Umbra preotului

M-am intrebat timp de mai multă vreme dacă să public articolul care urmează. Principala mea obiecţie este faptul că perspectiva din care este scris mi se pare pur omenească, iar slujirea preotesei fără Dumnezeu este un non-sens. Cu toate acestea, la încurajările prietenei care a făcut traducerea, am optat până la urmă pentru publicare, considerând că problemele ridicate sunt realităţi bune de pus în atenţie, mai ales pentru cele care nu sunt încă preotese, dar îşi doresc să fie, cât şi pentru enoriaşii care pot cădea uşor în ispita judecării preotesei. În plus, comentariul final, care este adăugat de cei care au publicat articolul, vine să echilibreze perspectiva.

Pzb. Natalia

Iată şi articolul:

<<În urmă cu câţiva ani, unul dintre cititorii noştri ne-a trimis articolul care urmează. De atunci a rămas în dosarele noastre, suferind de obişnuita neglijare a subiectelor aflate „la îndemână". Nici sursa articolului, nici autorul nu sunt menţionate pe copia noastră, deci suntem în imposibilitatea de a cere permisiunea să-l retipărim. Totuşi, articolul atrage atenţia asupra unei probleme importante, vizând bunăstarea enoriaşilor noştri şi ne luăm îndrăzneala de a-l oferi cititorilor.

"Când o femeie se căsătoreşte cu un viitor preot, ea se căsătoreşte, dinainte, cu viitoarea lui parohie şi preoţie. După ce el este hirotonit, soţia lui poate fi, deseori, sortită unei vieţi de izolare, neglijare şi supusă unor continue priviri cercetătoare.
Fie că o numim "papadia" sau "matuşka" sau "prezbitera", numele însuşi ne spune o parte din povestea ei. Soţia preotului devine o prelungire a lui. Femeile care cred că acesta va fi un simbol al statutului înalt şi al consideraţiei, se înşeală. Deseori, nu face decât să le transforme în ţinte, iar soţia preotului suferă mai mult stres decât preotul însuşi.
Când Alban Research Institute a condus un program despre stres în rândul clerului, a descoperit că stresul în cazul soţiilor de preot este mult mai ridicat decât în cazul reprezentanţilor clerului în sine. O listă de factori de stres în cazul preoteselor pune în evidenţă următoarele probleme :
1. izolarea
2. lipsa de sprijin din partea comunităţii, care de obicei o vede pe soţia preotului ca pe un model mai degrabă decât ca pe o persoană
3. supoziţia că atunci când un episcop numeşte un preot într-o parohie, şi soţia lui este numită şi este, într-un fel, responsabilă faţă de parohie
4. povara de a conduce casa parohială dintr-un buget insuficient, deseori sub ochii critici şi neîndurători ai congregaţiei
5. dificultatea de a creşte copii şi a conduce o gospodărie dintr-un salariu de preot.
Această situaţie problematică este întreţinută de realitatea că un preot este mai întâi căsătorit cu parohia sa şi abia în plan secund, cu soţia.

Matuşka Alexandra ştia că a fi soţie de preot nu este o garanţie împotriva problemelor maritale. Tatăl ei fusese preot şi ea o văzuse pe mama ei luptând cu neglijarea şi izolarea. Dar când l-a întâlnit pe Serge ca seminarist şi au decis să se căsătorească, era convinsă că mariajul lor va fi diferit. «Aveam să reuşesc, să fac lucrurile cum trebuie », spune ea cu un râs cam cinic în prezent, după douăzeci de ani de când este preoteasă. «Aveam această reprezentare frumoasă, idilică despre căsătorie, că noi doi vom fi ca o echipă. Îi vom iubi pe toţi şi toţi ne vor iubi.»
Nu i-a luat mult Alexandrei să descopere că, asemenea mamei sale, se va afla singură în cea mai mare parte a timpului şi că se va confrunta cu mulţi enoriaşi neiubitori, uneori rău-intenţionaţi şi maliţioşi.
La prima parohie în care au fost trimişi aveau un apartament de 4 camere ataşat bisericii. Matuşka nu putea găti niciodată sau spăla sau împlini alte treburi gospodăreşti în timp ce enoriaşii erau la biserică pentru întâlniri sau alte activităţi; sunetele şi mirosurile din apartament se puteau simţi din biserică sau din sala de la subsol. Mai mult, când au apărut şi copiii, ei trebuiau ţinuţi în linişte când avea loc vreo întâlnire de orice fel sau când cineva venea să-l caute pe Părintele Serge. Când copiii se jucau în curte, comună cu a bisericii, cineva găsea întotdeauna motiv să se plângă de ei.
Enoriaşii în mod obişnuit veneau fără să se anunţe, deseori aruncând priviri critice la gospodăria matuşkăi Alexandra.

