Povestea alegerii unei viitoare preotese...

„[...] În cele din urmă ne-am împrietenit câțiva colegi cu aceste fete cu care ne întâlneam după terminarea Sfintei Liturghii, din catedrală; și până să trebuiască să ajungem la masa de prânz, la cantina Teologiei, ne plimbam împreună prin parcul Astra de pe strada Regina Maria și discutam diferite probleme religioase, de morală, despre slujba din catedrală, despre predicatori, despre prietenie și altele. Așa s-a realizat între noi – teologii și acele domnișoare – o prietenie sinceră, bazată pe respect și noblețea tinerească, fără tendințe spre cele păcătoase. știam că intrarea în cler trebuia făcută cu păstrarea castității și a viitorului preot, dar și a viitoarelor preotese. [...]

Așa au trecut anii și ne apropiam de terminarea teologiei (1949) pregătind serios examenele și lucrând la teza de licență în teologie – care ne cereau întrebuințarea timpului cu scumpătate; și în timpul puțin, din Duminici, cu întâlnirile prietenești, cu fetele amintite. Dar în același timp, devenise și preocuparea, ca dintre aceste prietene, să încercăm să alegem una, cu care întărind prietenia și întâlnirile, să putem aborda subiectul delicat și important al unei apropieri, bazată pe sentimentul curat al dragostei.

Adeseori discutam despre această problemă și le aduceam aminte de cum ne învățase Părintele Arsenie în vacanța duhovnicească de la Brâncoveanu, din vara anului 1947 – când a prezentat crâmpeie din „Cărarea Împărăției”. [...] Concluzia celor discutate atunci a fost aceasta: „Nu poți iubi, ceea ce nu cunoști”. Adevărata iubire se bazează pe cunoaștere și încă o cunoaștere cât mai deplină. În cazul căsătoriei, trebuie să știi ceva despre familia partenerului, despre neamul său, despre felul de viață și concepția lor. Altfel te poți păcăli, după o căsătorie făcută în pripă, și fără să cunoști îndeajuns persoana și familia și neamul ei.

Unii tineri caută dragostea la „prima vista” (la prima vedere), care se bazează în special pe frumusețea fizică, alții caută averea, alții au în vedere alte criterii, care în final se vor dovedi nefericite.

Sunt cunoscute destule cazuri de căsătorii nefericite, care în final eșuează în stări dramatice, mai ales când sunt la mijloc și copii.

Deci atât pentru tinerii care se pregătesc pentru preoție, ca și pentru fetele care se gândesc să ajungă preotese, multă atenție, multă seriozitate și păstrarea castității până la căsătorie. [...]

Nu este ușor să istorisesc acum, după 56 de ani, delicata problemă care a dus de la cunoaștere și prietenie până la cererea în căsătorie.

Față de celelalte tinere pe care le cunoșteam și devenisem chiar prieteni, și față de alte tinere pe care le mai cunoscusem, Elena Filip excela prin valoarea sa morală și caracterul profund religios, prin modestie și seriozitate.

Nu spun ceva nou, făcând afirmația că toți băieții caută la viitoarea logodnică și soție și o înfățișare plăcută, adică așa cum ne spusese Părintele Arsenie, că ar trebui să aibă si pe „vino încoa”, adică să aibă și o oarecare frumusețe fizică. și când aceasta este dublată de o frumusețe morală, interioară, cu atât mai bine.

Elena Filip avea ca domnișoară o înfățișare plăcută, o anumită frumusețe fizică cum se poate constata din unele fotografii din tinerețe, pe care și-a păstrat-o toată viața. Ea n-a fost preocupată să și-o pună în evidență sau să o înfrumusețeze artificial, ci socotea că adevărata frumusețe a unei femei stă în frumusețea sufletului care „trebuie păstrat ca lacrima de curat”, cum se exprima într-o poezie dedicată tinerelor fecioare [...].

De fapt s-a preocupat toată viața de această frumusețe a sufletului, de această inocență și candoare spirituală. Credința în Dumnezeu și exemplul Maicii Domnului, a sfintelor mironosițe și a vrednicelor femei creștine dintrecut era imboldul care o ajuta spre această gândire și preocupare.

Ca tânără, în dialog cu alții, păstra totdeauna o modestie fără ostentație. Când însă lua cuvântul folosea un limbaj plăcut, logic și la obiect, fără ifose sau tendințe de megalomanie; cumpătată în exprimare, ca și în felul ei de a se purta.

Aceste calități au făcut, m-au determinat, să mă gândesc în acel timp – în anul ultim de teologie – că ea corespunde acelor criterii și virtuți, despre care ne vorbea Părintele Arsenie în vara anului 1947, la Brâncoveanu, și să mă opresc la dânsa, ca la o viitoare soție. Trebuia însă ca faptele să se desfășoare cu toată atenția și înțelegerea. Trecerea de la o prietenie și cunoștință curată spre sentimentul sublim al „dragostei” se face treptat, în timp și sub cenzură mintală. Aceasta face ca momentul acela să nu scape de sub control, să nu se manifeste vulcanic, trecând în senzualism păcătos, cum se întâmplă adeseori.

Deci după întoarcerea de la Prislop, după vacanța de Paști, din anul 1949, am început să ne întâlnim mai des și să discutăm problema întemeierii unei familii, încurajându-ne reciproc spre destăinuiri intime, care ne apropiau tot mai mult de momentul declarării sentimentului intim, misteric, al prețuirii reciproce, al dragostei.

Momentul acesta al cristalizării, concretizării și descătușării acestui sentiment sublim, pentru fiecare, sentimentul comuniunii spirituale dintre două suflete, nu se paote descrie, el rămânând ceva inconfundabil, în toate manifestările sale, păstrând nevinovăția, inocența și castitatea; pentru viitorii preoți acestea fiind circumstanțe spirituale până la căsătorie, binecuvântată în Taina Cununiei.

Aceste momente, batae pe frumusețe și încredere, comuniune, au dus cu ușurință la cererea în căsătorie, când ne-am legat destinul unul de celălalt, pentru o viață.

Acel „da” rostit cu bucurie, consecință a atâtor momente, din trecutul unei prietenii curate, a fost rostit cu îmbujorarea feții și bucuria ce i se putea citi pe față. Se întrevedea un viitor comun, pentru o viață închinată familiei și slujirii preoțești. Momentul acela rămâne intim, mistic și nu poate fi divulgat altora.”

(Pr. Nicolae Streza – „Femei biblice și o preoteasă model” , Editura „Credința strămoșească”)