Pagini

duminică, 28 iunie 2009

Chipuri de preotese: Eugenia Stoicescu (4): hirotonia si primii ani de slujire


"Chiar putinul timp petrecut, dupa terminarea facultatii, la Cancelaria Sfintei Arhiepiscopii mi-a fost de folos. Am intalnit acolo pe parintele Moisiu si alti oameni cumsecade, de la care am avut ce invata. "
(Pr. Iulian)

"La o luna dupa casatorie, am fost facut ipodiacon si apoi, imediat, diacon. Am fost numit la Manastirea Tiganesti. Asa era pe atunci, nu era opreliste ca un cleric de mir sa slujeasca in manastire. De-abia dupa alti doi ani am fost hirotonit preot si am primit si duhovnicia. Mi-a prins tare bine ca am trecut prin manastire. Acolo m-am format si in rugaciune, si in practica liturgica. E drept, n-aveai zi, n-aveai noapte. Dar au fost doi parinti de la care am avut de invatat: Calinic si Mina. "
(Pr. Iulian)

"A fost hirotonit diacon la biserica Mavrogheni si dupa un timp preot la Sf Ecaterina, de Prea Sfintitul Iosif, care i-a fost si nas de preotie si duhovnic, ani de zile. Dar timp de doi ani a ramas simplu diacon. In primul an de casatorie ne vedeam putin si rar. In timpul saptamanii, amandoi aveam serviciu: eu la CEC, iar el era secretarul unui consilier de la Patriarhie. Sambata dupa-amiaza pleca la Tiganesti si venea inapoi duminica seara. Iar lunea o luam de la inceput cu serviciul. Incepand de sambata dupa masa pana duminica seara eram absolut singura, cu cate-o carte pe care o citeam. Asta a fost timp de doi ani, atata cat a fost el diacon la Tiganesti, dar cu domiciliul in Bucuresti.
Dupa aceea ne-am mutat cu totul la manastire, cu tot bagajul. Cand am plecat la Tiganesti o aveam pe Liana, dar pana ne-am instalat ca lumea, am tinut-o la mama, la Orastie, timp de vreo sase luni. Ne-au dat acolo o casuta. Maicile il iubeau foarte mult pe parintele. Dar la inceput l-au privit cu un fel de retinere, in special cele mai in varsta. Aveau si ele experienta lor acolo, mai neplacuta, uneori. Dar dupa ce l-au cunoscut l-au iubit extraordinar. Ca sa nu plece din manastire, i-au amenajat o casa mai mare, frumoasa. Dupa cum o marturisea si el mereu, statul in manastire i-a fost de tare mult folos. Acolo viata a fost si mai ocupata, pentru ca zi de zi el era in Biserica. Chiar si noaptea. La manastire a indragit mult slujbele de noapte. Mergea cu regularitate la ele. Abia apucam sa punem capul jos, si batea maica de rand in poarta.
- Miluieste-ne pe noi!
Imediat se imbraca si pleca. De-asta ii placea atat de mult Parintelui Mina Prodan de el: ca niciodata el n-a lipsit si nici n-a intarziat de la datoria lui, de la Biserica. Dupa miezul noptii, Parintele Mina, care era dur cu toti cei care faceau ucenicie pe langa dansul, venea sa-l urmareasca. Parintele Mina Prodan era un preot autodidact. N-as putea sa spun ca se ridica la inaltimea Parintelui Cleopa de la Sihastria, dar intre calugari era pe atunci o somitate. La inceput l-a primit pe Iulian ostil, retinut oarecum. L-a studiat foarte mult si cand l-a cunoscut mai bine, si-a dat seama ca este si ascultator si supus si modest... L-a imbratisat cu dragoste si i-a zis:
- Acum vreau sa te invat ce n-am invatat pe altii.
Si, intr-adevar, foarte multe a invatat de la Par. Mina. El l-a invatat toata slujba, toate chitibusurile slujbei - pe care nu le observam noi din Biserica - la proscomidie, la toate momentele... Extraordinar de mult l-a invatat. I-a folosit toata viata. Parintele Mina era un preot mai dur, dar pentru Iulian a fost chiar ca un parinte: tare mult l-a iubit! Iulian era mai serios decat alti preoti tineri, isi vedea de slujba mai mult, nu lipsea de la Biserica... Era asa cum ii placea Par. Mina: un fel de calugar.
Dintre toate locurile pe unde a trecut ca preot, poate ca cel mai bine s-a simtit la manastire, la Tiganesti. Acolo a fost doi ani diacon, doi ani preot. Experienta de acolo l-a facut sa spuna ca el, daca s-ar ocupa de treburile organizatorice ale Bisericii, ar pune conditia ca absolventii de teologie, inainte sa fie hirotoniti preoti, sa faca un stagiu la manastire. Acolo pot invata sa se roage. El acolo a invatat."
(Eugenia Stoicescu)
Fragment din cartea "Un preot de foc – Parintele Iulian" – Costion Nicolescu
A consemnat: Andreea-Tatiana