Tatăl papadiei Maria a murit la numai o săptămână după ce ea şi-a pierdut primul copil. A devenit foarte deprimată şi a intrat în spital pentru tratament. Unii membri ai congregaţiei l-au sunat pe episcop şi i-au spus: «Noi nu vrem un preot a cărui preoteasă are probleme emoţionale».
Când popadia s-a întors acasă, a fost şocată de lipsa de compasiune. O femeie i-a spus tăios: «Cred că ţi-ar fi mai bine dacă nu te-ai gândi atât la problemele tale». A primit foarte puţin sprijin din partea comunităţii parohiale, iar soţul ei era atât de ocupat cu munca în parohie încât s-a trezit singură cu problemele ei, în timp ce preotul avea timp pentru oricine altcineva: «Nevoile oricui altcuiva treceau înaintea alor mele».

Divorţul este dificil pentru orice familie, dar pune probleme speciale în cazul clerului. Să ocupe mereu locul al doilea, după parohie, trebuind să-şi abandoneze propriile planuri, în mod repetat, pentru grijile uneori neîntemeiate ale altora şi avându-şi copiii veşnic judecaţi şi acuzaţi, este o situaţie care creează mai mult stres decât pot suporta unele soţii.
Prezbitera Iuliana era plină de zel când s-a măritat cu Nicolae, care urma să termine facultatea în Boston. Soţul ei era foarte zelos şi s-a îngropat, practic, în munca lui. Curând, preoteasa lui s-a trezit mergând la galeriile de artă, la expoziţii şi chiar la plimbare singură. «Aş fi putut fi la fel de bine văduvă. Aveam o fiică şi îmi doream încă un copil, dar nu era timp nici pentru asta. Soţul meu era mereu cu câte un enoriaş, la un spital sau acasa la ei, sau în atelierul său tipografic. Îi admiram munca, dar sunt şi eu o fiinţă omenească, o femeie şi o soţie. Dacă aş fi fost doar una dintre enoriaşe, aş fi primit mai mult din timpul său şi mai multă atenţie decât în calitate de soţie a lui». Părintele Nicolae a devenit din ce în ce mai neînţelegător faţă de nemulţumirile soţiei şi ea a descoperit că viaţa i s-a scufundat în singurătate şi pustietate. În cele din urmă, n-a mai putut suporta şi a divorţat ca să-şi poată clădi un fel de viaţă şi pentru ea.

Una dintre principalele probleme cu care se confruntă o soţie de preot este faptul că oamenii încearcă să ajungă la soţul ei prin ea. Mulţi oameni îşi aduc nemulţumirile legate de preot, care sunt deseori imaginare sau doar egoiste, la soţia preotului, şi o hărţuiesc cu ele, aşteptându-se ca ea să-şi schimbe soţul sau să-l influenţeze în favoarea dorinţelor lor. Alţii sunt ostili soţiei şi copiilor preotului, ca să-şi arate astfel dezaprobarea faţă de preotul însuşi.

Când viaţa de familie a preotului este astfel perturbată, el nu poate îndeplini slujirea preoţească în mod adecvat. O soţie de preot suferă deseori crud şi inutil din cauza nechibzuinţei enoriaşilor şi neglijenţei soţului ei. Uneori nu i se acordă nici respectul datorat oricărei făpturi omeneşti.
Enoriaşii ar trebui să ia în considerare aceste aspecte. În loc să comenteze mereu comportamentul preotesei, să o judece şi s-o tragă la răspundere, de ce să nu se scruteze pe ei înşişi cu un ochi critic şi să-şi corecteze propria atitudine faţă de ea? Cu cât este mai bună şi mai liniştită viaţa de familie a preotului, cu atât va fi mai bună şi viaţa parohiei.
Iubirea, înţelegerea şi compasiunea sunt cerinţe ale credinţei noastre ortodoxe.


