Umbra preotului

M-am intrebat timp de mai multă vreme dacă să public articolul care urmează. Principala mea obiecţie este faptul că perspectiva din care este scris mi se pare pur omenească, iar slujirea preotesei fără Dumnezeu este un non-sens. Cu toate acestea, la încurajările prietenei care a făcut traducerea, am optat până la urmă pentru publicare, considerând că problemele ridicate sunt realităţi bune de pus în atenţie, mai ales pentru cele care nu sunt încă preotese, dar îşi doresc să fie, cât şi pentru enoriaşii care pot cădea uşor în ispita judecării preotesei. În plus, comentariul final, care este adăugat de cei care au publicat articolul, vine să echilibreze perspectiva.

Pzb. Natalia

Iată şi articolul:

<<În urmă cu câţiva ani, unul dintre cititorii noştri ne-a trimis articolul care urmează. De atunci a rămas în dosarele noastre, suferind de obişnuita neglijare a subiectelor aflate „la îndemână". Nici sursa articolului, nici autorul nu sunt menţionate pe copia noastră, deci suntem în imposibilitatea de a cere permisiunea să-l retipărim. Totuşi, articolul atrage atenţia asupra unei probleme importante, vizând bunăstarea enoriaşilor noştri şi ne luăm îndrăzneala de a-l oferi cititorilor.

"Când o femeie se căsătoreşte cu un viitor preot, ea se căsătoreşte, dinainte, cu viitoarea lui parohie şi preoţie. După ce el este hirotonit, soţia lui poate fi, deseori, sortită unei vieţi de izolare, neglijare şi supusă unor continue priviri cercetătoare.
Fie că o numim "papadia" sau "matuşka" sau "prezbitera", numele însuşi ne spune o parte din povestea ei. Soţia preotului devine o prelungire a lui. Femeile care cred că acesta va fi un simbol al statutului înalt şi al consideraţiei, se înşeală. Deseori, nu face decât să le transforme în ţinte, iar soţia preotului suferă mai mult stres decât preotul însuşi.
Când Alban Research Institute a condus un program despre stres în rândul clerului, a descoperit că stresul în cazul soţiilor de preot este mult mai ridicat decât în cazul reprezentanţilor clerului în sine. O listă de factori de stres în cazul preoteselor pune în evidenţă următoarele probleme :
1. izolarea
2. lipsa de sprijin din partea comunităţii, care de obicei o vede pe soţia preotului ca pe un model mai degrabă decât ca pe o persoană
3. supoziţia că atunci când un episcop numeşte un preot într-o parohie, şi soţia lui este numită şi este, într-un fel, responsabilă faţă de parohie
4. povara de a conduce casa parohială dintr-un buget insuficient, deseori sub ochii critici şi neîndurători ai congregaţiei
5. dificultatea de a creşte copii şi a conduce o gospodărie dintr-un salariu de preot.
Această situaţie problematică este întreţinută de realitatea că un preot este mai întâi căsătorit cu parohia sa şi abia în plan secund, cu soţia.

Matuşka Alexandra ştia că a fi soţie de preot nu este o garanţie împotriva problemelor maritale. Tatăl ei fusese preot şi ea o văzuse pe mama ei luptând cu neglijarea şi izolarea. Dar când l-a întâlnit pe Serge ca seminarist şi au decis să se căsătorească, era convinsă că mariajul lor va fi diferit. «Aveam să reuşesc, să fac lucrurile cum trebuie », spune ea cu un râs cam cinic în prezent, după douăzeci de ani de când este preoteasă. «Aveam această reprezentare frumoasă, idilică despre căsătorie, că noi doi vom fi ca o echipă. Îi vom iubi pe toţi şi toţi ne vor iubi.»
Nu i-a luat mult Alexandrei să descopere că, asemenea mamei sale, se va afla singură în cea mai mare parte a timpului şi că se va confrunta cu mulţi enoriaşi neiubitori, uneori rău-intenţionaţi şi maliţioşi.
La prima parohie în care au fost trimişi aveau un apartament de 4 camere ataşat bisericii. Matuşka nu putea găti niciodată sau spăla sau împlini alte treburi gospodăreşti în timp ce enoriaşii erau la biserică pentru întâlniri sau alte activităţi; sunetele şi mirosurile din apartament se puteau simţi din biserică sau din sala de la subsol. Mai mult, când au apărut şi copiii, ei trebuiau ţinuţi în linişte când avea loc vreo întâlnire de orice fel sau când cineva venea să-l caute pe Părintele Serge. Când copiii se jucau în curte, comună cu a bisericii, cineva găsea întotdeauna motiv să se plângă de ei.
Enoriaşii în mod obişnuit veneau fără să se anunţe, deseori aruncând priviri critice la gospodăria matuşkăi Alexandra.

Tatăl papadiei Maria a murit la numai o săptămână după ce ea şi-a pierdut primul copil. A devenit foarte deprimată şi a intrat în spital pentru tratament. Unii membri ai congregaţiei l-au sunat pe episcop şi i-au spus: «Noi nu vrem un preot a cărui preoteasă are probleme emoţionale».
Când popadia s-a întors acasă, a fost şocată de lipsa de compasiune. O femeie i-a spus tăios: «Cred că ţi-ar fi mai bine dacă nu te-ai gândi atât la problemele tale». A primit foarte puţin sprijin din partea comunităţii parohiale, iar soţul ei era atât de ocupat cu munca în parohie încât s-a trezit singură cu problemele ei, în timp ce preotul avea timp pentru oricine altcineva: «Nevoile oricui altcuiva treceau înaintea alor mele».

Divorţul este dificil pentru orice familie, dar pune probleme speciale în cazul clerului. Să ocupe mereu locul al doilea, după parohie, trebuind să-şi abandoneze propriile planuri, în mod repetat, pentru grijile uneori neîntemeiate ale altora şi avându-şi copiii veşnic judecaţi şi acuzaţi, este o situaţie care creează mai mult stres decât pot suporta unele soţii.
Prezbitera Iuliana era plină de zel când s-a măritat cu Nicolae, care urma să termine facultatea în Boston. Soţul ei era foarte zelos şi s-a îngropat, practic, în munca lui. Curând, preoteasa lui s-a trezit mergând la galeriile de artă, la expoziţii şi chiar la plimbare singură. «Aş fi putut fi la fel de bine văduvă. Aveam o fiică şi îmi doream încă un copil, dar nu era timp nici pentru asta. Soţul meu era mereu cu câte un enoriaş, la un spital sau acasa la ei, sau în atelierul său tipografic. Îi admiram munca, dar sunt şi eu o fiinţă omenească, o femeie şi o soţie. Dacă aş fi fost doar una dintre enoriaşe, aş fi primit mai mult din timpul său şi mai multă atenţie decât în calitate de soţie a lui». Părintele Nicolae a devenit din ce în ce mai neînţelegător faţă de nemulţumirile soţiei şi ea a descoperit că viaţa i s-a scufundat în singurătate şi pustietate. În cele din urmă, n-a mai putut suporta şi a divorţat ca să-şi poată clădi un fel de viaţă şi pentru ea.

Una dintre principalele probleme cu care se confruntă o soţie de preot este faptul că oamenii încearcă să ajungă la soţul ei prin ea. Mulţi oameni îşi aduc nemulţumirile legate de preot, care sunt deseori imaginare sau doar egoiste, la soţia preotului, şi o hărţuiesc cu ele, aşteptându-se ca ea să-şi schimbe soţul sau să-l influenţeze în favoarea dorinţelor lor. Alţii sunt ostili soţiei şi copiilor preotului, ca să-şi arate astfel dezaprobarea faţă de preotul însuşi.

Când viaţa de familie a preotului este astfel perturbată, el nu poate îndeplini slujirea preoţească în mod adecvat. O soţie de preot suferă deseori crud şi inutil din cauza nechibzuinţei enoriaşilor şi neglijenţei soţului ei. Uneori nu i se acordă nici respectul datorat oricărei făpturi omeneşti.
Enoriaşii ar trebui să ia în considerare aceste aspecte. În loc să comenteze mereu comportamentul preotesei, să o judece şi s-o tragă la răspundere, de ce să nu se scruteze pe ei înşişi cu un ochi critic şi să-şi corecteze propria atitudine faţă de ea? Cu cât este mai bună şi mai liniştită viaţa de familie a preotului, cu atât va fi mai bună şi viaţa parohiei.
Iubirea, înţelegerea şi compasiunea sunt cerinţe ale credinţei noastre ortodoxe.


Comentariu: A fi o adevărată preoteasă implică să mergi pe o cale dificilă şi e important să fii conştientă de “riscurile meseriei”. Dar dacă potenţiala preoteasă nu se descurajează din cauza celor descrise mai sus, este cert că statutul ei poate oferi multă satisfacţie. Este o chemare înaltă, oferind multe şanse de creştere spirituală, iar femeia care este sârguincioasă în îndeplinirea diverselor responsabilităţi pe care le implică acest statut – nu doar cele exterioare, ci, mai important, şi cele interioare – va face progrese rapide în urcuşul duhovnicesc pe scara virtuţilor.>>

Sursa: The Shadow of a Priest , traducere de Iuliana Tenchiu

Chipuri de preotese din vremea noastră: preoteasa Maria Maghiaru, Budapesta

Foaia Romaneasca 19 Mai 2006 p5

"când ți-ai ales preoteasa fără să verifici cu luciditate și responsabilitate care sunt reperele ei morale și duhovnicești..."

