Familia preotului (1): căsătoria/celibatul clericilor

           

           „ Tema… ne invită să reflectăm la rolul covârşitor pe care îl are familia preotului în slujirea credincioşilor. "Recursul la modele” despre care se vorbeşte în general este valabil şi în cazul temei noastre: familiile au nevoie de un sprijin moral vizibil, la îndemâna lor, iar familia preotului poate să fie, realmente, ca "puţinul aluat care dospeşte toată frământătura" (1 Cor. 5,6).  (…)

1. Considerăm necesar să răspundem, mai întâi, la întrebarea: faptul că preoţii ortodocşi sunt căsătoriţi şi au familii, în unele cazuri cu mulţi copii, nu-i împiedică în slujirea datorată parohiei? Răspunsul este categoric nu. Un "nu" care se bazează atât pe o tradiţie de 2000 de ani, cât şi pe realităţile prezente. 

a. În tradiţia răsăriteană, căsătoria clericilor a fost considerată întotdeauna  un act în deplină armonie cu învăţăturile Sfintei Scripturi, cultivându-se însă grija ca „cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4). În Apus, câteva sinoade locale, ca cele de la Elvira - Spania (306) şi Arelate - Galia (314) au impus candidaţilor la preoţie să renunţe la soţii înainte de hirotonie, deşi Canonul 5 apostolic interzicea clericilor "să-şi lase soţiile pe motiv de pietate ... ". Este interesant să amintim că la Sinodul 1 Ecumenic (Niceea, 325), când unii părinţi apuseni au încercat să impună generalizarea celibatului preoţilor, venerabilul pustnic Pafnutie, episcop al Tebaidei, s-a opus cu străşnicie: "Căsătoria - spunea el - este o stare onorabilă, iar jugul greu al celibatului nu-l poate oricine purta." Întrucât în Apus obiceiul de "lăsare" a soţiilor n-a încetat, părinţii adunaţi la Sinodul Trulan (680-681) au formulat Canonul 13, care condamnă această practică. După marea schismă (1054), în Biserica apuseană celibatul clericilor s-a generalizat, mai ales prin hotărârile Sinodului de la Trident (1563), cu urmări negative în viaţa multora, până în ziua de astăzi. Nu este de mirare, în acest sens, că tot mai mulţi preoţi catolici au cerut, în ultima vreme, dreptul de a se căsători. În Răsărit, s-a păstrat însă rânduiala echilibrată, clericilor respectându-li-se libertatea de a opta între căsătorie şi celibat (monahism), trecerea timpului dovedind că familia nu este nicidecum o piedică în calea slujirii preotului. Sfântul Ioan Gură de Aur însuşi, deşi adept şi susţinător al fecioriei, are numai cuvinte de încurajare pentru viaţa familială: "Departe de a condamna căsătoria ca rea, eu o laud şi recomand uzul ei legal!" La rândul său, Sfântul Chiril al Ierusalimului atenţionează: "Nu cumva, prin faptul că trăieşti în castitate, să te crezi mai presus decât cei care sunt căsătoriţi. Căci «nunta este cinstită şi patul neîntinat», spune Apostolul. Oare tu, care trăieşti în castitate, nu eşti născut de cei căsătoriţi? Să nu dispreţuieşti argintul pentru faptul că ai aur! Mai mult, să aibă bune nădejdi şi cei căsătoriţi, care se folosesc de căsătorie în chip legiuit, cei care trăiesc după rânduielile Bisericii... "

Fragmente din Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale peintelesul tuturor, vol. 1

(va urma)

 

 Continuarea:

Familia preotului (2): greutatea slujirii necesită sprijinul familiei 

Familia preotului (3): răspunderea şi rolul familiei preotului – preoteasă, copii, prieteni de familie