Comentariu: A fi o adevărată preoteasă implică să mergi pe o cale dificilă şi e important să fii conştientă de “riscurile meseriei”. Dar dacă potenţiala preoteasă nu se descurajează din cauza celor descrise mai sus, este cert că statutul ei poate oferi multă satisfacţie. Este o chemare înaltă, oferind multe şanse de creştere spirituală, iar femeia care este sârguincioasă în îndeplinirea diverselor responsabilităţi pe care le implică acest statut – nu doar cele exterioare, ci, mai important, şi cele interioare – va face progrese rapide în urcuşul duhovnicesc pe scara virtuţilor.>>

Sursa: The Shadow of a Priest , traducere de Iuliana Tenchiu

Chipuri de preotese din vremea noastră: preoteasa Maria Maghiaru, Budapesta

Foaia Romaneasca 19 Mai 2006 p5

"când ți-ai ales preoteasa fără să verifici cu luciditate și responsabilitate care sunt reperele ei morale și duhovnicești..."

Măicuță dragă,
Am citit în unul din răspunsurile Sfinției Voastre dat unei doamne care era căsătorită cu un necredincios să se țină de rânduiala Bisericii ca să-i facă poftă de Dumnezeu și necredinciosului, să refuze păcatul atunci când îi cere și să caute să-i împlinească nevoile. Am încercat să urmez și eu aceste sfaturi, dar am o oarecare greutate. De obicei mă rog singur și îmi doresc din tot sufletul să vină și soția mea lângă mine în vremea rugăciunii, dar acest lucru nu se întâmplă, iar eu sunt trist când mă ridic de la rugăciune. Merg și slujesc Sfânta Liturghie și ea nu e în biserică iar când vin acasă, chiar dacă nu vreau, prin comportamentul meu sunt nemulțumitor și ea sesizează starea mea de spirit. Apoi încerc să-i împlinesc nevoile, dar de multe ori am impresia că nu fac decât să-i împlinesc poftele și dorințele. Dacă împlinesc dorințele ei nu mai e loc de dorințele mele. Îmi spun mie însumi că mă sacrific din dragoste, dar de fapt mă umplu de resentimente și frustrare.
Știu că problema e și la ea și la mine. Am început Seminarul iertării și sper să mă vindec cu ajutorul lui Dumnezeu, vă rog însă să mă ajutați în această privință. Cum pot fi bucuros atunci când simt că persoana iubită preferă să meargă pe altă cale, pe calea pe care la un moment dat am fost împreună, calea care ne e larg deschisă înainte și pe care nu vreau să mai merg, nu vreau să mai mergem?
Părintele O.


Dragul meu Părinte, drag,

Grea suferință și mare durere ai! Dar să le trăiești ca pe niște lecții din care vei învăța să-ți conduci viața după dorința primară, fundamentală a sufletului: unirea cu Dumnezeu prin har, ascultare și împlinirea poruncilor, jertfind micile și marile, dar trecătoarele dorințe și nevoi izvorâte din iubirea de sine. Acestea le-ai ascultat, probabil, când ți-ai ales preoteasa fără să verifici cu luciditate și responsabilitate care sunt reperele ei morale și duhovnicești. Mulți, și multe, sunteți în această situație grea. V-ați ales soția sau soțul după alte criterii decât dorul de mântuire împreună, și v-ați iubit o vreme cu altă iubire decât cea bineplăcută Lui. Și ați făcut asta din cauza neputinței și a lipsei de sănătate duhovnicească...
Acum, să puneți pe locul întâi al vieții dorința de a face poruncile lui Dumnezeu indiferent de ce face sau trăiește celălalt. Iubind cu și în Domnul, cu răbdare dar fără nici un compromis față de păcat, veți dobândi sănătatea și, cel de lângă voi, sau se va îndrepta văzând cum e omul lui Dumnezeu, sau va pleca urmând îmboldirile păcatului. Nu face nimic fără să-ți binecuvântezi soția și fără să te rogi Domnului punând în fața Lui, ca la Judecata de Apoi, tot ce spui și ce gândești, și faci!
Îndrăznește, părinte drag, să pierzi toate ca să câștigi pe Domnul. În El și numai în El vei avea tot ce-ți lipsește acum.
Lucrează cu onestitate ce-ți cere Seminarul și vom birui cu mila Domnului!
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana

www.sfintiiarhangheli.ro

Soţia preotului ortodox

Ce înseamnă să ai un titlu minunat, dar nicio descriere a îndatoririlor pe care le implică acest titlu? Este exact postura în care se găseşte o soţie de preot. Diversele limbi vorbite în ţările ortodoxe au titluri de onoare pentru o soţie de preot. Unele s-ar putea traduce cuvânt cu cuvânt, «preoteasă», în timp ce altele înseamnă literal «soţia preotului», dar în cel puţin una dintre aceste limbi – rusa – soţia preotului este «mamă» sau «mămică».