Măicuță dragă,
Am citit în unul din răspunsurile Sfinției Voastre dat unei doamne care era căsătorită cu un necredincios să se țină de rânduiala Bisericii ca să-i facă poftă de Dumnezeu și necredinciosului, să refuze păcatul atunci când îi cere și să caute să-i împlinească nevoile. Am încercat să urmez și eu aceste sfaturi, dar am o oarecare greutate. De obicei mă rog singur și îmi doresc din tot sufletul să vină și soția mea lângă mine în vremea rugăciunii, dar acest lucru nu se întâmplă, iar eu sunt trist când mă ridic de la rugăciune. Merg și slujesc Sfânta Liturghie și ea nu e în biserică iar când vin acasă, chiar dacă nu vreau, prin comportamentul meu sunt nemulțumitor și ea sesizează starea mea de spirit. Apoi încerc să-i împlinesc nevoile, dar de multe ori am impresia că nu fac decât să-i împlinesc poftele și dorințele. Dacă împlinesc dorințele ei nu mai e loc de dorințele mele. Îmi spun mie însumi că mă sacrific din dragoste, dar de fapt mă umplu de resentimente și frustrare.
Știu că problema e și la ea și la mine. Am început Seminarul iertării și sper să mă vindec cu ajutorul lui Dumnezeu, vă rog însă să mă ajutați în această privință. Cum pot fi bucuros atunci când simt că persoana iubită preferă să meargă pe altă cale, pe calea pe care la un moment dat am fost împreună, calea care ne e larg deschisă înainte și pe care nu vreau să mai merg, nu vreau să mai mergem?
Părintele O.


Dragul meu Părinte, drag,

Grea suferință și mare durere ai! Dar să le trăiești ca pe niște lecții din care vei învăța să-ți conduci viața după dorința primară, fundamentală a sufletului: unirea cu Dumnezeu prin har, ascultare și împlinirea poruncilor, jertfind micile și marile, dar trecătoarele dorințe și nevoi izvorâte din iubirea de sine. Acestea le-ai ascultat, probabil, când ți-ai ales preoteasa fără să verifici cu luciditate și responsabilitate care sunt reperele ei morale și duhovnicești. Mulți, și multe, sunteți în această situație grea. V-ați ales soția sau soțul după alte criterii decât dorul de mântuire împreună, și v-ați iubit o vreme cu altă iubire decât cea bineplăcută Lui. Și ați făcut asta din cauza neputinței și a lipsei de sănătate duhovnicească...
Acum, să puneți pe locul întâi al vieții dorința de a face poruncile lui Dumnezeu indiferent de ce face sau trăiește celălalt. Iubind cu și în Domnul, cu răbdare dar fără nici un compromis față de păcat, veți dobândi sănătatea și, cel de lângă voi, sau se va îndrepta văzând cum e omul lui Dumnezeu, sau va pleca urmând îmboldirile păcatului. Nu face nimic fără să-ți binecuvântezi soția și fără să te rogi Domnului punând în fața Lui, ca la Judecata de Apoi, tot ce spui și ce gândești, și faci!
Îndrăznește, părinte drag, să pierzi toate ca să câștigi pe Domnul. În El și numai în El vei avea tot ce-ți lipsește acum.
Lucrează cu onestitate ce-ți cere Seminarul și vom birui cu mila Domnului!
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana

www.sfintiiarhangheli.ro

Soţia preotului ortodox

Ce înseamnă să ai un titlu minunat, dar nicio descriere a îndatoririlor pe care le implică acest titlu? Este exact postura în care se găseşte o soţie de preot. Diversele limbi vorbite în ţările ortodoxe au titluri de onoare pentru o soţie de preot. Unele s-ar putea traduce cuvânt cu cuvânt, «preoteasă», în timp ce altele înseamnă literal «soţia preotului», dar în cel puţin una dintre aceste limbi – rusa – soţia preotului este «mamă» sau «mămică».

Este clar, în consecinţă, că în cultura noastră ortodoxă poziţia preotesei a fost considerată întotdeauna specială. Şi totuşi, nu există nicio descriere concretă a îndatoririlor unei preotese, nicio explicaţie a ceea ce ar trebui să facă şi sa fie ea. Ceea ce poate crea confuzii şi frustrare, dar eu cred că este mai în spiritul Ortodoxiei să se vadă în această situaţie de fapt libertatea dată de către Biserica iubitoare fiilor ei. Îi lasă femeii libertatea de a-şi privi rolul ca o slujire ce poate fi săvârşită în modul cel mai adecvat şi mai convenabil caracterului şi personalităţii ei. Şi dacă nu există impuneri, nu există nici tipare cărora femeia să se simtă obligată să li se conformeze.

Fosta Jacqueline Onassis a fost întrebată la începutul preşedinţiei soţului ei John F. Kennedy care crede că va fi cel mai important rol al ei ca Primă Doamnă. A răspuns că acesta va fi să aibă grijă de Preşedinte astfel încât el să-şi facă datoria cum trebuie. Şi în ciuda diferenţelor de stil în cazul fiecărei preotese, şi ele au acest scop principal. Ca orice soţie, o preoteasă trebuie să-şi ajute soţul să-şi împlinească solicitantele sarcini pe care le are, nu luând direct parte la ele, ci contribuind la bunăstarea lui fizică, spirituală şi emoţională.

Dacă în familia preotului sunt şi copii, sunt alte lucruri de care ea trebuie să se preocupe. Familia preotului este necesar să fie un organism sănătos, iar nevoile membrilor ei trebuie satisfăcute. Membrilor familiei trebuie să li se permită să crească/ să se maturizeze prin propriile greşeli şi prin experienţele directe ale diferitelor aspecte ale vieţii.. Mai ales, trebuie să fie un efort spiritual/ duhovnicesc permanent în familie, implicându-i pe toţi membri ei.

1. Putem spune multe despre fiecare dintre aceste puncte. În primul rând, a avea grijă de starea bună a soţului: pentru o soţie de preot, acest punct presupune, ca în cazul celor mai multe dintre soţii, să aibă grijă de dieta, ocupaţiile şi condiţiile de trai ale familiei sale. Dar în plus înseamnă să-şi ajute soţul să aibă încredere în menirea lui, să-l încurajeze în vremuri dificile, să discearnă ce anume să-i spună din ceea ce ea însăşi a observat în parohie. Deoarece în majoritatea cazurilor nu prea există recompense materiale sau morale pentru un preot – aşa cum sunt în alte profesii – sprijinul ei este foarte important.

2. Al doilea punct, necesitatea ca familia unui preot să fie un loc în care se împlinesc toate nevoile membrilor ei, se aplică în special copiilor. Cererile slujirii preoţeşti pot fi – sau li se poate îngădui să devină – atât de copleşitoare încât rămâne prea puţin timp unui preot să aibă grijă de nevoile copiilor lui. Soţia sa este uneori cea care se asigură că preotul îşi face timp să asiste la concertul fiului său ori la jocul fiicei sale, şi cea care încurajează conversaţia în timpul meselor, ca şi convorbirile intime între tată şi copii în alte momente. Sunt multe soţii de preoţi care, în timp ce au joburi full-time (program normal) ca să suplinească necesităţile materiale ale familiei, se descurcă astfel încât să împlinească şi nevoile ei emoţionale. Eforturile lor eroice vor primi plată de la Domnul în Ceruri!

3. Al treilea punct, anume că familia unui preot ar trebui să fie unitatea ai cărei membri pot face greşeli şi pot experimenta pe propria piele aspectele vieţii, se aplică şi copiilor, şi părinţilor. Părul verde al fiului de preot sau un mic inel de aur în inelarul fiicei lui, de exemplu, nu trebuie să scandalizeze parohia mai mult decât în cazul fiilor adolescenţi ai oricărui alt enoriaş. Soţiile preoţilor trebuie să lucreze cu soţii lor ca să protejeze drepturile copiilor lor de a încerca diverse lucruri [specifice adolescenţei] şi să nu-i lase pe cei din afara familiei să le pună copiii într-un fel de corset al comportamentelor exemplare, impecabile – diferite de ceea ce se aşteaptă din partea oricărui creştin tânăr, în creştere. Soţia unui preot trebuie să reziste ispitei de a le impune copiilor ei înalte standarde de comportare numai pentru « a nu face de râs familia ». Comportarea creştinească, virtuoasă, trebuie încurajată pentru motivul că-i va ajuta copilului să aibă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, nu pentru că el sau ea este « copil de preot » şi are, în consecinţă, o responsabilitate specială de a face familia să aibă «o imagine bună». Dacă o nevastă de preot poate accepta cu calm greşelile şi remarcile usturătoare ale copiilor ei şi ai altora, îi va ajuta prin exemplul personal şi pe alţi părinţi să aibă flexibilitate şi calm. De fapt, asta îi va ajuta să fie mai toleranţi cu oamenii în general, o trăsătură sănătoasă pentru orice creştin.

4. În sfârşit, al patrulea punct: familia unui preot trebuie să fie locul unui efort duhovnicesc permanent. O soţie de preot cu copii mici ştie cât de greu este să-i pregăteşti pentru Sfânta Liturghie într-o dimineaţă de duminică, fără vreun ajutor din partea soţului, care a plecat la biserică de ceva vreme, ca să înceapă pregătirile în Sfântul Altar. Ştie, de asemenea, că nu va sta alături de ea în timpul slujbei să-i ajute copilului cu mersul încă şovăielnic sau să potolească un copil vorbăreţ în plină slujire – pentru că el va sluji! Poate că acesta este locul în care preoteasa are cel mai important rol al slujirii sale. Dacă poate face efortul – nu întotdeauna încununat de succes – de a ajunge la slujbă chiar în împrejurări dificile şi dacă va arăta că îşi doreşte să fie prezentă acolo, va face mult pentru oamenii din jurul ei. Putem fi tentaţi să privim cultul ca pe o componentă frumoasă, dar neesenţială a vieţii noastre “adevărate”: muncă, şcoală, casă. Dar preoteasa, o persoană ca oricare alta din parohie, are aceleaşi responsabilităţi şi aceleaşi tentaţii pe care le au ceilalţi. Când ea face din biserică şi din cult centrul vieţii ei, ceilalţi vor vedea că şi ei o pot face. S-ar putea chiar să decidă că trebuie să o facă!
Dacă o preoteasă poate încuraja măcar o persoană în acest fel, ea va face lucrul Domnului şi va fi cu adevărat partenera soţului ei, după cum titlul de onoare acordat ei în Ortodoxie o cheamă să fie.

Matuşca Valerie G. Zahirsky

O renumită vorbitoare ortodoxă, Matuşca Valerie Zahirsky şi familia ei locuiesc în Steubenville, Ohio. Părintele Michael Zahirsky slujeşte ca paroh al Bisericii Ortodoxe “Sfântul Andrei” din Mingo Junction.