Vedeţi şi: Biografia Părintelui Iulian Stoicescu

sâmbătă, 27 iunie 2009

Chipuri de preotese: Eugenia Stoicescu (3): casatoria

Dupa trei ani de la cunostinta noastra, dupa ce am terminat si eu facultatea, ne-am casatorit. Nunta s-a facut la el acasa, la Ganesti. a fost o nunta ca la tara. Acolo in sat, el era foarte apreciat, foarte admirat si ca atare foarte solicitat. Mama-sa era foarte cunoscuta in satele din imprejurimi, caci era moasa comunala. Iar baiatul era frumos, era aratos, serios si cuminte. Foarte multi ar fi vrut sa-l aiba de ginere. Nunta cred ca a fost ceva senzational pentru toata valea aceea.
Erau destui oameni bogati prin satele comunei. Mama lui cauta sa-i mai sugereze cateodata:
- Mama draga, uite, fata aia ar fi buna!.
Ma rog, cauta sa-l convinga, in dorinta de a-l avea langa ei, facandu-se preot in sat sau intr-un sat de alaturi. El le-a raspuns asa:
- Nu, eu cu ea vreau sa ma casatoresc. Daca dumneavoastra nu sunteti de acord, atunci sa stiti ca nu ma mai casatoresc deloc. Merg la manastire sau raman asa, necasatorit.
Au fost unele discutii de felul asta.
Era acolo, in fata casei lor, un fel de piata. Imprejur locuiau numai rude. Una dintre ele avea o casa cu cerdac, ca un fel de etaj. Cand am iesit eu, vezi Doamne, mireasa, ca sa merg la Biserica, atunci a fost mare rumoare, caci ma vedea pentru prima data tot satul, si eu eram aleasa lui. Tocmai incepuse razboiul. Era 27 august. Nemtii intrasera in Polonia. Rudele mele nu au putut sa vina de la Bucuresti sau din Ardeal. Numai parintii mei au fost la nunta. Nici fratele meu nu a putut veni, caci era militar. Nas ne-a fost parintele Ion Barbulescu care era de loc tot din Ganesti (tatal sau era preot in sat, si el ne-a cununat). A slujit pana pe la 90 de ani la biserica Sf. Silvestru.
Nunta a tinut ca la tara, doua zile. Ne mutam dintr-o curte in alta. A jucat si parintele putin, nu mult. Imediat dupa nunta am plecat la Bucuresti. La inceput am stat cu chirie undeva.
(Eugenia Stoicescu)

A consemnat: Andreea-Tatiana

Vedeţi şi: Biografia Părintelui Iulian Stoicescu

vineri, 26 iunie 2009

Chipuri de preotese: Eugenia Stoicescu (2): alegerea viitoarei preotese


Am avut noroc de o preoteasa buna. Acasa, pe deal, in genunchi, ma rugam la Dumnezeu sa-mi dea o sotie buna. Si am cautat-o! Intamplarea a facut ca eram la Biblioteca Universitara, peste drum de Palatul Regal. Eram sus, in sala, si atunci a venit la mine un muscelean de-al meu si mi-a zis: - Ce faci, taica Parinte? Ziceai ca te faci preot si prapadesti lumea! Acum ce faci? Umbli asa, hoinar? - Stai domnule, ca nu m-am casatorit ! - Geme pamantul de fete si nu esti in stare sa-ti gasesti una? - Nu sunt toate pentru mine. Si nici eu pentru toate. Uite, imi place fata aceea de acolo!. Sotia mea era la doi pasi. - Ei, asta-i cea mai distinsa de la noi de la litere, Eugenia Castaian! Am indraznit sa-i vorbesc si, dupa aproape o luna, timp in care am intalnit-o de cateva ori, am invitat-o la o plimbare la Sosea. Mi-am pus in minte, oarecum copilareste, sa o cer in casatorie daca voi vedea o trasura cu doi cai albi. In mod neobisnuit, a aparut trasura cu caii albi, si atunci i-am propus sa devina sotia mea. Ea mi-a raspuns: - Daca esti cu adevarat tu cel care vorbesti, daca nu se ascunde nimic in spatele vorbelor frumoase, atunci accept.
(Parintele Iulian)