Este clar, în consecinţă, că în cultura noastră ortodoxă poziţia preotesei a fost considerată întotdeauna specială. Şi totuşi, nu există nicio descriere concretă a îndatoririlor unei preotese, nicio explicaţie a ceea ce ar trebui să facă şi sa fie ea. Ceea ce poate crea confuzii şi frustrare, dar eu cred că este mai în spiritul Ortodoxiei să se vadă în această situaţie de fapt libertatea dată de către Biserica iubitoare fiilor ei. Îi lasă femeii libertatea de a-şi privi rolul ca o slujire ce poate fi săvârşită în modul cel mai adecvat şi mai convenabil caracterului şi personalităţii ei. Şi dacă nu există impuneri, nu există nici tipare cărora femeia să se simtă obligată să li se conformeze.

Fosta Jacqueline Onassis a fost întrebată la începutul preşedinţiei soţului ei John F. Kennedy care crede că va fi cel mai important rol al ei ca Primă Doamnă. A răspuns că acesta va fi să aibă grijă de Preşedinte astfel încât el să-şi facă datoria cum trebuie. Şi în ciuda diferenţelor de stil în cazul fiecărei preotese, şi ele au acest scop principal. Ca orice soţie, o preoteasă trebuie să-şi ajute soţul să-şi împlinească solicitantele sarcini pe care le are, nu luând direct parte la ele, ci contribuind la bunăstarea lui fizică, spirituală şi emoţională.

Dacă în familia preotului sunt şi copii, sunt alte lucruri de care ea trebuie să se preocupe. Familia preotului este necesar să fie un organism sănătos, iar nevoile membrilor ei trebuie satisfăcute. Membrilor familiei trebuie să li se permită să crească/ să se maturizeze prin propriile greşeli şi prin experienţele directe ale diferitelor aspecte ale vieţii.. Mai ales, trebuie să fie un efort spiritual/ duhovnicesc permanent în familie, implicându-i pe toţi membri ei.

1. Putem spune multe despre fiecare dintre aceste puncte. În primul rând, a avea grijă de starea bună a soţului: pentru o soţie de preot, acest punct presupune, ca în cazul celor mai multe dintre soţii, să aibă grijă de dieta, ocupaţiile şi condiţiile de trai ale familiei sale. Dar în plus înseamnă să-şi ajute soţul să aibă încredere în menirea lui, să-l încurajeze în vremuri dificile, să discearnă ce anume să-i spună din ceea ce ea însăşi a observat în parohie. Deoarece în majoritatea cazurilor nu prea există recompense materiale sau morale pentru un preot – aşa cum sunt în alte profesii – sprijinul ei este foarte important.

2. Al doilea punct, necesitatea ca familia unui preot să fie un loc în care se împlinesc toate nevoile membrilor ei, se aplică în special copiilor. Cererile slujirii preoţeşti pot fi – sau li se poate îngădui să devină – atât de copleşitoare încât rămâne prea puţin timp unui preot să aibă grijă de nevoile copiilor lui. Soţia sa este uneori cea care se asigură că preotul îşi face timp să asiste la concertul fiului său ori la jocul fiicei sale, şi cea care încurajează conversaţia în timpul meselor, ca şi convorbirile intime între tată şi copii în alte momente. Sunt multe soţii de preoţi care, în timp ce au joburi full-time (program normal) ca să suplinească necesităţile materiale ale familiei, se descurcă astfel încât să împlinească şi nevoile ei emoţionale. Eforturile lor eroice vor primi plată de la Domnul în Ceruri!

