Preoteasa Tatiana Saltâkova, medic pediatru și soția preotului paroh de la Biserica „Învierea Domnului” Alexandru Saltâkov, povestește pentru PRAVMIR despre experința sa de a îmbina munca, pregătirea pentru Sfintele Paști și viața liturgică în Săptămâna Patimilor.
Lucrez ca medic pediatru la spital și posibilitatea de a merge la biserică depinde de regimul de lucru. În Săptămâna Patimilor încerc să merg la toate slujbele de seară și dacă e posibil și la cele de dimineață.
Întodeauna vin la Sfânta Liturghie din Sâmbăta Mare. Prima dată am venit la ea în tinerețe cînd am început să merg la biserică și nu realizam deloc faptul că am nimerit la o slujbă deosebită.
Acolo am auzit cuvintele ”Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti, cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia.” (Heruvicul din Sâmbătă Mare)
De atunci nu am mai ratat nici o Sâmbătă Mare. Din păcate, circumstanțele în care se găsesc oamenii de multe ori nu permit a merge la toate slujbele, dar totodată nu toți stăruie spre aceasta. Dacă s-ar strădui ar putea participa la un număr maxim de slujbe în Săptămâna Patimilor.
În fiecare seară din Săptămâna Patimilor merg la slujbă, iar dimineața în primele trei zile dacă am zile de odihnă. În Joia Mare eu mereu sunt la Sfânta Liturghie spre amintirea Euharistiei institute de Domnul nostru Iisus Hristos. Când este cazul intenționat lucrez într-o zi de odihnă pentru ca în Joia Mare să-mi pot lua zi liberă și să fiu prezentă la Sfânta Liturghie. În acest an lucrez în Săptămâna Luminată pentru a putea merge la slujba din Joia Mare. De asemenea, fac la fel atunci când vreau să merg la Sfânta Liturghie în orice sărbătoare importantă.
Sunt soția preotului, și probabil o gospodină rea, pentru că de multă vreme nu mai coc prăjituri, și pentru aceasta n-am nici putere și nici timp – așa că de obicei ni se dăruiesc. Dar cozonacii şi pasca le pregătesc mereu, an de an. Le fac joi după slujbă ori le termin vineri (cu toate că părintele Vladimir Vorobiov spune că tot lucrul gospodăresc ar trebui să fie terminat până joi, iar apoi să se meargă la slujbă, dar din păcate în viață lucrurile nu stau chiar așa).
Tinerele preotese, care stau acasă cu copii, pe de o parte, sunt mai mult încărcate cu lucrul în gospodărie, dar pe de altă parte au posibilitatea de a se îngriji pentru copii și chiar de a merge cu ei la slujbă. Ele au mai multe posibilități de a se pregăti pentru Paști. Și toată lumea știe că pregătirea pentru sărbătoare nu este mai puțin importantă decât sărbătoarea în sine. De Paști toată lumea este fericită, dar întotdeauna există și puțină întristare, că a mai trecut un an și s-a încheiat încă o altă Săptămână a Patimilor.
În perioada sovietică era un mod de viaţă diferit, dar cel care știa de slujbele Săptămânii Patimilor și a Săptămânii Luminate încerca să fie prezent la ele. Țin minte că de Paști tinerii erau opriți de la a veni în biserică la Hristos.
Când lucram ca medic rezident am avut un program de lucru flexibil. Prima dată de la intrarea mea în biserică, îmi amintesc că miercuri seara am fost la recepție, iar în dimineața din Miercurea Mare am venit la slujbă, fără a mă aștepta ca aceasta să fie extrem de lungă: atunci se citea Evanghelia, care trebuie să fie terminată până la capăt (după tipic, în Postul Mare trebuie să fie citite în întregime toate cele patru Evanghelii). Aceasta a fost prima Liturghie a Darurilor mai înainte Sfințite la care am participat. Se întâmpla pe la începutul anilor 1980.
Părintele Vsevolod Spiller, parohul bisericii Sfântul Nicolae din Kuzne, vorbea din amvon despre post: „Mulți oameni întreabă cum trebuie să se postească în instituții, la locul de muncă. Dacă nu veți mânca și veți deveni răi, atunci bucuria postului nu va mai fi. Trebuie să înţelegeți că atunci când mâncați la servici, nu trebuie să o faceți cu nebăgare de seamă, pentru că este un păcat.”
Astăzi, acest tip de probleme nu există, pentru că poți alege orice aliment, dar atunci era dificil, pentru că în instituții se luau prânzuri standard, care în mod implicit nu presupuneau bucate de post. Începeai să le atragi atenția și chiar să te urmărească dacă cereai doar garnitură. Era cunoscut faptul că pește nu era în zilele de miercuri și vineri, ci dimpotrivă, joi, și aceasta în pofida tradiției bisericești.
Modul de viață al soțiilor de preoți probabil că nu se deosebește de modul de viață al altor mireni. Poate doar datorită faptului că preoții se roagă îndeosebi mai mult pentru soțiile lor. Uneori le poate ajuta într-un fel. Dacă soțul nu este preot, dar un creștin râvnitor, atunci și el încercă să fie prezent la toate slujbele, iar soția se smerește stând acasă. Ce-i de făcut, trebuie doar ca cineva să aibă grijă de copiii? În fiecare familie există lucruri specifice acesteia.
Mamele cu familiile numeroase, inclusiv preotesele, stau cu copiii ani întregi și nu au posibilitatea de a merge la biserică, cu excepția când îi iau și pe copii cu ele. Desigur, ele se pregătesc pentru Paști mult mai minuțios, dar au de suferit pentru faptul că nu au posibilitatea de fi prezente la slujbele din sărbătorile mari, pentru că nu-și pot lăsa copiii singuri. Văd adesea, cu câtă bucurie, după mulți ani, vin la slujbele din prima săptămână ori din Săptămâna Mare – de parcă ar veni pentru prima dată. Copilul mic nu poate rămâne mult timp liniștit la slujbă. Astăzi, multe familii tinere nu înțeleg acest lucru. Ele vin la biserică pe la începutul slujbei, de aceea, au o rugăciune făcută în grabă. Copiii mici nu sunt capabili să reziste fizic nici după criteriul timpului, nici după posibilitatea de a se concentra. De aceea, la copiii în loc de bucurie apare senzația de greutate a slujbei, senzaţie ce nu poate fi evitată în astfel de cazuri.
Multe preotese cu copiii citesc acasă și cântă troparele sărbătorii ori rugăciunile Săptămânii Patimilor, de exemplu "Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte."( Luminânda)
În afară de obligațiile similare, pe care le avem cu toții, la preotese există și „responsabilitatea preotesei”. Pentru că multă lume comunică cu ea în mod voluntar sau involuntar, familia preotului este întodeauna în centrul atenției.
Traducere şi adaptare din limba rusă: Dan Ilii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Din dorinţa de a purta un dialog asumat, nu mai acceptăm comentariile anonime. Vă mulţumim pentru înţelegere!