Am vietuit impreuna cu Parintele, casatoriti vreau sa spun, din '39 pana in '96, adica 57 de ani. L-am intalnit prima data la biblioteca Fundatiei Universitare Carol I. Este vorba de Biblioteca Universitara care a ars la Revolutie, in decembrie 1989. Citeam fiecare la masa lui. Eu eram studenta. Mergeam mai mult acolo, ca sa citesc, decat la facultate. Lucram pentru o lucrare de seminar. El terminase Teologia, dar mai venea la biblioteca sa studieze. Eu nu l-am observat, nu mi-a atras atentia in vreun fel. Dar mi-a povestit el mai tarziu cum a fost, in ceea ce-l priveste. S-a intalnit cu un consatean acolo, care l-a intrebat: - Ce faci, Parinte? Nu te insori? - Pai daca nu mi-am gasit tovarasa de viata... i-a raspuns. - E plin pamantul de fete si nu ti-ai gasit una?! - Da, dar nu sunt toate pentru mine sau eu pentru toate. De pilda, imi place cea din banca de colo, a spus aratandu-ma. - A, pai aceea este... Si, ma rog, acela a spus cateva cuvinte de lauda, de apreciere la adresa mea. Asta a fost de ajuns ca sa-l mobilizeze. Ne-am petrecut de cateva ori, fara sa-mi dau seama ca el ma urmarea. Intr-o zi a trebuit sa merg cu sora mea la un minister de care tinea tata. Ea m-a asteptat in holul bibliotecii. Cand m-am ridicat sa plec, s-a ridicat si el, cu gandul sa-mi vorbeasca si sa ma cunoasca. Vazand-o pe sora mea, a ramas descumpanit. Stiu ca a gandit atunci asa: "Mi-era greu cu una, dar acum, cu doua!". Ministerul era pe undeva pe langa Cismigiu. El venea in urma noastra, tot pandind momentul sa intre in vorba. Intamplarea a facut ca sora mea sa intre singura la birourile unde trebuia sa mergem, iar eu sa raman afara ca s-o astept. Vazandu-ma singura, a capatat curaj si s-a apropiat de mine. Mie mi s-a parut ca era foarte sigur de el, dar mai tarziu mi-a marturisit ca ii tremurau genunchii de emotie. S-a apropiat, asadar, salutandu-ma foarte respectuos si mi-a spus: - Domnisoara, eu vreau sa va cunosc. - Da!? Asta este procedeul clasic... - Da, dar nu ma priveste pe mine!. A mai fost o replica pe care nu mi-o amintesc. Am stat putin de vorba pana cand a iesit de la minister sora mea. I l-am prezentat. Ea a banuit atunci ca ne cunosteam de mai mult. Dar de unde? Atunci a fost cunostinta noastra. Am plecat impreuna si el ne-a condus pana acasa. Locuiam pe undeva pe langa Schitul Darvari. Era un drum pe care eu il faceam pe jos, adesea, pentru ca masinile erau scumpe si nu-mi permiteam sa le folosesc prea des. Desi l-am avertizat ca stam cam departe, nu s-a lasat impresionat si a tinut sa ne insoteasca pana in fata portii, unde ne-am despartit. Pe urma ne intalneam aproape in fiecare zi la biblioteca, pentru ca rar, numai cand aveam vreu seminar, lipseam de acolo. La inceput mi s-a parut putin increzut. Mi s-a parut ca realitatea pe care o vedeam la el era doar o poza. Ca pozeaza in om cumsecade. Dar, in fond, asa era el. Nu mi-a spus de la inceput ca facuse Teologia. Mi-a spus alta data, cand ma ducea acasa. Vorbeam de viata, de principii de viata, asa, in general. Si, la un moment dat, a lasat sa-i scape ca din intamplare: - Spun asta nu pentru ca sunt teolog, ci pentru ca este modul meu de a judeca lucrurile. In acelasi timp, a fost atent la reactia mea. Eu n-am avut nici un fel de reactie. Am primit-o simplu, ca pe o informatie pe care mi-a dat-o. Cam in felul acesta a decurs cunostinta noastra. In timpul acela lucra ca profesor sau ca invatator la Popesti Leordeni. Lucrase acolo si ca student, mi