Unele scăzăminte ale preotesei pot fi imputate şi preotului
Primul factor din familie, către care trebuie să se îndrepte atenţia preotului, pentru a-l câştiga de partea sa, adică a-l asocia la idealul chemării sale, pentru a fi sigur de dânsul este propria sa soţie. “Educaţi-vă femeia” spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, “căci bărbatul a primit rolul lui Hristos nu numai pentru a o iubi, ci şi pentru a o instrui: “ca să fie sfântă şi fără de prihană”…Într-adevăr, dacă voi ştiţi să faceţi femeia voastră sfântă şi fără de prihană, toate celelalte vor urma”[1]. Se înţelege, deci, că , unele scăzăminte ale soţiei preotului, ca soţie de preot, pot fi imputate şi acestuia. De aceea, nu pare deloc de mirare că în disciplina unor confesiuni, cum se citează, de pildă cazul bisericii reformate din Ungaria, preotul este făcut personal răspunzător de purtarea soţiei sale, fiind pedepsit în locul ei, dacă ea dansează, joacă cărţi, etc.[2]
O preoteasă bună este un alter ego al preotului
Nu este mai puţin adevărat însă că executarea şi aplicarea regulilor de bună cuviinţă şi de cuminţenie, de care depinde buna reputaţie a căminului şi familiei unui preot, aparţine în cea mai mare parte femeii, dacă ea simte, înţelege şi este cucerită pentru vocaţia soţului său preot.
Sfântul Ap. Pavel, recomandând soţiilor clericilor “să fie cuviincioase, neclevetitoare, cu luare aminte, credincioase întru toate”(I Timot. III, 11), înţelege a le asocial prin aceasta rolului soţilor lor, ca modele vii şi active de virtute.
O soţie bună în casa preotului este un alter ego al său, este mâna dreaptă nu numai în viaţa sa domestică, ci şi în succesul misiunii sale de păstor sufletesc al enoriei, căreia i-l lasă la dispoziţie în toată liniştea şi seninătatea de care are nevoie devotamentul în slujba mântuirii altora. Dimpotrivă, o soţie rea şi sub nivelul poziţiei sale de soţie de preot, este un motiv de scandalizare pentru popor şi o piedică pentru preot, al cărui moral nu se resimte şi nu se deprimă de nimic altceva mai mult.
Criterii de luat în considerare
Prin urmare, „femeia poate să fie un mare bine, după cum poate să fie şi un mare rău”, precum se exprima Sfântul Ioan Gură de Aur[3]. Căsătoria apare, deci, ca actul cel mai determinant din viaţa oricui, dar mai ales din viaţa preotului. De aceea, viitorul păstor de suflete trebuie să ia în consideraţie criterii speciale, în legătură cu închegarea familiei sale.
- Moralitatea
Cele dintâi se referă la condiţii care privesc moralitatea viitoarei soţii, condiţii stipulate precis atât de Sfântul Apostol Pavel, precum deja am menţionat, dar pe care disciplina bisericească le-a enumerat mai în amănunt, în legătură cu cazurile create de realitate (can. 18 ap., 8 Neocezareea, 14 Trulan, 10 Laodiceea, 21 Cartagina). În unele eparhii, autoritatea chiriarhală şi-a rezervat dreptul de a aprecia ea însăşi moralitatea soţiilor viitorilor preoţi, înainte de căsătorie şi de a condiţiona hirotonia de un astfel de aviz favorabil, obţinut în prealabil.[4]
- Educaţia
Nu mai puţin interesează educaţia primită de viitoarea soţie. Cu alte cuvinte, trebuie luate informaţii exacte şi precise cu privire la mediul din care vine, spre a i se cunoaşte predilecţiile, preferinţele în legătură cu diferite concepţii şi feluri de viaţă, evitându-se riguros elementele stăpânite de prejudecăţi cu privire la starea preoţească.
