Umbra preotului

M-am intrebat timp de mai multă vreme dacă să public articolul care urmează. Principala mea obiecţie este faptul că perspectiva din care este scris mi se pare pur omenească, iar slujirea preotesei fără Dumnezeu este un non-sens. Cu toate acestea, la încurajările prietenei care a făcut traducerea, am optat până la urmă pentru publicare, considerând că problemele ridicate sunt realităţi bune de pus în atenţie, mai ales pentru cele care nu sunt încă preotese, dar îşi doresc să fie, cât şi pentru enoriaşii care pot cădea uşor în ispita judecării preotesei. În plus, comentariul final, care este adăugat de cei care au publicat articolul, vine să echilibreze perspectiva.

Pzb. Natalia

Iată şi articolul:

<<În urmă cu câţiva ani, unul dintre cititorii noştri ne-a trimis articolul care urmează. De atunci a rămas în dosarele noastre, suferind de obişnuita neglijare a subiectelor aflate „la îndemână". Nici sursa articolului, nici autorul nu sunt menţionate pe copia noastră, deci suntem în imposibilitatea de a cere permisiunea să-l retipărim. Totuşi, articolul atrage atenţia asupra unei probleme importante, vizând bunăstarea enoriaşilor noştri şi ne luăm îndrăzneala de a-l oferi cititorilor.

"Când o femeie se căsătoreşte cu un viitor preot, ea se căsătoreşte, dinainte, cu viitoarea lui parohie şi preoţie. După ce el este hirotonit, soţia lui poate fi, deseori, sortită unei vieţi de izolare, neglijare şi supusă unor continue priviri cercetătoare.
Fie că o numim "papadia" sau "matuşka" sau "prezbitera", numele însuşi ne spune o parte din povestea ei. Soţia preotului devine o prelungire a lui. Femeile care cred că acesta va fi un simbol al statutului înalt şi al consideraţiei, se înşeală. Deseori, nu face decât să le transforme în ţinte, iar soţia preotului suferă mai mult stres decât preotul însuşi.
Când Alban Research Institute a condus un program despre stres în rândul clerului, a descoperit că stresul în cazul soţiilor de preot este mult mai ridicat decât în cazul reprezentanţilor clerului în sine. O listă de factori de stres în cazul preoteselor pune în evidenţă următoarele probleme :
1. izolarea
2. lipsa de sprijin din partea comunităţii, care de obicei o vede pe soţia preotului ca pe un model mai degrabă decât ca pe o persoană
3. supoziţia că atunci când un episcop numeşte un preot într-o parohie, şi soţia lui este numită şi este, într-un fel, responsabilă faţă de parohie
4. povara de a conduce casa parohială dintr-un buget insuficient, deseori sub ochii critici şi neîndurători ai congregaţiei
5. dificultatea de a creşte copii şi a conduce o gospodărie dintr-un salariu de preot.
Această situaţie problematică este întreţinută de realitatea că un preot este mai întâi căsătorit cu parohia sa şi abia în plan secund, cu soţia.

Matuşka Alexandra ştia că a fi soţie de preot nu este o garanţie împotriva problemelor maritale. Tatăl ei fusese preot şi ea o văzuse pe mama ei luptând cu neglijarea şi izolarea. Dar când l-a întâlnit pe Serge ca seminarist şi au decis să se căsătorească, era convinsă că mariajul lor va fi diferit. «Aveam să reuşesc, să fac lucrurile cum trebuie », spune ea cu un râs cam cinic în prezent, după douăzeci de ani de când este preoteasă. «Aveam această reprezentare frumoasă, idilică despre căsătorie, că noi doi vom fi ca o echipă. Îi vom iubi pe toţi şi toţi ne vor iubi.»
Nu i-a luat mult Alexandrei să descopere că, asemenea mamei sale, se va afla singură în cea mai mare parte a timpului şi că se va confrunta cu mulţi enoriaşi neiubitori, uneori rău-intenţionaţi şi maliţioşi.
La prima parohie în care au fost trimişi aveau un apartament de 4 camere ataşat bisericii. Matuşka nu putea găti niciodată sau spăla sau împlini alte treburi gospodăreşti în timp ce enoriaşii erau la biserică pentru întâlniri sau alte activităţi; sunetele şi mirosurile din apartament se puteau simţi din biserică sau din sala de la subsol. Mai mult, când au apărut şi copiii, ei trebuiau ţinuţi în linişte când avea loc vreo întâlnire de orice fel sau când cineva venea să-l caute pe Părintele Serge. Când copiii se jucau în curte, comună cu a bisericii, cineva găsea întotdeauna motiv să se plângă de ei.
Enoriaşii în mod obişnuit veneau fără să se anunţe, deseori aruncând priviri critice la gospodăria matuşkăi Alexandra.

