Chipuri de preotese: doamna preoteasă Alexandra Sabău – „a stat în umbra Părintelui ca un stâlp de nădejde, ca un rug aprins”

Doamna preoteasă Alexandra este soţia părintelui Ioan Sabău (1914-2009). A plecat la Domnul la 90 de ani, după o viaţă de încercări biruite cu rugăciunea.

Ultimele numere din revista „Familia ortodoxă” (februarie şi martie 2013) le dedică un articol de aducere aminte. Am spicuit din acestea câteva rânduri referitoare la doamna preoteasă:

„Părintele Crăciun spunea că maica preoteasă postea negru miercurea şi vinerea. A fost licenţiată în limba franceză la Cernăuţi şi venea dintr-o familie cu mai mulţi fraţi. Ea s-a cunoscut cu Părintele Ioan la Cernăuţi, când acesta făcea facultatea, apoi s-au căsătorit şi s-a mutat cu el în Ardeal. Sora sa mai mică, singura rămasă în viaţă, a fost apoi deportată cu părinţii ei în Siberia, unde au petrecut (…)

Foarte mult a iubit-o (părintele) pe preoteasă. Zicea că, dintr-un preot, preoteasa este 50%, dar pentru el preoteasa a fost 90%. Din mila Domnului, am ajuns în casa Părintelui Sabău în preziua morţii preotesei, pe care eu o consider o sfântă, şi atunci am văzut o parte a Părintelui pe care până atunci n-am văzut-o. Mult a suferit din cauza acestei pierderi! A fost o mare mângâiere pentru el această femeie. Spunea într-o conferinţă că, oriunde mergea, îi spunea: „Mami (aşa o alinta), roagă-te!” – iar rugăciunea preotesei mult îl ajuta.”

(Pr. Cristian, fiu duhovnicesc)

„Mama niciodată nu făcea scandal, niciodată nu ridica vocea, era tare blândă. Parcă nici n-o simţeai, era ca un suflu, ca un duh. După ce a născut-o pe sora mea, n-a mai putut avea copii, din cauza unui cancer la col, şi a fost o mare durere pentru ea, fiindcă iubea mult copiii. Apoi şi-a pierdut şi vederea de la ochiul stâng, din cauza unui cheag de sânge. Şi-a pierdut şi sânul, din cauza unui cancer mamar. Dar niciodată nu s-a plâns, n-a zis că nu mai poate, niciodată nu s-a arătat a suferi pe faţă.

Mama a stat în umbra Părintelui Ioan ca un stâlp de nădejde, ca un rug aprins. A avut o credinţă uriaşă la Maica Domnului. În 1940, era la o clinică din Cluj, pentru a se trata, şi a visat că era pe fundul unei gropi, şi căuta să iasă la lumină şi nu putea. Atunci a venit o femeie pe care, zicea, „am recunoscut-o, era Maica Domnului. Şi mi-a zis: «Ţine-te de firul ăsta», şi mi-a întins un fir de iarbă, «că vei izbuti». «Cum să mă ţin de-un fir de iarbă?... ». Dar am apucat firul de iarbă şi am ieşit la suprafaţă.

Au fost multe întâmplări minunate cu mama, întâmplări „neîntâmplătoare”, ci conduse de Cel de Sus. Când a venit Părintele de la puşcărie, după opt ani, mama a făcut din nou cancer la colul uterin, şi nu voia să mai meargă la operaţie. Până la urmă, am convins-o să se ducă la profesorul Chiricuţă, chirurg, fiu de preot. Dar el n-a vrut s-o opereze, a zis că nu riscă, fiindcă nu-i dădea nici o şansă. Atunci tata s-a dus la el şi i-a zis: „Vă conjur, în numele Părintelui Chiricuţă, tatăl dumneavoastră, pe care l-am cunoscut foarte bine, să o operaţi – că acolo unde nu puteţi dumneavoastră, poate Dumnezeu”. Şi-atunci profesorul a acceptat s-o opereze. Şi Dumnezeu a făcut ca mama să trăiască încă 20 de ani de atunci. Iar între timp profesorul a murit, dar ea a supravieţuit!

A murit cu pace, fără să dea semne că s-ar duce, într-o bună dimineaţă, la o lună după ce împlinise 90 de ani. Practic, toată viaţa mama a fost ţinută de Maica Domnului, în care a avut o uriaşă credinţă…”

(Doamna Celia Sabău, fiica Părintelui Ioan şi a preotesei Alexandra)