se pare. Sunt lucruri pe care nu le-am stiut niciodata. Cand ne-am cunoscut, eu aveam 19 ani, iar cand ne-am casatorit, 22. Au fost trei ani in care am tot vorbit, dar casatoria s-a intrevazut la orizont, cumva, chiar de la inceput. La vreo trei saptamani dupa ce ne-am cunoscut mi-a pus problema casatoriei. S-a gandit ca parca eu as fi persoana pe care el o cauta de mult. Cand am iesit de la lectura, m-a invitat la sosea, sa ne plimbam. Pe vremea aceea erau trasuri. Mai tarziu mi-a povestit ca se gandise asa: "Daca ne va iesi in cale o trasura cu doi cai albi, este semn bun de la Dumnezeu, ca trebuie sa-i spun ce am pe suflet." Si, cum am iesit noi din cladire, de dupa colt a aparut o trasura cu doi cai albi. Asta a fost pentru el un semn extraordinar. M-a invitat sa luam trasura aceea. Mie mi s-a parut ca este un act de curaj cam nepotrivit, ca sa nu spun mai mult. Putin indispusa, am urcat totusi in trasura. Am ajuns la sosea, unde am coborat si am pornit-o la plimbare pe jos. Nu-mi mai aduc aminte ce anotimp era, dar stiu ca era foarte frumos afara. Era o ora la care se afla acolo foarte putina lume. Si atunci m-a cerut in casatorie. Pentru mine a fost cu totul neasteptat. Nici macar nu ma gandisem la asa ceva. Apoi, nu ma gandisem niciodata sa ma casatoresc cu un preot. Petrecusem in cu totul alt fel de cercuri. Fratele meu era la Liceul Militar. Ma aflam in anturajul unor prieteni de-ai lui si cam tot in directia aceasta se intrevedea si viitorul meu. Iulian mi-a vorbit despre cum vedea el viata si preotia. Lucruri foarte frumoase, dar cu totul noi pentru mine. N-am avut nici o retinere. In ciuda uimirii mele, i-am spus: - Daca esti dumneata acela care vorbesti, atunci primesc sa-ti fiu sotie. A fost un raspuns venit dintr-un bun simt, pentru ca in stadiul acela nu putea fi vorba inca de sentimente. Ele erau inca neclare, nu erau hotaratoare. Raspunsul continea acel "daca". Dupa aceea, el mi-a repetat de mai multe ori cuvintele acestea. Ne-am mai plimbat un timp, dupa care m-a condus acasa. Eu le-am spus alor mei, oarecum amuzata, ceea ce mi se intamplase. Parintii mei nici nu-l cunosteau, pentru ca tot condusul lui tinea pana la poarta. Acesta a fost inceputul... Dupa aceea, normal, lucrurile au mai evoluat. Mai tarziu i-am cunoscut pe parintii lui. Ne-am dus la Campulung. Era in ziua de Sfantul Pantelimon, cand acolo se tinea un targ vestit. Pentru zona aceea era un eveniment mare de tot, pentru care toata lumea se pregatea cu mult inainte. Veneau de peste tot din imprejurimi. El a luat doua camere la hotel si am dormit o noapte acolo, unde trasese si mama lui. Ne-am plimbat si noi prin targ. Acolo, la Campulung, am intalnit-o prima data pe mama lui. Mai mi-aduc aminte cum ne-am intalnit cu o doamna preoteasa, care avea o fata, foarte frumusica, de altfel, dar putin cam micuta de varsta. Cum sunt parintii, mai practici, doamna aceasta pusese ochii pe Iulian pentru fata ei. A insistat foarte mult pe langa Iulian, cautand sa-l faca sa inteleaga ca nu e bine sa-ti faci de lucru cu studentele, ca ele sunt asa si pe dincolo. A cautat sa-l infricoseze. Dupa ce ma cunoscuse, el nu mai avea retinerea asta. La inceput, femeia a fost foarte inversunata, dar la un moment dat a cedat. L-a inteles... Ei, si pe urma am luat o trasura si am plecat de la Campulung la Ganesti, cale de vreo 30 de km, ca sa-i cunosc parintii. Saracu', cred ca-si terminase toti banii cu cheltuielile astea.
(Eugenia Stoicescu)




