Soţia preotului ortodox

Ce înseamnă să ai un titlu minunat, dar nicio descriere a îndatoririlor pe care le implică acest titlu? Este exact postura în care se găseşte o soţie de preot. Diversele limbi vorbite în ţările ortodoxe au titluri de onoare pentru o soţie de preot. Unele s-ar putea traduce cuvânt cu cuvânt, «preoteasă», în timp ce altele înseamnă literal «soţia preotului», dar în cel puţin una dintre aceste limbi – rusa – soţia preotului este «mamă» sau «mămică».

Este clar, în consecinţă, că în cultura noastră ortodoxă poziţia preotesei a fost considerată întotdeauna specială. Şi totuşi, nu există nicio descriere concretă a îndatoririlor unei preotese, nicio explicaţie a ceea ce ar trebui să facă şi sa fie ea. Ceea ce poate crea confuzii şi frustrare, dar eu cred că este mai în spiritul Ortodoxiei să se vadă în această situaţie de fapt libertatea dată de către Biserica iubitoare fiilor ei. Îi lasă femeii libertatea de a-şi privi rolul ca o slujire ce poate fi săvârşită în modul cel mai adecvat şi mai convenabil caracterului şi personalităţii ei. Şi dacă nu există impuneri, nu există nici tipare cărora femeia să se simtă obligată să li se conformeze.

Fosta Jacqueline Onassis a fost întrebată la începutul preşedinţiei soţului ei John F. Kennedy care crede că va fi cel mai important rol al ei ca Primă Doamnă. A răspuns că acesta va fi să aibă grijă de Preşedinte astfel încât el să-şi facă datoria cum trebuie. Şi în ciuda diferenţelor de stil în cazul fiecărei preotese, şi ele au acest scop principal. Ca orice soţie, o preoteasă trebuie să-şi ajute soţul să-şi împlinească solicitantele sarcini pe care le are, nu luând direct parte la ele, ci contribuind la bunăstarea lui fizică, spirituală şi emoţională.

Dacă în familia preotului sunt şi copii, sunt alte lucruri de care ea trebuie să se preocupe. Familia preotului este necesar să fie un organism sănătos, iar nevoile membrilor ei trebuie satisfăcute. Membrilor familiei trebuie să li se permită să crească/ să se maturizeze prin propriile greşeli şi prin experienţele directe ale diferitelor aspecte ale vieţii.. Mai ales, trebuie să fie un efort spiritual/ duhovnicesc permanent în familie, implicându-i pe toţi membri ei.

1. Putem spune multe despre fiecare dintre aceste puncte. În primul rând, a avea grijă de starea bună a soţului: pentru o soţie de preot, acest punct presupune, ca în cazul celor mai multe dintre soţii, să aibă grijă de dieta, ocupaţiile şi condiţiile de trai ale familiei sale. Dar în plus înseamnă să-şi ajute soţul să aibă încredere în menirea lui, să-l încurajeze în vremuri dificile, să discearnă ce anume să-i spună din ceea ce ea însăşi a observat în parohie. Deoarece în majoritatea cazurilor nu prea există recompense materiale sau morale pentru un preot – aşa cum sunt în alte profesii – sprijinul ei este foarte important.

2. Al doilea punct, necesitatea ca familia unui preot să fie un loc în care se împlinesc toate nevoile membrilor ei, se aplică în special copiilor. Cererile slujirii preoţeşti pot fi – sau li se poate îngădui să devină – atât de copleşitoare încât rămâne prea puţin timp unui preot să aibă grijă de nevoile copiilor lui. Soţia sa este uneori cea care se asigură că preotul îşi face timp să asiste la concertul fiului său ori la jocul fiicei sale, şi cea care încurajează conversaţia în timpul meselor, ca şi convorbirile intime între tată şi copii în alte momente. Sunt multe soţii de preoţi care, în timp ce au joburi full-time (program normal) ca să suplinească necesităţile materiale ale familiei, se descurcă astfel încât să împlinească şi nevoile ei emoţionale. Eforturile lor eroice vor primi plată de la Domnul în Ceruri!

