din dragoste.

Cor. Matuşcă Lidia, sunteţi ciuvaşă de naţionalitate, nu duceţi dorul baştinei?

P.L. Sigur că mi-i dor de rude, dar noi cu părintele ne ducem o dată în an, îmi văd părinţii, fraţii. Dar în Moldova îmi place foarte mult. Şi limba română am învăţat-o în doi ani, în biserică citesc româneşte. Chiar aş vrea să mor aici (zâmbeşte).

Cor. Vă mulţumesc pentru interviu!

P.L. Vă mulţumesc de asemenea şi mă iertaţi pentru greşeli. Să fiţi sănătoasă!

Îmi iau rămas bun de la preoteasa Lidia şi părintele Anatolie cu senzaţia că i-aş cunoaşte de mult timp. Despre părintele Anatolie mai auzisem că e de o rară blândeţe şi puritate sufletească. Acum îmi câştigă simpatia mai ales pentru umorul lui inocent. Îmi spune că multe fiice duhovniceşti, care s-au călugărit şi se află la mănăstiri din Rusia se vor întoarce, dacă părintele deschide mănăstire. Mă invitat şi pe mine. Îi zic în glumă că o să mă gândesc. După ce ies pe poarta bisericii “Constantin şi Elena”, am impresia că am părăsit un loc foarte luminos, paşnic. Cu regret, trebuie să mă întorc înapoi în oraş…

Interviu realizat de Alina Grigoraşcenco