Tatăl papadiei Maria a murit la numai o săptămână după ce ea şi-a pierdut primul copil. A devenit foarte deprimată şi a intrat în spital pentru tratament. Unii membri ai congregaţiei l-au sunat pe episcop şi i-au spus: «Noi nu vrem un preot a cărui preoteasă are probleme emoţionale».
Când popadia s-a întors acasă, a fost şocată de lipsa de compasiune. O femeie i-a spus tăios: «Cred că ţi-ar fi mai bine dacă nu te-ai gândi atât la problemele tale». A primit foarte puţin sprijin din partea comunităţii parohiale, iar soţul ei era atât de ocupat cu munca în parohie încât s-a trezit singură cu problemele ei, în timp ce preotul avea timp pentru oricine altcineva: «Nevoile oricui altcuiva treceau înaintea alor mele».

Divorţul este dificil pentru orice familie, dar pune probleme speciale în cazul clerului. Să ocupe mereu locul al doilea, după parohie, trebuind să-şi abandoneze propriile planuri, în mod repetat, pentru grijile uneori neîntemeiate ale altora şi avându-şi copiii veşnic judecaţi şi acuzaţi, este o situaţie care creează mai mult stres decât pot suporta unele soţii.
Prezbitera Iuliana era plină de zel când s-a măritat cu Nicolae, care urma să termine facultatea în Boston. Soţul ei era foarte zelos şi s-a îngropat, practic, în munca lui. Curând, preoteasa lui s-a trezit mergând la galeriile de artă, la expoziţii şi chiar la plimbare singură. «Aş fi putut fi la fel de bine văduvă. Aveam o fiică şi îmi doream încă un copil, dar nu era timp nici pentru asta. Soţul meu era mereu cu câte un enoriaş, la un spital sau acasa la ei, sau în atelierul său tipografic. Îi admiram munca, dar sunt şi eu o fiinţă omenească, o femeie şi o soţie. Dacă aş fi fost doar una dintre enoriaşe, aş fi primit mai mult din timpul său şi mai multă atenţie decât în calitate de soţie a lui». Părintele Nicolae a devenit din ce în ce mai neînţelegător faţă de nemulţumirile soţiei şi ea a descoperit că viaţa i s-a scufundat în singurătate şi pustietate. În cele din urmă, n-a mai putut suporta şi a divorţat ca să-şi poată clădi un fel de viaţă şi pentru ea.

Una dintre principalele probleme cu care se confruntă o soţie de preot este faptul că oamenii încearcă să ajungă la soţul ei prin ea. Mulţi oameni îşi aduc nemulţumirile legate de preot, care sunt deseori imaginare sau doar egoiste, la soţia preotului, şi o hărţuiesc cu ele, aşteptându-se ca ea să-şi schimbe soţul sau să-l influenţeze în favoarea dorinţelor lor. Alţii sunt ostili soţiei şi copiilor preotului, ca să-şi arate astfel dezaprobarea faţă de preotul însuşi.

Când viaţa de familie a preotului este astfel perturbată, el nu poate îndeplini slujirea preoţească în mod adecvat. O soţie de preot suferă deseori crud şi inutil din cauza nechibzuinţei enoriaşilor şi neglijenţei soţului ei. Uneori nu i se acordă nici respectul datorat oricărei făpturi omeneşti.
Enoriaşii ar trebui să ia în considerare aceste aspecte. În loc să comenteze mereu comportamentul preotesei, să o judece şi s-o tragă la răspundere, de ce să nu se scruteze pe ei înşişi cu un ochi critic şi să-şi corecteze propria atitudine faţă de ea? Cu cât este mai bună şi mai liniştită viaţa de familie a preotului, cu atât va fi mai bună şi viaţa parohiei.
Iubirea, înţelegerea şi compasiunea sunt cerinţe ale credinţei noastre ortodoxe.


Comentariu: A fi o adevărată preoteasă implică să mergi pe o cale dificilă şi e important să fii conştientă de “riscurile meseriei”. Dar dacă potenţiala preoteasă nu se descurajează din cauza celor descrise mai sus, este cert că statutul ei poate oferi multă satisfacţie. Este o chemare înaltă, oferind multe şanse de creştere spirituală, iar femeia care este sârguincioasă în îndeplinirea diverselor responsabilităţi pe care le implică acest statut – nu doar cele exterioare, ci, mai important, şi cele interioare – va face progrese rapide în urcuşul duhovnicesc pe scara virtuţilor.>>

Sursa: The Shadow of a Priest , traducere de Iuliana Tenchiu