- Temperamentul
Temperamentul, care reprezintă o stare funciară, şi maniera în care se dezvăluie sălbatic şi instinctiv ori comprimat în disciplina dominării de sine un fond sufletesc, de multe ori ancestral, sunt lucruri ce nu pot fi pierdute din vedere fără grave consecinţe. Deficitele reale şi sensibile ale unei soţii în această direcţie, pot compromite în afară autoritatea preotului, iar înăuntrul casei pot verifica trist următoarea reflecţie a unui profesor laic: „De câte ori preotul, înainte de a lua Sfânta Împărtăşanie, înainte de a lua paharul mântuirii în altar, nu este acasă silit a bea până în fund paharul cu fiere al căsniciei!” [5]
Conştientizarea şi pregătirea
Candidatul la preoţie să nu piardă din vedere a-şi preveni, cât se poate de lămurit şi de accentuat, pe viitoarea tovarăşă de viaţă asupra condiţiilor sacerdoţiului, cu sfinţenia şi sublimitatea lui, cu rolul său înalt, dar şi cu un revers, care implică privaţiuni şi jertfe inevitabile.
N-am putea vorbi chiar de necesitatea unei şcoli speciale pentru pregătirea viitoarelor preotese, dar candidatul la preoţie s-ar putea îngriji din timp a trece prin mâinile tovarăşei prezumtive de viaţă o mică literatură adecvată la situaţie (În slujbă adevărată, Brand etc..), spre a o face atentă la viaţa şi la chemarea, care o aşteaptă alături de un preot. În tot cazul, dânsul nu trebuie să se sfiiască a-i pune deschis problema viitoarei sale chemări de preot şi cadrul, în care ea va avea să-l secondeze.
O soţie de preot fără un nivel intelectual superior celui comun sau, cel puţin, fără o orientare şi o mentalitate aparte, va fi o jenă permanentă în zelul pastoral. O instruire în rolul lor şi o lărgire a orizonturilor soţiilor de preoţi se poate face şi înăuntrul căminului, dar se poate stimula simţul situaţiei lor speciale şi mai mult, dacă preoţii înşişi ar organiza sistematic, cât de rar chiar, reuniuni de preotese cu program de orientări şi de pietate sub direcţia celor mai pregătiţi dintre dânşii. „Asociaţia generală a preoteselor ortodoxe” din Bucureşti a început deja o astfel de iniţiativă. Subliniem însă că activitatea lor în această direcţie nu poate fi aprobată decât în măsura în care nu dezorganizează aparatul vieţii de familie din casa preotului.
Situaţia financiară a familiei preotului
Nu putem exclude de la o scurtă examinare, în legătură cu problema familiei preotului, chestiunea prozaică a materiei. Familia sau căsătoria complică, într-adevăr, viaţa. Deci, dacă din chestiunea materială nu trebuie să se facă un punct obsedant, apoi nu poate fi lăsat nici ca unul cu desăvârşire ignorat. Un aparat de viaţă minim, în cadrul demnităţii, este neapărat cerut de situaţia socială a preotului şi de multiplele sale datorii, spre a nu ajunge direct şi umilitor dependent de enoriaşi. (…)
Doi soţi însă însufleţiţi de credinţă, de pietate şi de râvnă pentru împărăţia lui Dumnezeu, modeşti, plini de virtute şi de înţelepciune practică vor birui şi în această latură chiar şi fără averile lui Iov, pentru că, precum zice psalmistul: „N-am văzut pe cel drept părăsit şi pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” (Ps. 36, 25).
Ca regulă generală în alegerea viitoarei tovarăşe de viaţă să aibă candidatul la preoţie în vedere nu numai persoana lui, ci, înainte de aceasta, chemarea sa de mâine şi să evite acea căsătorie, în care femeia se căsătoreşte numai cu omul, iar nu cu preotul de a doua zi. [6]
Fragmente din Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu „Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor” (1934) – reeditată de Mitropolia Olteniei în 2007
A consemnat Andreea-Tatiana
[1] Omil. XX, cap. 6 as. Ep. Către Efeseni
[2] A. Vinet, op. cit., p 169
[3] Omil. XX, cap. 4 as. Ep. Către Evrei
[4] Vezi ordin. Circ. Al Arhiepiscopiei Bucureştilor cu nr. 13499 din anul 1933, publicat în „Apostolul”, nr.24 din 15 decembrie 1933.
[5] M. Mihăileanu, Bis. Ort. Rom., nr.7, aprilie, 1922, p 524.
[6] Cf. A. Vinet. Op. cit., p. 169 şi p. 171.