3. Al treilea punct, anume că familia unui preot ar trebui să fie unitatea ai cărei membri pot face greşeli şi pot experimenta pe propria piele aspectele vieţii, se aplică şi copiilor, şi părinţilor. Părul verde al fiului de preot sau un mic inel de aur în inelarul fiicei lui, de exemplu, nu trebuie să scandalizeze parohia mai mult decât în cazul fiilor adolescenţi ai oricărui alt enoriaş. Soţiile preoţilor trebuie să lucreze cu soţii lor ca să protejeze drepturile copiilor lor de a încerca diverse lucruri [specifice adolescenţei] şi să nu-i lase pe cei din afara familiei să le pună copiii într-un fel de corset al comportamentelor exemplare, impecabile – diferite de ceea ce se aşteaptă din partea oricărui creştin tânăr, în creştere. Soţia unui preot trebuie să reziste ispitei de a le impune copiilor ei înalte standarde de comportare numai pentru « a nu face de râs familia ». Comportarea creştinească, virtuoasă, trebuie încurajată pentru motivul că-i va ajuta copilului să aibă o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, nu pentru că el sau ea este « copil de preot » şi are, în consecinţă, o responsabilitate specială de a face familia să aibă «o imagine bună». Dacă o nevastă de preot poate accepta cu calm greşelile şi remarcile usturătoare ale copiilor ei şi ai altora, îi va ajuta prin exemplul personal şi pe alţi părinţi să aibă flexibilitate şi calm. De fapt, asta îi va ajuta să fie mai toleranţi cu oamenii în general, o trăsătură sănătoasă pentru orice creştin.

4. În sfârşit, al patrulea punct: familia unui preot trebuie să fie locul unui efort duhovnicesc permanent. O soţie de preot cu copii mici ştie cât de greu este să-i pregăteşti pentru Sfânta Liturghie într-o dimineaţă de duminică, fără vreun ajutor din partea soţului, care a plecat la biserică de ceva vreme, ca să înceapă pregătirile în Sfântul Altar. Ştie, de asemenea, că nu va sta alături de ea în timpul slujbei să-i ajute copilului cu mersul încă şovăielnic sau să potolească un copil vorbăreţ în plină slujire – pentru că el va sluji! Poate că acesta este locul în care preoteasa are cel mai important rol al slujirii sale. Dacă poate face efortul – nu întotdeauna încununat de succes – de a ajunge la slujbă chiar în împrejurări dificile şi dacă va arăta că îşi doreşte să fie prezentă acolo, va face mult pentru oamenii din jurul ei. Putem fi tentaţi să privim cultul ca pe o componentă frumoasă, dar neesenţială a vieţii noastre “adevărate”: muncă, şcoală, casă. Dar preoteasa, o persoană ca oricare alta din parohie, are aceleaşi responsabilităţi şi aceleaşi tentaţii pe care le au ceilalţi. Când ea face din biserică şi din cult centrul vieţii ei, ceilalţi vor vedea că şi ei o pot face. S-ar putea chiar să decidă că trebuie să o facă!
Dacă o preoteasă poate încuraja măcar o persoană în acest fel, ea va face lucrul Domnului şi va fi cu adevărat partenera soţului ei, după cum titlul de onoare acordat ei în Ortodoxie o cheamă să fie.

Matuşca Valerie G. Zahirsky

O renumită vorbitoare ortodoxă, Matuşca Valerie Zahirsky şi familia ei locuiesc în Steubenville, Ohio. Părintele Michael Zahirsky slujeşte ca paroh al Bisericii Ortodoxe “Sfântul Andrei” din Mingo Junction.

Titulaturi pentru soţia unui preot

Fiecare ţară ortodoxă tradiţională are un titlu special în limba ei pentru soţia preotului. În America, avem tendinţa de a aduce aceşti termeni în parohiile noastre pe baza majorităţii etnice a enoriaşilor, de vreme ce limba noastră engleză nu are echivalent adecvat. Iată câţiva:

• Prezbitera – termenul grec pentru « preoteasă »
• Papadiya sau Popadia – termenul din sârbă/ Balcani
• Matuşca – termenul rusesc pentru « mamă »
• Panimatuşca sau Panimatka – termeni ucraineni pentru « mămică »
• Pani – o prescurtare comună în Rusia Carpatică
• Kouria – siriacă

Soţia unui diacon are şi ea un titlu! În greacă este Diakonissa (pentru “diaconiţă”). În tradiţia slavă, este acelaşi ca al preotesei! Cum puteţi folosi titlul după ce îi învăţaţi pronunţia? Alăturându-i numele de botez al soţiei preotului, de exemplu, Prezbitera Helena sau Matuşca Mary. Acest titlu onorific este potrivit când îi vorbeşti ei direct sau când te referi la ea în conversaţiile cu alţii: «Kouria Iulia copiază reţete pentru atelierul de săptămâna viitoare.»

Nichola T. Krause

Sursa articolelor: http://www.theologic.com/oflweb/inchurch/clergywife.htm
Traducere de Iuliana Tenchiu