A consemnat: Andreea-Tatiana



Vedeţi şi: Biografia Părintelui Iulian Stoicescu

joi, 25 iunie 2009

Chipuri de preotese: Eugenia Stoicescu (1)

"Nu cred ca poate fi un preot de mir bun, fara o preoteasa buna. Dupa preotie, o socotesc pe sotia mea cel mai de pret dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Peste tot si totdeauna m-a insotit indeaproape, sprijinindu-ma. Si cand am fost departe de casa m-am simtit inconjurat de dragostea ei, desi se zbatea in mari greutati. Ea m-a incurajat cand a fost nevoie, cu ea m-am sfatuit in primul rand la necazuri. O preoteasa exceptionala, care si-a inteles menirea si a consimtit sa faca sacrificiile necesare, deloc mici."
A consemnat: Andreea-Tatiana

"Esti mai importantă decât crezi!"


Dialog între ÎPS Laurenţiu Streza şi o preoteasă, la finalul unei slujbe:

ÎPS: Cine conduce corul?
Coriştii: Doamna preoteasă!
ÎPS: Unde e doamna preoteasă?
Dna preoteasă: Aici.
ÎPS: Te-am văzut şi nu am vrut să te las la urmă. Pentru că preoţii de multe ori vin şi se prezintă numai pe ei şi uită de preotese.
Dna preoteasă: Nu sunt aşa de importantă!
ÎPS: Ba eşti mai importantă decât crezi! Ai grijă, că eşti foarte importantă! Mai mult de jumătate din crucea asta a preoţiei e a frăţiei tale, s-o purtaţi împreună!

joi, 11 iunie 2009

O preoteasă trebuie să fie în primul rând o creştină practicantă

"Eu personal nu pot spune că înainte de căsătorie am căutat „o viitoare preoteasă”, pentru că am fugit de preoţie timp de câţiva ani după terminarea facultăţii. Îmi doream doar ca viitoarea mea soţie să fie „trimisă de Dumnezeu”. Adică m-am rugat ca Dumnezeu să rânduiască astfel ca cea cu care îmi voi petrece restul vieţii să fie cineva cu care să împărtăşesc aceleaşi valori, să avem în comun lucruri care să ne ţină apropiaţi. Acest lucru a fost de ajuns, pentru că Domnul mi-a dăruit o soţie care la timpul potrivit şi-a dovedit şi calităţile de bună preoteasă.

Nu pot spune că există un portret universal de preoteasă. O preoteasă trebuie să fie în primul rând o bună creştină, practicantă în adevăratul sens al cuvântului, nu doar să meargă la biserică şi să fie prezentă fizic acolo, ci credinţa ei să-i cuprindă toate aspectele: viaţă de zi cu zi, comportament, ţinută, canon de rugăciune etc. Dacă are această mare calitate, de a fi o bună creştină, ea va fi şi o preoteasă bună, lucru valabil şi pentru viitorul preot.

Mai putem spune că statutul de preoteasă are o anumită dinamică. Soţia preotului îşi formează statutul de preoteasă. Şi preotul, odată ce intră în preoţie, nu primeşte automat totul de-a gata, ci devine un bun preot în timp, se transformă sub lucrarea Duhului Sfânt şi a nevoinţei. Aşa şi preoteasa, odată ce soţul devine preot, ea nu primeşte totul de-a gata, odată cu statutul de preoteasă. Viaţa celor doi se va împleti cu viaţa parohiei, cei doi vor experia anumite aspecte ale familiei preoţeşti, noi exigenţe, noi atitudini, noi provocări ale noului statut. Toate acestea vin în timp să se aşeze pe baza absolut necesară: să fie buni creştini! Părintele Teofil Părăian spune studenţilor la teologie: Fiţi atenţi să nu ajungeţi preoţi înainte de a fi creştini! Acelaşi lucru este valabil şi pentru preoteasă.

În final aş menţiona câteva trăsături apreciate de enoriaşi, după cum am constatat de-a lungul timpului:
- Primul lucru pe care îl apreciază oamenii la o preoteasă este capacitatea de comunica cu cei din jur şi a empatiza. Asta nu înseamnă că trebuie să fie o vorbăreaţă sau o vorbă lungă, dar nici o persoană taciturnă şi închisă. Nu, ci doar să ştie când trebuie să vorbească şi când să tacă, dar mai ales să ştie să asculte. Oamenii au mai multă nevoie să fie ascultaţi decât să primească sfaturi.
- Modestia şi simplitatea sunt iarăşi apreciate. Nu sunt agreate preotesele care afişează „ţăţisme”. Iar lucrul acesta este arătat atât în portul preotesei cât şi în comportament. Preoteasa nu este nici top model nici vedetă. Nu discută ultimele apariţii vestimentare, iar dacă se machiază e fie prilej de bârfă, fie e folosită ca pretext de celelalte femei care vin la biserică pentru a folosi machiajul. Şi nici nu ţine locul părintelui în eventuale discuţii, dacă ceea ce este întrebată ţine de competenţa preotului. Prezenţa ei este discretă, dar eficientă. Doar atât cât trebuie.
- Preoteasa, ca şi preotul, trebuie să exprime atât în vorbă cât şi în port şi comportament valorile creştine. Să nu spună una, dar să afişeze sau să facă alta. Aceste mesaje de ambivalenţă sunt sesizate imediat de către credincioşi, pentru că în general ipocrizia este o însuşire foarte repede percepută. Să fie deci vorba ca faptele şi faptele ca vorba."
Pr. M.C.


