Un model de preoteasă și mamă creștină: Anastasia Ștefănescu

Cercetând viața și activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu (1823-1892) ierarhul cel mai învățat al Bisericii Ortodoxe Române din secolul trecut (membru al Academiei Române) am fost impresionat nu numai de contribuțiile sale aduse științei istorice, într-o perioadă de început la noi, organizării eparhiilor pe care le-a condus (Huși, Dunărea de Jos și Roman), învățământului teologic seminarial și universitar, modului de funcționare a Sfântului Sinod și a altor instituții religioase, obținerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de la Patriarhia Constantinopolului și în multe alte domenii, dar și de evlavia și duhovnicia sa, de credința puternică și statornică în Ortodoxie, de grija pentru unitatea poporului român din punct de vedere religios și național. Testamentul său este semnificativ pentru țelurile și sentimentele de care a fost călăuzit. Episcopul Melchisedec stabilea în testament înființarea unei Fundații în cadrul căreia averea sa personală să fie folosită ˇpentru dezvoltarea intelectuală, morală și religioasă a națiunii mele, în genere, și a Bisericii române, în specialˇ. O parte din venitul acestei averi era destinată unei burse de studii în străinătate pentru un tânăr teolog.

Episcopul Melchisedec provenea dintr-o familie de preot cu 15 copii, între care un arhiereu – Valerian, un arhimandrit –Ieronim, un preot – Vasile și două surori călugărițe –Eugenia și Susana. El a petrecut anii copilăriei în casa părintească de la țară, bucurându-se în special de îngrijirea și iubirea mamei sale. ˇMămucaˇ Anastasia era fiică de preot și s-a distins prin virtuțile ei de soție și mamă a 15 copii. Episcopul Melchisedec însușii spune despre ea că era ˇmodelul virtuților  femeii de țară și cu deosebire a soției preotului de țarăˇ. El se considera necontenit rodul educației primite acasă de la mamă și în semn de iubire pentru ˇmămucaˇ lui vroia să scrie câteva schițe despre viața ei. În acest scop, împrospătându-și propriile amintiri a dorit să le completeze cu cele ale fraților săi, așa cum reiese din scrisorile trimise lui Vasile, Ieronim și Constantin. Între scrisorile răspuns cea mai frumoasă este a lui Ieronim, care face un portret cu totul impresionant al mamei sale. Reproduc aici cea mai mare parte a acestei scrisori, publicată de Constantin c. Dinulescu în volumul Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieții și activității lui, cu un portret și excerpte din corespondență, București, 1908, p. 184-187.

1869, Mai 12, Ismail

Preasfințite Stăpâne,

După dorința ce ați arătat de a aduna oarecari notițe din viața mamei, precât mi-am adus aminte, eu am însemnat aici: parte din cele scrise le-am văzut, parte le-am auzit de la mama, precum despre nașterea a 15 copii, singură ea mi-a spus. Iată ce știu:

Presbitera Anastasia, fiica preotului Focșa din satul Negrești, ținutul Neamțului, a intrat în căsătorie la 1819 și până la 1868 mai 22, anul și ziua morții sale, a trăit neîntrerupt cu soțul său. În timpul vieții (…) a născut 15 copii (…). Îngrijirea și dragostea cu care și-au crescut copiii este vrednică de urmat. Ea provenea mult mai mult din dragostea către Dumnezeu decât de la natură. Adeseori sta îngenuncheată cu copiii împrejur și se ruga lui Dumnezeu atât pentru sine, cât și pentru ei.

Eu singur am fost la mai multe ocazii de felul acesta. Cu deosebire ea își făcea rugăciunile mai mult în singurătate – noaptea. Pe când toți dormeau, în mai multe rânduri, din întâmplare m-am trezit și am văzut-o în genunchi plângând ți rugându-se lui Dumnezeu. Nici o sărbătoare sau duminică nu era să nu se ducă la biserică cu colivă și liturghie – câteva parale până la 20 – afară de mare nevoie sau caz de boală. 

Posturile rânduite de biserică le păzea cu multă scumpătate. Ea deși nu învățase carte, dar fiindcă sta cu mintea pironită la tot ceea ce se citea atât în biserică cât și acasă învățase din auz mai mulți psalmi și cuvinte din Evanghelie și Apostol cu care adesea învăța copiii (…). Se ferea mult de a osândi pe alții. Zicea că judecata e a lui Dumnezeu și a celor rânduiți spre aceasta. Pentru rugăciune, mi-aduc aminte că chiar pe mine, după săvârșirea rugăciunilor regulate, mă învăța să zic așa: ˇDoamne, ferește-mă de de gura lumei și de mintea cea proastă. Doamne ferește-mă de beție, de farmice și de toate lucrurile releˇ. 