Titulaturi pentru soţia unui preot

Fiecare ţară ortodoxă tradiţională are un titlu special în limba ei pentru soţia preotului. În America, avem tendinţa de a aduce aceşti termeni în parohiile noastre pe baza majorităţii etnice a enoriaşilor, de vreme ce limba noastră engleză nu are echivalent adecvat. Iată câţiva:

• Prezbitera – termenul grec pentru « preoteasă »
• Papadiya sau Popadia – termenul din sârbă/ Balcani
• Matuşca – termenul rusesc pentru « mamă »
• Panimatuşca sau Panimatka – termeni ucraineni pentru « mămică »
• Pani – o prescurtare comună în Rusia Carpatică
• Kouria – siriacă

Soţia unui diacon are şi ea un titlu! În greacă este Diakonissa (pentru “diaconiţă”). În tradiţia slavă, este acelaşi ca al preotesei! Cum puteţi folosi titlul după ce îi învăţaţi pronunţia? Alăturându-i numele de botez al soţiei preotului, de exemplu, Prezbitera Helena sau Matuşca Mary. Acest titlu onorific este potrivit când îi vorbeşti ei direct sau când te referi la ea în conversaţiile cu alţii: «Kouria Iulia copiază reţete pentru atelierul de săptămâna viitoare.»

Nichola T. Krause

Sursa articolelor: http://www.theologic.com/oflweb/inchurch/clergywife.htm
Traducere de Iuliana Tenchiu

Chipuri de preotese din vremea noastră: Iulia Sisoeva, soţie de mucenic

Pentru că tot am început să vorbim şi despre chipuri de preotese din zilele noastre, iată şi ceva la care poate nu ne-am fi aşteptat, cel puţin nu chiar aşa de curând: a fi soţie de mucenic. Este vorba despre Iulia Sisoev, soţia părintelui Daniil, asasinat la Moscova pe 20 noiembrie. Istoria asasinatului o găsiţi aici.



Iată o scrisoare a preotesei la câteva zile după aceea, tradusă în română de Iuliana, căreia îi mulţumim.

“Vă mulţumesc, dragii mei, pentru sprijin şi rugăciuni. Nu-mi pot exprima durerea în cuvinte. E ca durerea de a sta lângă Crucea Mântuitorului. Dar este şi o bucurie pe care n-o poţi pune în cuvinte...e bucuria de a veni la mormântul gol. « Unde este, moarte, biruinţa ta ? » Părintele Daniil şi-a întrevăzut plecarea cu mulţi ani înainte de asasinarea sa.
Mereu a vrut să fie aflat vrednic de martiriu şi Domnul i-a oferit această cunună. Cei care l-au împuşcat au vrut să scuipe în faţă Biserica, aşa cum odinioară au scuipat în faţă pe Hristos, dar n-au obţinut ce-au vrut, fiindcă au dat greş în întinarea Bisericii. Părintele Daniil a urcat pe Golgota lui chiar în biserica pe care o construise şi în care îşi pusese toată energia şi puterea. L-au ucis ca pe unul din vechii profeţi, între altar şi locul de sacrificiu, şi pe drept şi-a câştigat titlul de martir. El a murit pentru Hristos pe Care L-a sjujit cu toată inima.
De multe ori mi-a spus că se teme că nu va face faţă ; credea că nu e destul de bun. Ca om, avea excesele şi slăbiciunile lui, cădea şi făcea greşeli, dar nu a greşit în ceea ce era mai important, viaţa lui a fost cu totul închinată lui Hristos.
Nu înţelegeam de ce se grăbea. În ultimii trei ani, muncea susţinut, fără oprire în vacanţe sau la sfârşit de săptămână. Cârteam, aş fi vrut ca măcar uneori să am fericirea simplă de a-l avea pe soţul şi tatăl copii lor mei alături de mine şi de ei. Dar el era chemat pe alt drum.
A spus că va fi ucis. L-am întrebat cui ne lasă, pe cei trei copii ai lui şi pe mine. Mi-a răspuns că ne lasă în mâini bune. « Vă las cu Maica Domnului. Ea va avea grijă de voi”.

În timp, am uitat aceste cuvinte. El mi-a vorbit anume despre hainele cu care să fie înmormântat. Pe atunci, am glumit, că nu ar trebui să vorbim despre asta, pentru că nu ştim care va pleca primul. A spus că eu îl voi îngropa pe el. Odată vorbeam despre înmormântări şi i-am zis că niciodată n-am fost la o înmormântare de preot. Răspunsul lui a fost : «Nu-ţi face griji, poţi să vii la a mea».
Îmi amintesc atâtea vorbe ale noastre şi-mi dau seama de înţelesul lor adevărat abia acum. Acum îndoielile mele s-au risipit.
Nu ne-am spus la revedere în această viaţă, nu ne-am cerut iertare unul altuia, nu ne-am îmbrăţişat. A fost o zi obişnuită... el a plecat să săvârşească Sfânta Liturghie şi atunci l-am văzut pentru ultima oară viu.
De ce nu m-am dus în ziua aceea să-l întâlnesc la biserică? Într-adevăr, am vrut să merg, dar am hotărât să pregătesc masa şi să culc copiii... trebuia să am grijă de copiii lui... ca şi cum o mână mă trăgea înapoi. Deseori înainte mergeam să-l întâlnesc la biserică. Simţeam că norii se îngrămădeau peste noi. În ultimele zile am încercat să fiu cu el cât de des posibil.

În ultima săptămână m-am gândit numai la moarte şi la viaţa de dincolo de mormânt. N-am putut să mă concentrez la nimic altceva. În ziua aceea, gândurile treceau prin mintea mea: « moartea loveşte în cap ». Ultima săptămână a fost foarte dificilă pentru mine, ca şi cum o tonă de cărămizi ar fi căzut peste mine.
Nu m-am prăbuşit. Mă sprijină el; îl simt că este lângă mine. Cu atât de multe vorbe frumoase, de tandreţe spuse unul altuia, mai multe decât ne-am spus întreaga viaţă trăită împreună. Abia acum mi-am dat seama cât de mult ne iubeam unul pe altul.
Cea de-a 40-a zi a Părintelui Daniil va fi chiar în ajunul zilei sale onomastice, în ziua hramului viitoarei biserici, 29-30 decembrie, la prăznuirea Sfântului Profet Daniel. Cum a prezis o bătrână, biserica se va construi, dar Părintele Daniil nu va mai fi acolo să slujească. Cea de-a doua parte a prezicerii s-a împlinit acum.»
23 noiembrie 2009

Matuşca Iulia Sisoeva

Preluat de aici.
Un interviu cu Părintele Daniil Sisoev, despre activitatea sa apologetică şi misionară, găsiţi aici (prima parte).
Partea a II-a.
Partea a III-a.

Să o însoţim pe matuşca Iulia cu rugăciunile noastre, Domnul să o întărească, pe ea şi pe cei trei copii, iar Maica Domnului, căreia i-a încredinţat Părintele Daniil înainte de plecarea sa la Domnul, să îi păzească sub Acoperământul ei!

Pzb. Natalia

[edit 30 noiembrie 2009]

Copilăria înfometată şi Cartea lui Iov

„Noi eram mai mulţi copii. N-aveam haine. Afară era frig. Stăteam toţi închişi în casă. Ne era foame. Surorile mele şi cu mine ţipam toţi odată. Plângeam, cerând ceva de mâncare. Mama mea - prezbitera - lua de sub grindă Biblia, o deschidea la Cartea lui Iov şi ne citea, cu voce tare, cumplitele suferinţe ale sfântului om. Aflând nenorocirile lui Iov, uitam de foamea noastră. După ce se lăsa iar liniştea, mama-prezbitera punea din nou Biblia la locul ei, sub grindă. După o jumătate de oră, începeam din nou să ţipăm de foame. Şi din nou, mama-prezbitera lua Biblia şi ne citea un alt capitol cu Iov. Şi din nou uitam de foame. Aceasta se întâmpla de câteva ori pe zi. În fiecare zi. În toate zilele de iarnă. În locul pâinii, ni se dădea Iov. Pot spune că în tot timpul copilăriei mele m-am hrănit cu Iov. Am supravieţuit fără hrană. Fără pâine. Căci ne hrăneam din cer“.

Fragment din articolul: Constantin Virgil Gheorghiu, „poetul lui Hristos şi al României” (Ziarul Lumina)

Dna preoteasa A. Galeriu:

„La început îi spuneam "Costică". Dar nu i se potrivea. Am început să îi spun "Părinte"; şi m-am simţit mult mai bine."

Dna preoteasă Argentina Galeriu, într-un interviu la TV Trinitas

Retete de post

Cu mai multă vreme în urmă am primit rugămintea unei cititoare de a avea pe acest blog o rubrică cu reţete de post. Pentru că specificul acestui site nu este unul culinar, am creat rubrica sub forma unei liste de linkuri, pe care le găsiţi pe coloană, mai jos. Am încercat să vă recomand în general reţete probate, cu imagini. Sper să vă fie de folos, mai ales acum, că a început postul.

cu drag

pzb.Natalia

Chipuri de preotese din vremea noastră - preoteasa Tatiana

Pentru a lega teoria de viaţă, ne-am propus să realizăm o serie de dialoguri cu doamne preotese, despre ce înseamnă slujirea preotesei în viaţa lor. Prima care a avut amabilitatea de a ne răspunde este doamna preoteasă Tatiana, profesoară de limba şi literatura română. Doamna preoteasă are 41 de ani, 3 copii minunaţi şi o experienţă de 15 ani de slujire.

"Nu cred în modele, ci în diversitate, dar pot să vorbesc despre experienţa mea dacă plecăm de la gândul acesta."

- Bucurie, draga mea, şi bine te-am găsit!

- Mulţumesc! E un prilej de bucurie, într-adevăr, că ne putem găsi astăzi prin atâtea mijloace, şi totuşi..., vorba poetului, ne întâlnim atât de rar.

- A rînduit Sfînta Treime să fii prima preoteasă care a acceptat să poarte un dialog despre slujirea preotesei. Aceasta şi pentru că, încă de la început, cînd ideea cu interviurile luate preoteselor era doar în stadiul de proiect, tu ai răspuns imediat că eşti de acord să ne ajuţi în acest demers. Şi îţi mulţumesc.