Îi mulţumim părintelui pentru primele gânduri primite la rubrica Slujirea preotesei văzută de preoţi şi aşteptăm în continuare mesajele dumneavoastră.

Slujirea preotesei vazuta de preoti


Reînnoim invitaţia noastră adresată părinţilor care poposesc pe acest site, de a ne ajuta în demersul de întărire a celor care sunt deja preotese şi de creiona responsabilităţile acestei slujiri – pentru cele care se află la porţile ei şi îşi doresc să afle mai multe despre ce înseamnă aceasta.
Cum cel mai bine despre acest lucru ne poate vorbi un preot, cel care trăieşte zi de zi cu o preoteasă, vă rugăm să ne împărtăşiţi din experienţa dumneavoastră, chiar dacă veţi dori ca numele să vă rămână necunoscut:
  • - Ce aşteaptă un preot de la preoteasa lui?
  • - Cum ar trebui să fie aceasta pentru a-l ajuta în slujire?
  • - La ce să fie atent un student teolog când îşi alege mireasa, posibilă viitoare preoteasă?

Vă mulţumim, binecuvântaţi!

miercuri, 10 iunie 2009

Exemplara slujire a unui preot

(articol apărut în Ziarul Lumina, Duminică, 07 Iunie 2009)

Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos străbat veacurile şi bat mereu la uşa inimii noastre. Adeseori o găsesc închisă, dar Domnul aşteaptă ca noi să fim dornici a ne împărtăşi de cuvântul Său cel dumnezeiesc, de aceea tezaurul liturgic al Bisericii Îl numeşte Îndelung-răbdător şi Mult-milostiv. Din scrierile Noului Testament desprindem porunca Mântuitorului adresată ucenicilor Săi de a merge şi propovădui în fiecare cetate, dar tot aici se vorbeşte şi despre venirea unor slujitori vrednici: „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său“.

Un astfel de lucrător în ogorul Domnului a fost, la sfârşitul mileniului al doilea, şi preotul Ilie Ilisei. Făcea parte dintr-o pleiadă numeroasă de slujitori ai sfântului altar, în vremuri grele, când vânturile ameninţau corabia ce mergea printre valurile învolburate spre limanul mântuirii. El a fost un om aşa cum sunt toţi oamenii purtători de trup şi vieţuitori în lume, dar aspiraţiile şi jertfelnica slujire îl aşază mai presus de lucrurile obişnuite pe care le întâlnim la tot pasul.

Câteva aspecte ale vieţii şi lucrării sale reţin atenţia confraţilor slujitori şi a obştii credincioşilor pe care i-a păstorit.

„Slujba ta fă-o deplin“

De la începutul slujirii preoţeşti până în cea din urmă zi a itinerariului său prin viaţă, preotul Ilie Ilisei a fost „robit“ la inimă de sacerdotala slujire. Un fior străin lumii acesteia i-a inundat întreaga fiinţă. Râvna casei lui Dumnezeu l-a mistuit, de aceea petrecea zi de zi în biserică momente îndelungate, dar mai ales în duminici şi sărbători. Venea uneori în zorii zilei să deschidă biserica, pregătea totul pentru slujbă, iar în sezonul rece aprindea şi focul în sobe, cu două-trei ceasuri înainte de începerea slujbei. Parohia nu-şi permitea să angajeze un paracliser permanent, de aceea, în multe situaţii, preotul şi soţia sa Nadejda împlineau toate cerinţele, inclusiv cele legate de curăţenie şi întreţinere.