3. Al treilea punct, anume că familia unui preot ar trebui să fie unitatea ai cărei membri pot face greşeli şi pot experimenta pe propria piele aspectele vieţii, se aplică şi copiilor, şi părinţilor. Părul verde al fiului de preot sau un mic inel de aur în inelarul fiicei lui, de exemplu, nu trebuie să scandalizeze parohia mai mult decât în cazul fiilor adolescenţi ai oricărui alt enoriaş. Soţiile preoţilor trebuie să lucreze cu soţii lor ca să protejeze drepturile copiilor lor de a încerca diverse lucruri [specifice adolescenţei] şi să nu-i lase pe cei din afara familiei să le pună copiii într-un fel de corset al comportamentelor exemplare, impecabile – diferite de ceea ce se aşteaptă din partea oricărui creştin tânăr, în creştere. Soţia unui preot trebuie să reziste ispitei de a le impune copiilor ei înalte standarde de comportare numai pentru « a nu face de râs familia ». Comportarea creştinească, virtuoasă, trebuie încurajată pentru motivul că-i va ajuta copilului să aibă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, nu pentru că el sau ea este « copil de preot » şi are, în consecinţă, o responsabilitate specială de a face familia să aibă «o imagine bună». Dacă o nevastă de preot poate accepta cu calm greşelile şi remarcile usturătoare ale copiilor ei şi ai altora, îi va ajuta prin exemplul personal şi pe alţi părinţi să aibă flexibilitate şi calm. De fapt, asta îi va ajuta să fie mai toleranţi cu oamenii în general, o trăsătură sănătoasă pentru orice creştin.

4. În sfârşit, al patrulea punct: familia unui preot trebuie să fie locul unui efort duhovnicesc permanent. O soţie de preot cu copii mici ştie cât de greu este să-i pregăteşti pentru Sfânta Liturghie într-o dimineaţă de duminică, fără vreun ajutor din partea soţului, care a plecat la biserică de ceva vreme, ca să înceapă pregătirile în Sfântul Altar. Ştie, de asemenea, că nu va sta alături de ea în timpul slujbei să-i ajute copilului cu mersul încă şovăielnic sau să potolească un copil vorbăreţ în plină slujire – pentru că el va sluji! Poate că acesta este locul în care preoteasa are cel mai important rol al slujirii sale. Dacă poate face efortul – nu întotdeauna încununat de succes – de a ajunge la slujbă chiar în împrejurări dificile şi dacă va arăta că îşi doreşte să fie prezentă acolo, va face mult pentru oamenii din jurul ei. Putem fi tentaţi să privim cultul ca pe o componentă frumoasă, dar neesenţială a vieţii noastre “adevărate”: muncă, şcoală, casă. Dar preoteasa, o persoană ca oricare alta din parohie, are aceleaşi responsabilităţi şi aceleaşi tentaţii pe care le au ceilalţi. Când ea face din biserică şi din cult centrul vieţii ei, ceilalţi vor vedea că şi ei o pot face. S-ar putea chiar să decidă că trebuie să o facă!
Dacă o preoteasă poate încuraja măcar o persoană în acest fel, ea va face lucrul Domnului şi va fi cu adevărat partenera soţului ei, după cum titlul de onoare acordat ei în Ortodoxie o cheamă să fie.

Matuşca Valerie G. Zahirsky

O renumită vorbitoare ortodoxă, Matuşca Valerie Zahirsky şi familia ei locuiesc în Steubenville, Ohio. Părintele Michael Zahirsky slujeşte ca paroh al Bisericii Ortodoxe “Sfântul Andrei” din Mingo Junction.

Titulaturi pentru soţia unui preot

Fiecare ţară ortodoxă tradiţională are un titlu special în limba ei pentru soţia preotului. În America, avem tendinţa de a aduce aceşti termeni în parohiile noastre pe baza majorităţii etnice a enoriaşilor, de vreme ce limba noastră engleză nu are echivalent adecvat. Iată câţiva:

• Prezbitera – termenul grec pentru « preoteasă »
• Papadiya sau Popadia – termenul din sârbă/ Balcani
• Matuşca – termenul rusesc pentru « mamă »
• Panimatuşca sau Panimatka – termeni ucraineni pentru « mămică »
• Pani – o prescurtare comună în Rusia Carpatică
• Kouria – siriacă

Soţia unui diacon are şi ea un titlu! În greacă este Diakonissa (pentru “diaconiţă”). În tradiţia slavă, este acelaşi ca al preotesei! Cum puteţi folosi titlul după ce îi învăţaţi pronunţia? Alăturându-i numele de botez al soţiei preotului, de exemplu, Prezbitera Helena sau Matuşca Mary. Acest titlu onorific este potrivit când îi vorbeşti ei direct sau când te referi la ea în conversaţiile cu alţii: «Kouria Iulia copiază reţete pentru atelierul de săptămâna viitoare.»

Nichola T. Krause

Sursa articolelor: http://www.theologic.com/oflweb/inchurch/clergywife.htm
Traducere de Iuliana Tenchiu