- Am acceptat fără ezitare numai din consideraţia pe care ţi-o port şi din încrederea în gândul bun care te călăuzeşte în tot ce faci. Altfel, ţi-am spus de la bun început că nu cred în modele, ci în diversitate, dar pot să vorbesc despre experienţa mea dacă plecăm de la gândul acesta.

- Pentru început, o să te rog să te prezinţi – atît ca preoteasă, cît şi ca soţie, mamă şi femeie.

- La master, în cadrul unui seminar, ni s-a cerut să ne prezentăm în patru cuvinte. Atunci m-am gândit că cel mai important lucru pe care trebuiau să îl ştie cei peste o sută de colegi era faptul că sunt preoteasă. Era ca o profesiune de credinţă. Am remarcat o altă colegă care a avut nevoie doar de două cuvinte: Sunt învăţătoare!

Revenind la tulburătorul adverb românesc totuşi, totuşi cea mai mare parte din timpul şi din gândurile mele este dedicată şcolii. Lecţii, bibliografii, articole şi concursuri, activităţi extraşcolare etc. Poate pentru că am impresia că asta ştiu să fac cel mai bine, asta mă împlineşte, mă face să mă simt apreciată şi iubită. Aici joc pe teren propriu.

Şi totuşi, cei mai valoroşi pe lumea asta sunt copiii mei! Mă mângâie gândul că ei mă înţeleg. Şi cele două mame ale mele mă înţeleg şi au preluat sarcinile gospodăreşti. Nu ofer un model de vieţuire nimănui. Aşa e la noi.

- Ţi-a fost frică la începutul slujirii ca preoteasă că nu vei putea să îl ajuţi pe soţul tău şi pe comunitatea eclezială căreia i-aţi fost încredinţaţi?

- Nu mi-a fost frică nicio clipă, dar asta a venit din neştiinţă, nu mi-am dat seama la ce mă înham, şi cine zice că a ştiut dinainte, teamă mi-e că nu înţelege nici acum. Împlinirile, reuşitele vin cu harul lui Dumnezeu, jugul Lui este bun şi sarcina Lui este uşoară dacă eşti sincer cu tine însuţi. Râdea odată părintele Cleopa şi spunea: Ce, mă, voi sunteţi cei care îi aduceţi pe oameni la Biserică? Cam despre asta e vorba.

- Care crezi că sînt calităţile definitorii prin care o preoteasă poate să slujească alături de soţul ei?

- O preoteasă, ca orice soţie de altfel, trebuie să fie un partener pentru soţul ei, chiar şi în discuţii teologice. Văd preoteasa (dar şi femeia) de azi ca pe o persoană foarte cultivată, în primul rând. N-aş vrea să şocheze acest în primul rând pe cei care se aşteaptă ca în primul rând preoteasa să fie credincioasă. Asta ar fi supratema discuţiei.

- Crezi că o preoteasă trebuie să fie un consilier, un psiholog pentru femeile din parohie?

- Dacă a fi consilier sau psiholog înseamnă a da un sfat atunci când îţi este cerut, da, o preoteasă ar fi bine să poată da o povaţă dreaptă. În rest, mi se pare infinit mai important să fii tu însăţi întruparea poveţelor tale.

- Ai un model de preoteasă? Dacă da, te rog să ne spui ce te-a impresionat cel mai mult la această preoteasă.

- A venit momentul să mă contrazic pe mine însămi în ce priveşte poziţia faţă de modele. Da, am un model de preoteasă, doamna Felicia Olaru din Vatra Dornei, în casa căreia am stat un an în gazdă, eu fiind profesor debutant la un liceu din zonă. Ar fi trecut de optzeci de ani, dar s-a stins, Dumnezeu s-o odihnească! Bucovineancă, profesoară de franceză, avea un simţ al umorului năucitor. Cred că acum este bucuria, surpriza şi buna dispoziţie a îngerilor din cer. Lidia Stăniloae, care îşi petrecea vacanţele cu familia în casa ei, îşi aminteşte de umorul savuros al preotesei şi o pomeneşte în cartea dedicată tatălui său. Şi îşi venera soţul, pe care nu l-am cunoscut pentru că murise cu mult timp în urmă, dar a cărui dragoste îi încălzea încă inima.

- Cum ai reuşit să „împaci” atît de bine şi de uşor – cel puţin aşa pare din exterior – cele două planuri ale existenţei: familia şi profesia?

- La întrebarea asta ar trebui să răspundă cei trei copii ai mei, care deşi învaţă la aceeaşi şcoală, unde predau şi eu, nu mă văd deloc, atunci când mă caută nu mă găsesc, iar când mă găsesc sunt ocupată cu altceva; la serbări, festivităţi, premieri etc. nu sunt lângă scenă să-i aplaud şi să le fac poze. Cei care nu lucrează într-o şcoală mă pot întreba de ce. Când vin acasă, caut cuibul de linişte, căldură şi răsfăţ. Ei ştiu şi asta, respectă şi asta. Dar sunt cea mai bună mamă din lume, pentru că aşa sunt născute mamele să fie, aşa sunt ele născute de către copiii lor (iertare pentru figurile de stil, defect profesional, simţi câteodată că nu-ţi mai ajung cuvintele).

- Care a fost momentul cel mai important în care ai simţit că ai reuşit să îl ajuţi pe părintele tău?

- Trebuie să mă gândesc mult pentru a răspunde la asta! Nu ştiu care a fost cel mai important, dar ştiu că în fiecare zi sunt momente în care părintele are nevoie de un sfat sau numai de o confirmare, de încurajare sau de liniştire, de odihnă sufletească şi de iubire. Neliniştit este sufletul meu până îşi va găsi odihna în Tine, spunea Fericitul Augustin. Eu încerc să-i dăruiesc odihnă şi cred că aşa ar trebui să facem toţi, unii cu alţii.

- Ştiu că în curînd veţi avea hramul Bisericii de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Cum te pregăteşti pentru ca acest eveniment duhovnicesc din viaţa parohiei să fie la fel de frumos organizat ca în anii trecuţi?

- Anul acesta, de hram, îl aşteptăm pe IPS Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, astfel că bucuria noastră va fi mai mare. Se vor sfinţi lucrările de restaurare a bisericii în anul când ea împlineşte 210 ani de la sfinţire, se va binecuvânta noul sediu al Protopopiatului, se va inaugura muzeul amenajat la mansarda Protopopiatului. Va fi o încununare a muncii tuturor şi a părintelui în primul rând. Ne pregătim încă de anul trecut, cu mic cu mare, fiecare aducându-şi obolul pe potriva lui.

- Mulţumesc foarte mult pentru dragoste şi pentru deschiderea sufletească şi Îl rog pe Domnul nostru Iisus Hristos să te ocrotească şi să îţi dea putere în această slujire!

- Amin!

Activitati in parohie: un mod de a contracara Halloween-ul

Am găsit pe blogul unei preotese ortodoxe din America prezentarea unei serbări organizate în duminica dintre Halloween şi Sfinţii Arhangheli. Mi-a plăcut ideea şi m-am gândit să v-o semnalez, poate vă foloseşte. Găsiţi informaţiile aici.

Natalia

PREOTEASA NOASTRĂ - cuvânt al Mitropolitului Theofilos Kanavos

(figura şi rolul preotesei, într-un cuvânt adresat de mitropolitul Teofil de Gortina (Creta) clerului acestuia)

«Desigur, episcopul are în vedere în principal preoții care îşi exercită slujirea lor în sate şi în zonele rurale, dar și ceea ce se spune despre misiunea creștină universală a preotesei, jucată nu doar în parohie, dar şi în viaţa conjugală, pentru că, aşa cum a repetat un alt păstor mare al timpurilor noastre: "Soţia preotului este mântuirea lui sau blestemul lui." »

(Textul este extras dintr-un excelent studiu de F. QUARANTA, preot căsătorit în Evul Mediu. Cinci apologii, Claudiana, Torino, 2000, p.137-140 )

„Preoteasa este prima credincioasă din parohie. Este „caseta de prezentare”. Alături de ea, formezi „biserica de acasă”, iar din comuniunea voastră puteţi obţine multe beneficii. Şi cu siguranţă, reușita sau eșecul vostru ca și clerici este și opera soţiilor voastre.

Soţia ta, părinte, trebuie să aibă conştiinţa puternică a locului pe care ea îl ocupă. Dacă este mai în vârstă, acest lucru ar putea fi dificil. Dacă, însă, este tânără şi plină de zel și are drept soț un preot la fel de zelos, ea poate învăța și reuși în toate. E suficient să știe că ea nu este doar o soţie, asemenea oricărei alte femei căsătorite, ci are propriul titlu, o misiune, o lucrare proprii. Tovarășă şi soţie, asistent de încredere al preotului, prima dintre mamele creştine, la care toată lumea privește.... Model de gospodină, va arăta cum trebuie îngrijită casa. Ucenică virtuoasă în credinţă, îi va învăța virtuţile pe copiii săi, şi apoi pe fiecare femeie.

Toate aceste vor avea un impact asupra ta. Atunci când ea nu ştie cum să se comporte cuviincios, atunci când nu este o gospodină ordonată şi nu are niciun interes în casă şi atunci când nu este ospitalieră și nu primeşte pe toată lumea, cu bunătate şi blândeţe, toate vor avea un impact asupra ta. Dar dacă, din contră, ea emană parfumul purității pe care îl transmite și copiilor săi care câteodată suferă, conştientă fiind de faptul că este soţia unui preot şi se află în ochii tuturor, și dacă este împodobită cu smerenie şi cu aripile credinţei, cu care își ia zborul, și luminată cu harul şi bogăţia iubirii, atunci bucuriile preotesei tale vor fi, de asemenea, ale tale şi ea îți va da putere, te va proteja, te va ajuta să acţionezi sau să fii rezervat atunci când este cazul.

Voi știți toate astea pentru că sunteți preoți buni, şi toţi cei din regiune asemenea. Cu siguranță că aţi ales să vă căsătoriți cu o fată bună, care știe cum să se îmbrace cuviincios şi cum să se comporte în public, care a învăţat într-o familie creştină când trebuie să vorbească, când trebuie să tacă, şi când nu să intervină, ezitând chiar să atingă subiectul.