În ceea ce priveşte latura liturgică, părintele Ilie Ilisei era un bun slujitor, cunoscător al tipicului şi al rânduielilor de cult. Avea multă răbdare la rugăciune şi oficia slujbele rânduite fără grabă, respectând parcursul întreg al rânduielii, nu doar la Liturghie, ci şi la Sfintele Taine şi la ierurgii. O pomenire sau un parastas dura destul de mult, la fel şi celelate slujbe pe care le făcea frecvent. La sfârşitul zilei, obosit de atâtea osteneli, rostea mai greu cuvintele, dar niciodată nu omitea ceva. Slujea cu multă responsabilitate, conştient de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, Cel nevăzut. Când primea un bănuţ, îl chivernisea cu multă răspundere; elibera pe loc chitanţă sau dacă nu avea chitanţierul la el trimitea în zilele următoare printr-un cunoscut chitanţa justificativă. Numai în acest mod a reuşit să repare biserica şi să zidească casă praznicală în parohia Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (Fălticenii Vechi). Posibilităţile enoriei erau foarte modeste. Cu toate acestea, a reuşit să adune la strana bisericii mari psalţi dintre care amintim, aşa cum am făcut şi cu alte împrejurări, pe Mihai Muşat, Gheorghe Dascălu, Ştefan Gavriliu, Vasile Nohai, Petrea Trifan, Aglăiţa-Eufrosina Casian, alungată din mănăstire de regimul comunist, sau credinciosul şi nelipsitul Constantin Creangă. Cântările de atunci ce se înălţau către ceruri parcă le aud şi acum cu nepământeşti ecouri. Atmosfera de trăire şi de slujire de la Fălticenii Vechi nu era singulară în Fălticeni. Se întâlneau şi la alte parohii preoţi exemplari şi cântăreţi de ţinută, dar părintele Ilie Ilisei avea o particularitate care nu se raporta la oameni, ci la Dumnezeu. Slujirea lui avea drept scop în primul rând preamărirea lui Dumnezeu Cel în Treime şi apoi slujirea oamenilor.

Purtând grijă de casa lui Dumnezeu

Un alt dar, aş zice definitoriu, al preotului Ilisei a fost iubirea podoabei casei lui Dumnezeu, iubire desprinsă din Rugăciunea amvonului: „Binecuvintează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale“. Ctitor, ziditor şi restaurator de biserici, acest misionar a lăsat urme grăitoare în toate parohiile în care a păstorit, cu precădere la poalele munţilor Stânişoarei şi la Fălticenii Vechi. Nu voi uita imaginea şantierelor de la biserică, cu schelă în interior şi exterior, cu pictură în frescă şi mobilier unicat, o culme a artistului Mihai Muşat, aşa cum spunea fericitul întru pomenire patriarh Teoctist, pe atunci mitropolit al Moldovei şi sfinţitor al acestor lucări, în ziua de 13 noiembrie 1977, la cea dintâi târnosire săvârşită de noul mitropolit întronizat la Iaşi. Marele ierarh avea să-şi amintească, după mulţi ani, de sfinţirea de la Fălticenii Vechi şi de părintele Ilisei. A făcut această mărturisire când am petrecut o zi de neuitat la Reşedinţa Sfintei Patriarhii împreună cu iubitul şi dăruitul fiu al preotului, scriitorul şi omul de radio-televiziune, Grigore Ilisei.

În anii slujirii a lucrat în ogorul Domnului cu timp şi fără timp, rămânând însă proiecte pe care nu le-a putut realiza, întrucât la aproape opt ani de la ziua sfinţirii bisericii părintele a trecut la cele veşnice. L-am văzut muncind în biserică sau în curtea acesteia, pe schelă, la treburile obişnuite, secondat de harnica şi priceputa preoteasă Nadejda. Când unul, când celălalt erau diriginţi de şantier, dar în acelaşi timp muncitori care trudeau de dimineaţa, până târziu. În anumite situaţii, părintelui Ilisei şi doamnei Nadejda li se alăturau câţiva credincioşi care lucrau pe şantier sau în livada parohiei, mai ales la vremea strângerii roadelor. Din propriile amintiri, pot mărturisi că lucrările mari de la biserica Fălticenilor Vechi s-au făcut cu oameni puţini şi posibilităţi modeste. O muncă impresionantă, îndelungată - 30 de ani doar la ultima parohie şi aproape 50 de ani în total - a fost pusă sub semnul unei astfel de conduite.

Mai pot adăuga că, în anii ’70-’80 ai veacului XX, biserica Fălticenii Vechi era cea mai împodobită şi curată dintre toate bisericile oraşului aflat între livezile nesfârşite.

Un om modest şi o prezenţă smerită

Preotul Ilie Ilisei a trăit modest. Casa din strada Maior Ioan nu avea nimic spectaculos. Umbla mereu în ţinută modestă, cu pălărie vara şi căciulă de miel iarna. În geanta de piele maro se găsea în permanenţă un epitrahil, un molitfelnic uzat şi o sfântă cruce. Veşmintele liturgice erau şi ele modeste şi puţine. Era, de altfel, perioada când stofele bisericeşti se găseau foarte greu.