De asemenea zicea că trebuie să ne rugăm pentru tata, mama, rude, cunoscuți și pentru vrăjmași. pe lângă învățătura ce ea da copiilor, privegherea era îndoită asupră-le: îi ferea de vorbe urâte și de înjurături; nu-i lăsa a se duce cu copiii țăranilor și chiar cu rude, dacă aceia ar fi avut o creștere contra ideilor sale. Ura beția până la cel mai înalt grad. Iubea curățenia atât lăuntrică, cât și din afară. Zicea că omul este vas de aramă și că cineva se spurcă numai când face rău. Seara când era singură acasă, copiii mai mici rămași cu ea ne adunam împrejuru-i și ne spunea despre rai, iad, moartea drepților și moartea păcătoșilor. și spre dovadă la cele spuse de ea, zicea că dacă voim să știm mai mult să luăm seama, când mergem la biserică, cu deosebire la citirea Evangheliei și la Cazanie, unde pe larg se spune despre toate. De multe ori avea plăcere să-i citesc cuvinte din Mărgărint. Era foarte compătimitoare la nevoile altora. Mi-aduc aminte că odată a venit o femeie cu capul gol, dezbrăcată și foarte rău bătută de bărbatul său. În urma ei venea bărbatul cu toporul în mână să o taie. Mama a ascuns pe femeie degrab și după ce bărbatul nu a putut-o găsi s-a dus înjurându-o. Două săptămâni a fost femeia ascunsă acolo, până i s-au vindecat rănile. Trei zile eu singur îi duceam hrană pe unde era ascunsă. Femeia își blestema bărbatul și se ruga lui Dumnezeu că tot ce se poate fi mai rău să trimită bărbatului său. Mama o oprea de la asemenea rugăciune: o mângâia și o încuraja să rabde cu bărbăție, căci Dumnezeu privește spre toate necazurile ei și că ea să ceară de la Dumnezeu nu să-i trăznească bărbatul ci să-i dea frica Sfinției Sale în inima lui (…). Singura ei mângâiere, în cazuri triste cu deosebire era la Dumnezeu. La rudele și meghieșii ce o înconjurau se ducea rar, dar niciodată fără treabă, iar la cei ce aveau nume rău nu ne ducea deloc. Erau numai câteva femei cu care era în relații mai deaproape și care o și vizitau mai adeseori, anume preoteasa Axinia, baba Ecaterina, Soltana, Elena lui Ioniță din deal și Ștefana lui Dumitru Negură. Ele erau bune gospodine și deasemeni aveau purtări bune. 

La sărbători veneau la mama și după ce conversau despre interese familiare și gospodărești, puneau vreun băiat (iar altă dată chiar pe tata) de citea câte un cuvânt din Mărgărint. După citire ele îi adresau această vorbă: nu ne uita mamă preoteasă - și se ducea fiecare la casa ei. Ea era mare econoamă, dar nici un sărac nu s-a întors cu mâna deșartă de la ea. 

În timpul când era bolnavă avea o nespusă dorință de a vedea pe toți fiii săi și fiindcă această dorință nu s-a putut realiza atunci până era în viață, au hotărât ca această întrunire negreșit să se facă după moarte-i la 40 de zile. Înainte de moarte și-a făcut Sfântul Maslu de șapte ori, s-a mărturisit și împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi a chemat pe Maica Susana și i-a recomandat cum să o înmormânteze și puținele parale ce a avut (30 galbeni) le-a despărțit în două, zicând că precum viața i-a fost în tovărășie cu tata, de asemenea și la moarte, aceia ce a adunat împarte cu soțul său deopotrivă. Și dacă din întâmplare nu va ajunge ceva la înmormântarea ei, se vor lua din banii lăsați pentru tata; cât mai curând să silească a-i pune la loc: că nu știe cât va trăi și el și că prin urmare să fie gata când va cere trebuința. După aceia au cerut să vază dacă sunt pregătite lumânările și basmalele pentru înmormântare, precum le pregătise ea cu mult timp înainte de a se îmbolnăvi. După ce toate i s-au pus de față, i-a zis Maicei Susanei să le strângă cât mai curând, că vine împărăteasa. A cerut lumânarea spre a o întâmpina; și-a făcut cruce, a pus singură mâinile pe piept și-a cerut iertăciune de la tata și de la ceilalți; a iertat și ea pe toți și îndată a trecut la cealaltă viață. Până la cea mai de pe urmă suflare a vorbit și-a fost în cea mai mare liniște și dorință de a scăpa de această lume. Cu adevărat mama a avut multe fapte bune, dar fiindcă le făcea în ascuns, nu se vor putea ști decât numai de Dumnezeu. Pe de altă parte, pe atunci nu puteam judeca lucrurile, deși le vedeam multe din ele, cu timpul s-au șters din minte. Poate că P.S.V. veți fi știind mai multe despre ea.

De la Costache încă n-am primit nimic până acum. Tot acum Vă trimit și scrisoarea Părintelui Vasile de la Roman.

Al Preasfinției Voastre plecat și supus servitor, Ieronim.  

Prof. dr. Emilian Popescu

Texte:

Sfântul Ioan Gură de Aur

Mi-amintesc cum într-o zi, pe când eram tânar, profesorul meu a adus laudă mamei mele în fața unei numeroase asistențe. Aflând că eram fiul unei femei văduve, m-a întrebat de la ce vârstă mama a rămas văduvă, iar la răspunsul meu că avea patruzeci de ani și că era văduvă de douăzeci de ani, de la moartea tatălui meu, surprins, a strigat privind mulțimea: Ce femei au creștinii! 

Sfinții Martiri din Lyon (august 177)

ˇIar fericita Blandiana, cea din urmă dintre toți întocmai ca o mamă vitează care-și îndeamnă copiii la luptă și i-a dus victorioși în fața Împăratului, trecând și ea prin toate luptele copiilor, s-a grăbit spre aceștia, bucurându-se și veselindu-se de sfârșitul ei, ca și cum era chemată la ospățul de nuntă și nu spre a fi aruncată fiarelor… Păgânii înșiși au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit o femeie atâtea și așa de crude chinuri.ˇ

Martiriul Sf. Perpetua și Felicitas (7 martie 203)

ˇIar Perpetua ca să guste ceva din durere, țipă când a fost lovită între coaste, apoi ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia. Poate că asemenea femeie… n-ar fi putut fi omorâtă altfel de n-ar fi voit ea.ˇ

Sursa: Îndrumător Bisericesc Misionar și Patriotic nr.5, 1989, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, pag. 176-178

Transcriere realizată de Andreea Stîngă.