Adesea se spune că multe dintre ele nu au nicio opinie și își neglijează casa și obligațiile proprii unei preotese. Nu cred aceste critici, chiar dacă le-am amintit aici. Mai mult decât atât, unele chiar ar nega credinţa şi ar afișa un zâmbet înflorit pe buzele lor. Dacă, în ciuda a tot, există vreuna de acest fel (repet, nu cred acest lucru), atunci să-și plece capul, pentru că nu este doar o preoteasă rea, dar îi face și un deserviciu soţului ei preot. Repet că pentru toate acestea, părinte, tu vei suporta consecinţele.

Desigur, nu trebuie să vă educ eu preotesele. Consider că este la latitutidea voastră. Descrieţi-le modul în care vreți să vă fie, cum vă doriţi, şi dacă înțeleg şi consideră că această nevoie este serioasă, întemeiată și posibilă, se vor conforma.

Încerc să-mi imaginez bucuria voastră, părinte, când vezi că preoteasa ta este o mamă bună și adună, seara, în jurul tău copiii şi le transmite toată bunătatea ascunsă în interiorul ei. Şi când își îndrumă fata cu înţelepciune şi își temperează cu răbdare băiatul. Vei fi mândru de casa condusă de ea. (...)

Îmi imagnez, de asemenea, emoția ta când o vezi că se ridică într-o noapte pentru a merge la casa unui sărac şi a-i oferi la timp injecția cu penicilină sau pentru a schimba bandajul unui băiat rănit, pentru că nu există un medic de țară! Adevărat, ce bucurie ai simţit atunci când a cerut să urmeze cursul în oraş pentru a deveni o asistentă medicală: „Ar fi frumos, a spus, chiar și numai pentru a face o injecție aici, în casa noastră sau pentru a învăţa primul ajutor în caz de accident. Iar în parohia noastră există săraci mulţi care pot apela cu greu un doctor (...).”

Aceste bucurii si multe altele puteţi primi de la preoteasă, dacă porniţi cu zel şi credinţă în misiunea și rolul vostru în casă, parohie şi societate. Când o faceți să participe la misiunea voastră, împătășindu-i o problemă, o onorați ca și colaborator.

Încă un lucru. Este foarte probabil ca ea să dețină unele calități pe care tu nu le ai. Aici vreau să fac apel la înţelegerea şi modestia ta. Primește şi acceptă sfatul ei; dacă pare a fi bun, nu te teme că vei fi îndrumat greșit. Avem, de fapt, preotese care să fie modele pentru soţii lor? Cunosc una care ştie cum să remedieze toate greşelile comise de preotul său. Cum, de altfel, se poate și contariul. Există, în fapt, chiar şi soţii de clerici care nu pot renunța la nimic, care întunecă virtuţile unui preot. Desigur, acest lucru se întâmplă atunci când el nu are forță și personalitate.

Vrei să-ţi spun ceva? Când ai o soţie care nu se roagă, nu merge niciodată la biserică, atunci trebuie să te îngrijorezi. Şi dacă nici tu nu te rogi, atunci tuturor le va fi frică de voi. Dar dacă amândoi vă rugaţi, nu vă veți teme de nimeni: Hristos vă va lumina. Hristos nu a despărțit pe nimeni. Când El vede mâinile ridicate în rugăciune, inima Sa iartă. El recunoaște fiul loial şi umil, recunoscând suflarea Sa într-un „vas de lut”, liber, docil şi gata pentru a zbura spre El. Cum ar putea El să nu se grăbească în ajutor, El, care S-a răstignit pentru duşmanii Lui, El, care s-a rugat pentru cei care I-au pironit mâinile, cum ar putea să nu-i asculte pe copiii lui smeriți şi credincioşi, care cerșesc cu mâinile ridicate? ”

Theofilos Kanavos, Mitropolit al Gortinei şi Megalopolisului
“Ekklisia O ephimerios” (15/2/81), pp. 40-44.
(Traducere și adaptare C. Veronica)

Sursa: http://www.tradizione.oodegr.com/tradizione_index/insegnamenti/presbytera.htm

Pregătirea (educatia) preotesei

"În trecut, soţia preotului, ca şi celelalte femei, nu aveau acces la educaţie. În mod tradiţional, în multe culturi, căsătoria şi maternitatea erau considerate suficiente pentru ca o femeie să îşi găsească împlinirea. Astăzi educaţia este într-o mult mai mare măsură accesibilă femeilor. Cu toate acestea oamenii din societate şi parohie se aşteaptă ca preotesele şi celelalte femei cu studii să se ridice la înălţimea rolului şi obligaţiilor tradiţionale de soţii şi mame.
Preotesele îşi pot îndeplini mai bine rolul în slujirea soţilor lor dacă au studii. De exemplu, ele îşi pot folosi pregătirea religioasă pentru a se ocupa de educarea altora, în special femei, în credinţa Bisericii Ortodoxe. De asemenea, pot mărturisi credinţa ortodoxă în faţa grupurilor de tineri, în adunările femeilor, sau diferite tabere. Pot de asemenea participa şi contribui la asistenţa pastorală ca îndrumător pentru tineri sau consilier pastoral.
Chiar dacă nu are timpul şi posibilitatea de a urma o şcoală teologică, o preoteasă poate participa la ore de educaţie religioasă, pentru a se familiariza cu învăţăturile şi practicile credinţei ortodoxe. Ar fi de folos pentru slujirea preotului dacă ea ar şti îndeajuns pentru a putea răspunde unor întrebări de bază pe care le-ar avea enoriaşii. Pentru întrebările dificile poate recurge la preot sau la un alt teolog, dacă este cazul, mai ales dacă subiectul este controversat."

Athanasia Papademetriou - "Presbytera" The Life, Mission, and Service of the Priest's Wife, traducere de N.C.

Calităţile unei preotese

După cum spune Amilka S. Alivizatos, un teolog grec din sec. XX, canoanele Bisericii cer ca o femeie care, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, urmează să devină preoteasă, trebuie să aibă virtuţi şi daruri (harisme). Viitoarea preoteasă trebuie să fie o persoană iubitoare, grijulie şi bună, cu o profundă credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu. Trebuie să fie o femeie de caracter. Trebuie să-şi dorească să împărtăşească şi să sprijine slujirea preotului. Cum spune Arhiepiscopul Hristodulos al Atenei şi întregii Grecii, să fii preoteasă înseamnă să accepţi următoarele: binecuvântarea, sacrificiul şi responsabilitatea.

Athanasia Papademetriou - "Presbytera" The Life, Mission, and Service of the Priest's Wife, traducere de N.C.

Convingerile se formeaza prin exemple (Pr. Teofil)

Răspunzând la comentariul Mariei de la interviul de aici, mi-am adus aminte de ce mi-a spus cândva o preoteasă, despre puterea exemplului personal. La câţiva ani după venirea lor în parohie, o doamnă din corul bisericii i-a spus: „Doamna preoteasă, să ştiţi că înainte să veniţi dumneavoastră, noi mai dădeam cu ruj pe buze când veneam la biserică. (Preoteasa nu ştia acest lucru, pentru că nu remarcase, nu le judecase după rujul de pe buze.) Dar văzând că dumneavoastră nu vă machiaţi niciodată, am renunţat şi noi.”

Pzb. Natalia

Despre cealaltă faţă a exemplului personal ne-a spus Părintele Matei aici:

Gândiţi-vă că mai degrabă lumea vorbeşte pe preot şi pe preoteasă decât pe un om obişnuit din sat. Şi oamenii caută să motiveze, să se justifice pe ei, dacă cumva văd şi la preoteasă. De femei vorbesc… Dacă de exemplu preoteasa merge cu capul descoperit la biserică, eu am auzit multe cazuri spunând: „Apăi şi preoteasa merge cu capul descoperit!”. La fel se întâmplă şi cu copiii lor, fetele spun de exemplu: „Dar şi fetele părintelui fac aşa!” sau lucruri de felul acesta.

Şi Părintele Teofil, aici:

A venit cineva la mine la mănăstire, cîndva, s-a spovedit la mine, am constatat că era o femeie cînd i-am pus epitrahirul, că nu are batic pe cap şi am zis: „Dragă, îţi mai lipseşte ceva. Ar fi bine, totdeauna la slujbă, să ai batic pe cap.” Şi, mă rog, n-a zis nimic, dar a venit după vreo doi ani cu un grup, de la Cluj era grupul. Şi zice: „Părinte, eu, să ştiţi că atunci cînd mi-aţi spus dumneavoastră că să am un batic pe cap măcar la slujbă, mi-am luat batic pe cap. Dar, cînd m-am dus la biserică, şi m-am dus de mai multe ori, că-s în corul bisericii, este şi o preoteasă în corul bisericii, iar ea e fără batic. Şi atunci m-am gîndit: Dacă nu-i preoteasa cu batic, ce să-mi mai iau şi eu batic?”
Oamenii nu-s oameni de convingere. Dacă ar fi oameni de convingere nu s-ar uita la ăla de lîngă el, şi atunci ar trebui să-i dai şi posibilitatea să-şi formeze o convingere prin exemplul tău, prin exemplul familiei tale, prin exemplul copiilor tăi, că dacă nu-i dai, omul se clatină repede, renunţă.

Fragment din Cuvîntul "Schimbaţi-vă prin înnoirea minţii" rostit de părintele Teofil la Protopopiatul din Făgăraş, iunie 2003

…Cred că ar trebui avute în vedere două lucruri, în mod special. Să avem o elită preoţească adevărată. Adică nişte preoţi care să se intereseze şi să nu le pară rău că sunt preoţi, chiar dacă sînt mai săraci decît dacă ar fi ingineri, doctori etc. Aici, de exemplu, s-a spus cîndva că un preot nu are atîţia bani cîţi i-ar trebui să-şi crească copiii, să cumpere pampers – nici nu ştiu cum le zice - , nişte lucruri pe care, într-adevăr, oamenii de mai de mult nu le cumpărau, că se dădeau chinului şi spălau. Acuma e şi o modernitate dintr-asta. Nu am nimic împotrivă. Dacă are omul posibilitatea să trăiască mai bine, atunci să trăiască mai bine, dar să nu-i pară rău că-i preot şi nu are atîţia bani cîţi ar avea dacă ar fi altceva. El şi-a ales să fie preot.