Părintele Ilisei a fost şi ospitalier, găzduind în casa sa câteva rudenii din Mălini. I-a ajutat pe semeni în măsura posibilităţilor de atunci. Se bucura mai ales de vizitele fiului său stabilit la Iaşi şi încredinţat cu rosturi înalte în cetatea celor şapte coline. Pe lângă casă avea câţiva butuci de vie din care făcea un vin dulceag şi o livadă cu pomi fructiferi pentru trebuinţele casei. Condiţiile în care a trăit au fost smerite. Îngrijea straturile de zarzavat şi le uda vara cu apă din fântână. Doar către sfârşitul vieţii mai avea câte un ajutor sporadic pentru muncile gospodăreşti.

Duh misionar şi preocupări cărturăreşti

Preotul Ilie Ilisei îşi pregătea predicile pentru duminici şi sărbători pe care le rostea, în unele cazuri, în faţa puţinilor oameni (enoriaşi), 15 sau 20 la număr. Predica o rostea indiferent de mulţimea credincioşi prezenţi la Sfânta Liturghie. Era întocmită după modelul omiletic învăţat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, respectându-se momentele logice ale unei omilii. La fel se întâmpla când trecea din lumea aceasta un credincios din parohie. Cerea datele persoanei şi întocmea un necrolog amănunţit. Lucra cu atenţie la predici şi regret că multe din ele nu s-au păstrat. Erau presărate cu citate scripturistice şi ziceri patristice. Insista foarte mult ca oamenii să participe la sfintele slujbe. Chiar dacă cineva era evlavios, dacă nu frecventa biserica, nu primea Sfânta Împărtăşanie. Era riguros şi, aş spune, exagerat de conştiincios. În ceea ce priveşte ţinuta sa la Liturghie îmi amintesc că îngenunchia de multe ori la slujbe, citea cu atenţie rugăciunile de taină, obligând strana să repete cântările. Mai adaug că lăcrima uneori, aşa cum lăcrima şi preoteasa Nadejda care stătea ultima, lângă uşa bisericii. Săvârşea rânduiala Proscomidiei în linişte, pomenind cu atenţie numele celor vii şi al celor adormiţi, pe care credincioşii îi încredinţau sfinţiei sale.

Chiar dacă era aspru la prima vedere, îşi întemeia purtarea pe rigurozitatea canoanelor şi pe actualitatea cuvintelor Mântuitorului care răsună permanent, chemând oamenii să moştenească împărăţia cerurilor. Pentru a nu părea triumfalişti şi lipsiţi de realism, voi spune că părintele a luptat şi cu lipsurile sale. Era o fire singuratică, comunica mai greu cu alţii, era zgârcit la vorbe şi uneori năpădit de probleme, încercări şi neîmpliniri. Viaţa lui a cunoscut numeroase mâhniri, iar drumul său a dus uneori pe buză de prăpastie.

Cine este însă desăvârşit în toate? Doar Fiul lui Dumnezeu a fost fără de păcat. Oamenii sunt datori să lupte cu încercările de tot felul, iar lupta se sfârşeşte doar la uşa mormântului.

Preotul Ilie Ilisei a fost ca un miel trimis în mijlocul lupilor, dar se întărea prin cuvintele Mântuitorului: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine, iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine“. Aceste cuvinte rostite de mai Marele păstorilor sunt categorice.

Cine ascultă de preot ascultă de Cel în numele căruia preotul vorbeşte, cine se leapădă de preot se leapădă de Domnul şi de Părintele Său. După ce Mântuitorul i-a trimis pe ucenici să propovăduiască în numele Său, unii s-au întors cu bucurie zicând: ,,Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău...”

Cuvintele pe care Fiul lui Dumnezeu le-a spus sunt de-a dreptul covârşitoare: ,,Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în Ceruri...“

Numele voastre sunt scrise în ceruri! Acesta este marele dar pe care-l primesc ucenicii Lui! Cred că numele părintelui Ilie Ilisei şi al celor care au ostenit împreună cu el sunt scrise în ceruri. Mai mult decât atât nimeni nu poate dobândi.

Dacă ar fi trăit, părintele împlinea 95 de ani. Ar fi fost un preot venerabil care putea împărtăşi altora din experienţa lui. Ne aducem aminte de el, pomenindu-l şi căutând să urmăm lumina din viaţa sa.

Arhim. Timotei Aioanei

Un alt articol: Preoteasa Nadejda Ilisei