După aceea, în ceea ce priveşte familia preotului... Sigur că preotul trebuie să fie, şi prin familia lui, reprezentativ. A venit cineva la mine la mănăstire, cîndva, s-a spovedit la mine, am constatat că era o femeie cînd i-am pus epitrahirul, că nu are batic pe cap şi am zis: „Dragă, îţi mai lipseşte ceva. Ar fi bine, totdeauna la slujbă, să ai batic pe cap.” Şi, mă rog, n-a zis nimic, dar a venit după vreo doi ani cu un grup, de la Cluj era grupul. Şi zice: „Părinte, eu, să ştiţi că atunci cînd mi-aţi spus dumneavoastră că să am un batic pe cap măcar la slujbă, mi-am luat batic pe cap. Dar, cînd m-am dus la biserică, şi m-am dus de mai multe ori, că-s în corul bisericii, este şi o preoteasă în corul bisericii, iar ea e fără batic. Şi atunci m-am gîndit: Dacă nu-i preoteasa cu batic, ce să-mi mai iau şi eu batic?”

Oamenii nu-s oameni de convingere. Dacă ar fi oameni de convingere nu s-ar uita la ăla de lîngă el, şi atunci ar trebui să-i dai şi posibilitatea să-şi formeze o convingere prin exemplul tău, prin exemplul familiei tale, prin exemplul copiilor tăi, că dacă nu-i dai, omul se clatină repede, renunţă. Mai demult oamenii mergeau la biserică, dar să ştiţi că nu ştiau şi nu trăiau religia pe linia slujbelor, ci o trăiau pe linia prezenţei...

(Din cartea Gîndiţi frumos. Cuvîntări la ocazii speciale – părintele Teofil Părăian, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2006)

Intrebari si raspunsuri: despre fecioria viitoarei preotese

„Vă mulţumesc pentru noua rubrică şi sper ca viitoarele preotese şi nu numai... să îndrăznească.
În legătură cu acest subiect am vorbit şi cu prietena mea bună. Ea a avut un prieten student la teologie şi, deşi el nu era chiar aşa cum trebuie să fie un viitor preot, ea m-a întrebat: "oare chiar pot eu să fiu preoteasă când nu mai sunt virgină?" (acest fapt s-a consumat cu un alt băiat). Atunci am fost foarte răutăcioasă, spunându-i că la asta trebuia să se gândească înainte, şi că o preoteasa trebuie să fie curată. Chiar dacă nu reuşesc mereu să fac bine, spun "învaţă-mă prin faptele tale, nu prin cuvinte".
Spunea un preot că şi-ar dori ca fiul său să urmeze acelaşi drum şi, dacă ar vrea să se căsătorească cu o fostă prostituată, de exemplu, ar fi de acord, dacă acest fapt ar însemna convertirea la creştinism a unui suflet.
Până la urmă, acea curăţie a trupului pare să nu mai aibă aceeaşi importanţă? De ce?
Doamne ajuta!”

Andreea (via email)

Aşa cum am spus, răspunsurile vor veni ca şi comentarii la această postare.
Vă rugăm să ne iertaţi întârzieriile cu care răspundem în general, în ultima vreme programul fiecăreia dintre noi s-a aglomerat foarte mult.

Natalia presb.

[edit]
Pentru a face mai uşor diferenţa, aşa cum ne roagă Alexandra, între păreri personale şi ce spune Biserica, am selectat 2 răspunsuri:

Ce spune pravila bisericească şi Sf. Scriptură despre acest lucru:
„1625. -Preoteasa este sotia legitima a preotului din prima, lui si a ei, casatorie, inainte de hirotonia in ipodiacon. Ea nu trebuie sa fi avut vreodata legatura cu alt barbat, (VI ce. 26; Sf. Vasile 27) ci trebuie sa fi fost fecioara. “

"(Preoţii) Sa nu-si ia de sotie o curva sau spurcata, nici femeie lasata de bărbat, caci ei sunt sfinti pentru Dumnezeu" (Lev. 21, 7).
„să fie bărbaţi ai unei singure femei, să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor”. (I Timotei 3, 12)

-->

Şi răspunsul pe care ni l-a trimis Maica Siluana Vlad:

Răspunsul la această întrebare e dat deja de Dumnezeu şi numai El poate să facă, atunci când consideră şi cum Singur ştie, pogărământ!
Un lucru important de ştiut: o prostituată poate deveni sfântă, dar nu poate sluji ca preoteasă. Poate deveni o soţie credincioasă şi poate chiar o mama bună, dar nu şi o preoteasă în sensul liturgic al cuvântului.
Dar, repet, Domnul ştie şi numai El răspunde celui ce întreabă în Sfânta Taină a Pocăinţei şi numai prin Episcopii Lui! A lor este răspunderea, deşi, consecinţele în trup şi în viaţa copiilor le trăieşte cel în cauză.
Cu drag şi dor şi binecuvântare

M. Siluana

Întrebări şi răspunsuri

Iniţiem această rubrică la solicitarea unei viitoare preotese, pentru a răspunde eventualelor întrebări, nelămuriri sau îndoieli care le frământă pe cele care urmează să intre în această slujire, dar nu numai. Puteţi trimite întrebările dumneavoastră la e-mail-ul afişat pe coloana din dreapta.

„Mai bine fără preoţie în rai decât cu preoţie în chinuri şi aici şi dincolo“

„Părintele Arsenie Papacioc spunea, referindu-se la preoţie, că două sunt darurile minunate pe care Dumnezeu le-a făcut către neamul omenesc: Maica Domnului şi preoţia.

Cu adevărat, după cum arată şi site-ul acesta, preoţia nu este numai a preotului, a bărbatului, pentru că soţia acestuia are o răspundere la fel de mare; şi, aş spune, chiar întreaga familie a preotului, incluzând aici copiii lui, părinţii şi chiar fraţii lui de sânge. Dintre toţi, soţia preotului face „corp comun” în Slujire cu părintele. Trăirea ei nu poate fi decât prin preoţie. Preotul binecuvântează, iar soţia acestuia întăreşte binecuvântarea. Preotul este casă, dar soţia lui este temelia; dacă temelia nu este potrivită pentru dimensiunea casei, clădirea se surpă! Cea mai mare greşeală ce o poate săvârşi preotul este să nesocotească Harul pe care l-a primit, pentru că acest Har este Însuşi Duhul Sfânt. Soţia lui, un trup fiind cu bărbatul ei, poartă acelaşi Har, deci aceeaşi răspundere şi are promisă aceeaşi răsplătire. Canoanele interzic unui preot să se căsătorească dacă a primit hirotonia înainte de căsătorie, iar celui ce vrea să aibă familie, dar vrea să fie preot, I se cere să se căsătorească mai întâi.

Candidatul la hirotonie trebuie să ţină seama că alegerea unei soţii nu pentru preoţie poate devină impediment la hirotonie. Femeia ce doreşte căsătoria cu un viitor preot trebuie să fie capabilă de jertfă Slujirii. Părintele episcop ce m-a hirotonit mi-a zis, cu o zi înainte de hirotonie: „Preoţia este spre mântuire, dar poate fi şi spre pierdere, de voi depinde de acum!” Am mers la soţia mea şi i-am transmis aceste cuvinte, cerându-I să ne gândim încă o data bine dacă suntem pe drumul cel bun, şi ea mi-a spus: ”poate că da, poate că nu, Domnul ştie, aşa că hai să-L întrebăm!”. Şi am făcut rugăciune împreună rugându-L să ne întărească. Am simţit atunci că pe ea mi-a dat-o El, ca dar pentru hirotonia ce am primit-o a doua zi. Înainte de hirotonie trăisem cu soţia mea 18 ani. Din acest motiv pentru mine este doar teorie starea candidatului la preoţie ce trebuie să se căsătorească. Mie îmi vine mult mai uşor să sfătuiesc pe cel ce vrea să devină preot să aştepte după căsătorie câţiva ani, pentru că mai bine fără preoţie în rai decât cu preoţie în chinuri şi aici şi dincolo. Viaţa preotului trebuie să fie lină, liniştită duhovniceşte. Asta nu înseamnă fără griji ori necazuri, dar raportarea familiei preotului la acestea nu poate fi însoţită de tulburare interioară mare, pentru că asta ar fi un păcat, iar pe preot îl face nepotrivit pentru Sfântă Jertfă.

Stăpânirea de sine în familie nu există încă de la început. În familiile creştine ea apare odată cu creşterea noului trup format. Când unui copil i se da o sarcină prea grea, cresc şansele ca el să fie ispitit spre neascultare. Dracul ştie acestea şi va lupta preoţia proaspăt lucrătoare într-o familie tânără, atacând familia spre dezbinare; şi lupta este mare! Şi vine cel mai des asupra femeii.

Bine este ca preotesele tinere să facă prietenie cu preotese mai în vârstă în slujire, dovedite prin viaţa lor că sunt cinstite. Tot omul vorbeşte din plinătatea duhului lui; deci dacă te faci prieten cu cel ce are duhul lumii vei auzi cuvântul lumii! Am să povestesc o întâmplare pe care soţia mea mi-a mărturisit-o, un fapt banal de altfel, dar care arată importanţa cuvântului şi comportării preotesei:
Mă aflam în vizită la un frate preot, pentru mine însă părinte, cu aproape 20 de ani de preoţie, eu fiind preot de doar şase luni. De faţă era şi soţia părintelui C. şi soţia mea. În timpul acelei vizite m-a impresionat în mod deosebit atât vorba şi purtarea părintelui, care se întorsese de la Ierusalim şi avea multe de povestit, cât şi starea soţiei dânsului. Ca vârstă eram cu toţii apropiaţi, însă preoţia îşi pusese amprenta peste ei în chip minunat. Când am ajuns acasă, soţia mea mi-a mărturisit ce a impresionat-o cel mai mult: faptul că preoteasă părintelui C., în tot timpul vizitei, nu i-a spus niciodată pe nume părintelui. Era impresionată de respectul arătat chiar şi atunci când, fiind doar ele împreună, vorbea despre părintele numindu-l nu pe nume, ci „părintele”. Cred că aşa trebuie să fie preoteasă, mi-a zis soţia mea, să-l vadă pe soţul ei ca pe preot mai întâi şi apoi… tot ca pe preot.

Vă mulţumesc pentru acest site şi fie că Domnul nostru Iisus Hristos să binecuvânteze lucrarea voastră!
În încheiere voi prelua două pilde din înţelepciunea lui Dumnezeu, din cartea Pildelor lui Solomon, spre luare aminte:

• Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine, pe când femeia-soţie doreşte un suflet de mare preţ. (6.26 )
• O casă şi o avere sunt moştenire de la părinţi, iar o femeie înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu. (19.14)“

Pr. Gheorghe Iftimi,
Techirghiol, CT

via email

Cale spre sfinţenie: Sfanta Teosevia, slujitoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor

Sfânta Teosevia (10 ianuarie) a fost soţia Sf. Grigorie de Nyssa. Datorită curăţiei vieţii sale şi dorinţei de a sluji oamenilor, a intrat în rândul diaconiţelor, după rânduiala bisericească a vremii (sec IV)

Era binecunoscută locuitorilor din cetatea Nyssei, regiunea Capadociei, prin viaţa sa plină de nevoinţe şi dedicată slujirii aproapelui. Ca diaconiţă, în biserica din Nyssa, îi îngrijea pe cei bolnavi, dădea hrană celor săraci, se ocupa de creşterea orfanilor şi catehiza femeile în vederea primirii botezului creştin. Întocmai cum arată şi numele, Teosevia şi-a închinat viaţa slujirii Bisericii, preamărindu-L şi adorându-L pe Hristos. Atunci când Sfântul Grigorie a trebuit să ia calea exilului vreme de trei ani, Sfânta Teosevia l-a urmat cu aceeaşi credincioşie şi dăruire de sine ce i-a caracterizat mereu trăirea.

Trecerea la Domnul, din anul 395, a Sfintei Teosevia a îndurerat întreaga comunitate creştină. La moartea Sfintei Teosevia, Sfântul Grigorie de Nazians îi scria Sfântului Grigorie, pentru a-i uşura suferinţa: "... Ea, care a gustat din binecuvântările vieţii, a scăpat de amărăciunile acesteia prin scurtarea anilor şi, mai înainte ca ea să fie obligată să poarte doliu pentru tine, a fost cinstită de către tine prin acea solemnă slujbă de înmormântare. Crede-mă că şi eu plâng după ea, dar, dacă nu ca tine, ceea ce ar fi o exagerare, atunci o plâng cu o întristare mai mică doar decât a ta. Dar trebuie să simţim prezenţa atotprezentei pronii Dumnezeieşti, cea care acum a luat-o pe Teosevia mea (şi o numesc 'a mea' fiindcă a trăit o viaţă înduhovnicită iar înrudirea spirituală e mai puternică decât cea trupească). Teosevia, slava Bisericii, podoaba lui Hristos, sprijinul generaţiei noastre, speranţa femeilor; Teosevia, cea mai frumoasă şi mai slăvită dintre toate toate frumuseţile din Brethren; Teosevia, cu adevărat sfântă, cu adevărat soţie, de preot de o egală cinstire şi vrednicie faţă de Sfintele Taine..."

Să luăm aminte aşadar la viaţa jertfelnică a Sfintei Teosevia, soţie preacinstită, diaconiţă devotată Bisericii, plină de iubire faţă de Hristos şi faţă de oameni. Să medităm la deosebita preţuire şi veneraţie pe care marii Părinţi ai Bisericii au arătat faţă de parfumata floare întru virtuţi a Capadociei.

(Sinaxarul Sfinţilor Capadocieni, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2009)

Preluat de aici.
Icoană pictată de Nicholas Papas.

Sfântul Sfinţit Mucenic Pavel şi Sfânta Muceniţă Ioana presbitera

Sfântul Sfinţit Mucenic Pavel s-a născut în 1893 în satul Zamblotze din eparhia Helm, din familia Svaikof. După sfârşitul ciclului de studii, a intrat la Şcoala de preoţi din Ecaterinoslav (actualmente în Rusia) şi în 1918, când a terminat-o, s-a întors în ţinutul său.
La vârsta de 30 de ani s-a căsătorit cu Ioana Lotoţka - în vârstă de 24 de ani - în satul Gaghie Leviatinskie, judeţul Krenienieţk, în Biserica Sfântului Nicolae, adică de unde provenea soţia sa. Pentru acea vreme ea era relativ învăţată, studiase la o Şcoală de Economie şi Comerţ. Au alcătuit împreună, uniţi în Taina Nunţii, o familie creştină exemplară, „o Biserică în casă" şi purtau toate greutăţile vieţii familale ajutându-se reciproc.
După nuntă s-au dedicat slujirii Bisericii Ortodoxe, iar în anul 1924 el a fost hirotonit diacon şi preot în Biserica Sfântul Ioan Teologul în Helm, de către Arhiepiscopul Dionisie al Varşoviei. Preoteasa sa îl urma şi-l ajuta în lucrarea sa duhovnicească. Prima parohie a părintelui Pavel a fost în Potok Gurni, din judeţul Bilgorai.
La sfârşitul anului 1927, autoritatea sa ierarhică l-a trimis în partea cea mai sudică a Poloniei în eparhia Lemkovstsizna. Acolo a continuat cu aceeaşi râvnă lucrarea sa misionară şi pe mulţi din foştii greco-catolici dintre băştinaşi i-a întors la credinţa lor strămoşească -Ortodoxia. În această eparhie slujea în satele Sviotkova şi Desnitza, judeţul Ghiaslo.
Când prigoana împotriva ortodocşilor s-a întins în eparhia Helm, în 1938, părintele Pavel - de 44 de ani - împreună cu preoteasa sa a fost trimis acolo şi a preluat parohia oraşului Sientliski, judeţul Zamosts. În acele vremuri dificile, când romano-catolicii îi obligau prin orice mijloace pe ortodocşi să treacă la papism, Părintele Pavel îi întărea pe păstoriţii săi să rămână fideli Ortodoxiei.
În anii celui de-al Doilea Război Mondial, a continuat să slujească în aceeaşi eparhie şi deservea aceleaşi parohii. Atunci locuia în satul Sniatitse. Mediul era ostil pentru Ortodoxie şi el însuşi cu soţia sa au suferit de multe ori prigoane, bătăi, furtul în repetate rânduri a celor necesare existenţei şi ameninţări. Cu toate acestea, a rămas statornic în slujirea sa.
În cele din urmă, în anul 1943, a fost trimis de către conducerea Bisericii în satul Gramboviets din aceeaşi eparhie. Acolo însă ostilitatea eterodocşilor a ajuns la paroxism din cauza râvnei sale dumnezeieşti şi, astfel, rebelii catolici, în ziua adormirii Maicii Domnului, i-au arestat pe el şi pe preoteasa sa şi i-au supus la chinuri groaznice, iar în cele din urmă i-au omorât, pentru că n-au mai răbdat statornica lor persistenţă în credinţa lor primită de la părinţi.

(sursa:http://www.impantokratoros.gr/EFCEC784.el.aspx traducere: monahul Leontie)

Sursa.

Sfântă Muceniţă Ioana presbitera, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Slujirea unei preotese: doamna Argentina Galeriu (2)

„Aşa a fost viaţa părintelui, de a se dărui şi a primi întreit de peste tot, pentru că era un om bun la suflet.“

Doamna preoteasă Argentina Galeriu

(interviu preluat din Ziarul Lumina)


Doamnă preoteasă Argentina, vorbiţi-ne când l-aţi cunoscut pe părintele Galeriu? Cum au fost primii ani de slujire ai sfinţiei sale?
Începutul vieţii noastre a fost unul greu, pentru că a fost o perioadă în care începuse războiul în 1943. Eu luasem bacalaureatul şi l-am cunoscut pe părintele printr-o întâmplare a unor prieteni care slujeau şi se duceau frecvent la Biserica Zlătari, unde oficia părintele Toma Chiricuţă, un vestit om de carte, un preot renumit, care avea o revista numită „Ortodoxia“, la vremea aceea, iar părintele era cântăreţ la Biserica Zlătari şi student la Facultatea din Bucureşti. Având o permisie de câteva zile, a trebuit să hotărască soarta vieţii lui. Era un om la vârsta de 25 de ani, iar eu eram o copilă de la Institutul „Elena Doamna“, unde am stat toată perioada de învăţământ, pentru că am fost orfană. Neavând părinţi, mi-am menţinut bursa, şi aceşti prieteni care îl cunoşteau pe părintele au gândit să mă prezinte pe mine cunoscându-mă aşa, ca un copil neiniţiat în ale lumii, pentru că viaţa de internat te ţinea la adăpost, şi în perioada aceea pregătirea şcolară era foarte severă: nu ni se dădea voie să facem lucruri care ieşeau din regulile şcolii.

Cântăreţ la Biserica Zlătari, unde slujea vestitul predicator Toma Chiricuţă

Nu a durat decât două zile, timp în care l-am cunoscut în casa familiei Oprişan, care, aşa cum am spus, frecventa Biserica Zlătari, fiind rude cu părintele Toma Chiricuţă. În casa acestor oameni a venit simplu, eu nici un ştiam propriu-zis de ce sunt acolo chemată, dar mi-a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre cum vedea el viaţa şi slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să-şi împlinească şi să-şi facă datoria un preot. Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate deplină, cu dor de muncă, vorbea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în faţă decât chipul lui. La plecare, totuşi, s-au făcut prezentările, arătând scopul pentru care venisem, iar eu, când am auzit, am roşit până în vârful urechilor. Mi-a fost ruşine pentru o asemenea menire de a cunoaşte un viitor preot şi de a face o căsătorie pe viaţă slujind lui Dumnezeu cu cinste şi corectitudine. Dar interesant este, şi de necrezut, că părintele puţin m-a întrebat de situaţia materială, pe care nu o aveam, pentru că, fiind orfană şi neavând părinţi, nu puteam fi prea bogată, m-a întrebat doar ce vârstă am. Aveam exact 18 ani împliniţi. Pe vremea aceea era legea lui Antonescu, care nu admitea ca să te căsătoreşti, îţi trebuia o dispensă dacă făceai pasul ăsta înainte de 18 ani. Şi m-a întrebat dacă îmi place viaţa la ţară, întrucât era repartizat în comuna Poienarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un număr de 120 de familii. Din ce citisem şi eu prin şcoală, vedeam viaţa de ţară foarte frumoasă şi i-am răspuns: „Mi-ar plăcea, e o viaţă curată, oamenii de la ţară sunt mult mai cinstiţi, mai conştiincioşi în muncă, ştiu să-l respecte pe preot, ştiu că atunci când trece preotul pe uliţă trebuie să se ridice şi să-l salute respectuos şi i-am spus eu, cu oarecare sfială, că din punctul ăsta de vedere aş dori să fac pasul acesta. Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost: „Domnişoară, dar de mine îţi place?“. Ce puteam eu să răspund la o asemenea întrebare, văzându-l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să-mi dau seama. Nu i-am dat răspuns, dar răspunsul meu a fost că am roşit, am tăcut şi am plecat capul ca un semn, din care s-a înţeles mai mult decât dacă aş fi vorbit. Am stat patru ani, timp în care am avut doi copii, pe Narcis şi Rodion, într-o casă a unui ţăran, cu prispă, fără de lumină, cu grindă în tavan, şi am profesat ca învăţătoare până au venit copiii.

La Poienarii Burchii, deşi era sărăcie, viaţa a fost frumoasă

După ce au venit copiii nu am mai putut, dar în timpul ăsta el s-a ocupat de misiune, aşa cum îmi spusese că vrea să facă. Şi mergeam prin sate cu un aparat cu care proiectam filmul „Viaţa lui Hristos“ şi el explica, după fiecare imagine, ca să înţeleagă creştinii tot ceea ce se arăta. A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete. Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte. Ce e mai interesant e ca această bisericuţă mică era departe de sat. Venise cândva o inundaţie şi ea a fost acoperită, şi a stat mai mult în apă, şi creştinii au fost obligaţi să se urce sus, pe deal, şi ea a ramas singură. Totuşi, aşa departe cum era sătucul de biserică, veneau şi din satele vecine, ca începuse să se facă cunoscut.
După aceşti patru ani de vieţuire, a fost numit la Ploieşti, datorită studiilor şi pregătirii lui. De fapt, oamenii vorbeau între ei, îi auzeam cand spuneau: „Ehe, părinţelul ăsta nu va sta mult timp cu noi, că e prea deştept pentru a rămâne aici; se va duce precis la oraş“. În cei patru ani ne-am mutat de patru ori. Cea mai frumoasă amintire pe care o am de acolo este că în aceasta comună, Poienarii Burchii, era ferma Academiei Române, unde administratorul, domnul Puiu, se comporta cu noi foarte frumos, el era omul care ne aproviziona cu alimente, pentru că, fiind o fermă a Academiei, avea şi bunuri materiale. Serile ni le petreceam alături de dânsul şi de învăţătorul din sat. Am plecat cu greu, că ne legasem cu oamenii aceia. Ţin minte ca bătrânelele veneau şi ne aduceau întotdeauna lucruri pregătite de ele, ca să nu ducă lipsă părinţelul lor: lapte proaspăt, câte un puişor făcut la cuptor, o pâine caldă. Toate astea pentru mine erau lucruri nemaipomenite, pe care eu nu gândisem să le trăiesc. Părintele era aşa de bun şi de îngăduitor cu toată lumea, încât, la plecare, toţi au regretat. Ne-am dus la Biserica „Sfântul Vasile“, unde nu am avut casa parohială, am stat cu chirie 10 ani, timp în care multe am pătimit, măcar că eram în oraş, parcă era mai greu decât la ţară. A venit perioada când a fost arestat, am mai dobândit doi copilaşi, pe Ciprian şi Serafim.

Între anii 1950-1953, părintele Galeriu a făcut muncă forţată la Canal

Cum a fost detenţia, v-a povestit ce s-a întâmplat?
Nu avea voie decât la o carte poştală pe lună. După ce s-a întors, a venit într-o zi de Sfântul Dumitru, ştiu că veneam de la hram de la biserică, şi l-am găsit acasă. Copiii nu l-au cunoscut, pentru că era altfel îmbrăcat, avea barba mare, iar eu am rămas uimită. Detenţia a fost foarte grea, pentru că trebuia să împlinească o normă de muncă, pe care dacă nu o împlinea nu primea bucata de pâine. Şi erau foarte mulţi oameni bătrâni pentru care el se zbătea; îmi spunea: „Vreau să-i ajut ca să nu fie lipsiţi de hrana cea de toate zilele“. I-am trimis pachete, dar grija cea mare în acest timp au avut-o toţi creştinii de la Biserica „Sfântul Vasile“, pentru că nouă nu ne-a dat în timpul ăsta nici un ban statul. Oamenii ştiau ziua în care trebuia să fac pachet şi veneau întotdeauna şi-mi aduceau ceva să pun la pachet, era o cantitate limitată, nu puteai să trimiţi oricât. Preoţii de la „Sfântul Vasile“ s-au comportat ca adevăraţi oameni, pentru că, ştiind că sunt singură, nu aveam rude, nu aveam pe nimeni în Ploieşti, decât eu, copiii şi o creştină care a stat cu mine să mă ajute să cresc pe cei mici, mi-au dat în perioada asta, în fiecare săptămână, partea care i se cuvenea. În felul ăsta am avut cu ce să trăiesc, cu ce să hrănesc copiii, ce să-i trimit în pachet, ba mai dădeam şi la alţii, pentru că oamenii de la Podul Văleni, când au auzit că părintele se află închis, veneau cu traistele şi-mi aduceau, încât eu nu puteam dovedi. Fusese chemat la Mănăstirea Balaciu, pentru a face acolo misiune. L-a chemat părintele stareţ că a fost o năvală mare în perioada aceea, foarte mulţi tineri au venit şi nu ştiau cum să-i păstreze pentru biserică. S-au gândit că numai părintele Galeriu, cu cuvântul lui, poate ca să-i facă să înţeleagă ce înseamnă mănăstirea, că mulţi dintre ei fugiseră de acasă, plecaseră fără ştirea părinţilor. S-a dus şi a stat aproape trei zile, timp în care a făcut slujbe acolo, a predicat, iar părintele stareţ s-a simţit foarte îndatorat pentru perioada asta şi îmi trimitea tot ce aveam nevoie. Nu v-aş putea spune un neadevăr dacă v-aş zice că nici atunci nu am dus lipsă. Aşa a fost viaţa părintelui, de a se dărui şi a primi întreit de peste tot, pentru că era un om bun la suflet. Niciodată nu venea seara singur acasă, totdeauna îţi aducea un oaspete, iar la masa de prânz, nu ştiu cum de se făcea, că găsea mereu câte un călător şi zicea: „Argentina, hai, dă-i şi dânsului un pic de mâncare“, şi de acolo de unde aveam, dădeam, iar totul a fost răsplătit. Mi s-a dat întreit, nu am dus lipsă. Când a venit, a găsit copiii sănătoşi, frumoşi, cu lucruri, cu un bănuţ pe care l-am strâns socotind să-i fac haine noi. Şi acolo cât a stat a făcut multe fapte bune: a dat încălţămintea unor oameni care nu aveau, pentru că eu îi trimeteam şi mulţi nu aveau de unde să primească. Dar săracul, după munca care îl istovise, din omul cu putere şi cu râvnă, s-a îmbolnăvit, la vreo două luni după ce a venit a făcut un icter, cu care a rămas toată viaţa.

Părintele a plecat, dar este permanent cu noi

În 2002, la începutul anului, părintele s-a îmbolnăvit. Cum a decurs viaţa mai departe?
El mi-a zis: „Argentina, te rog, să ţii cont şi să-mi faci toate rânduielile“. Cuvântul acesta mi-a rămas la suflet şi, de fiecare dată când fac parastas, mă gândesc să fac cum se poate mai bine ca să-l mulţumesc. Ba, mai mult, ţin să vă zic un lucru care cred că va mişca pe toată lumea: chiar în ziua în care a intrat în comă, în dimineaţa aceea s-a sculat foarte bine. Am uitat să spun că pe toată perioada cât părintele a fost bolnav, a fost împărtăşit în fiecare zi, de un ucenic de-al dânsului, părintele Constantin Dragnea, care astăzi este un preot destul de renumit, bun şi muncitor, pe care eu socotesc că părintele îl răsplăteşte pentru tot ceea ce a făcut, pentru osteneala lui de a veni la el şi de a-l împărtăşi. În ziua aceea, stând puţin de vorbă, după ce a luat micul dejun, i-am zis: „Uite, acum ai să te culci şi îţi vom face bucuria, când te vei scula, să te plimbăm cu căruciorul“. Dar el nu mi-a răspuns la asta, ci m-a întrebat: „Argentina, eşti tu pregătită, ai tu tot ce-ţi trebuie?“. Nu m-am gândit că acela era ultimul lui cuvânt şi că avusese o oarecare prevestire a acestui moment. Am crezut că mă întreabă de lucruri materiale, cum de pot face faţă, pentru că erau mereu oameni foarte mulţi la care trebuia să răspund cu masa, şi toate cerinţele casei şi i-am răspuns: „Părinte, nu duce tu grijă de asta, că toţi cei care ne calcă în casă nu vin cu mâna goală; tot ce aduc pentru tine împărţim, servim toţi, dragostea lor este aşa mare faţă de tine încât nu avem lipsă de nimic“. Dar întrebarea lui a fost mult mai profundă pentru că, sculându-se, nu a mai putut vorbi. A cerut un pahar cu apă şi ne-a întrebat unde este. Au fost ultimele cuvinte. Acum vă spun că părintele este plecat, iată, a făcut şase ani pe data de 13, nu ştiu cum a trecut, dar a fost cu noi permanent. Nu a fost zi în care să nu-i simt prezenţa; prin dragostea oamenilor, prin dragostea preoţilor de la „Sfântul Silvestru“, care au grijă de mine, prin nepotul pe care l-a lăsat ca să fie un urmaş vrednic, căruia îi doresc să-i poarte cu cinste numele, având respect şi aceeaşi dragoste din partea creştinilor…

Augustin PĂUNOIU, marţi, 18 August 2009

Vezi şi:
Slujirea unei preotese: doamna Argentina Galeriu (1)