Familia preotului (3)

6. Preoteasa, soţia preotului, poate da sfaturi multor femei în probleme de viaţă sau în probleme care se referă strict la ele, atunci când nu este neapărată nevoie de a-l deranja pe părinte. Există femei care apelează la ajutorul preotesei pentru a-l pregăti pe preot pentru o anumită problemă strict personală. În asemenea situaţii, preoteasa nu trebuie – nici direct, nici indirect – să anunţe dinainte care va fi hotărârea preotului şi de asemenea să influenţeze într-un fel hotărârea luată de el. În aceste situaţii delicate este nevoie de multă înţelepciune şi tact duhovnicesc, iar preoteasa se simte şi ea legată prin Taina Spovedaniei [aici iar bănuiesc o traducere deficitară, n.n.]. Nu este neapărat să ştie care este hotărârea definitivă.

7. Cunoaştem mulţi preoţi buni, dar puţine, foarte puţine preotese bune. Sunt mulţi preoţi şi diaconi buni, care, deşi au fost părăsiţi de soţiile lor, continuă să poarte mai departe cu multă sârguinţă crucea de slujitori ai Bisericii. De obicei, rareori se întâmplă să se ajungă la astfel de situaţii, dar există mulţi preoţi care se simt singuri în familiile lor, casnicii lui nu-i împărtăşesc ideile duhovniceşti: soţia, iar împreună cu ea şi copiii (spre bucuria noastră foarte rar) preferă să rămână la nivelul tradiţional al ortodoxiei sau chiar în afara ei.

Dacă în casa preotului lipseşte rugăciunea, în familie se creează o atmosferă nu atât a vieţii duhovniceşti, cât de consum şi atunci devine firească expresia: tata lucrează la biserica cutare în loc de slujeşte la biserica cutare…Aceste expresii corespund înţelegerii diferite a activităţii capului familiei, a soţului şi a tatălui; ce-i drept, se întâmplă ca, folosind a doua expresie, să se întrebuinţeze şi sensul primei.

Neînţelegerile în familiile preoţeşti (din păcate, astăzi ele sunt tot mai dese) se explică prin faptul că în aceste familii, ca şi în marea majoritate a familiilor mirene, să predomine, cum spune preotul Alexandr Elceaninov, relaţii instinctiv-naturale. În afara familiei tata trăieşte o viaţă duhovnicesc-bisericească, fapt care îi provoacă multe greutăţi. Despre astfel de situaţii se spune că „duşmanii omului sunt casnicii lui” (Mt. 10, 36); spunem duşmani pentru că ei se îngrijesc numai de trup, îi cer doar bunuri materiale şi îl împiedică să crească duhovniceşte. Iar în biserica din casă, sprijinit de soţie şi familie, preotul poartă mai uşor crucea slujirii sale şi i se creează condiţii favorabile pentru creşterea lui duhovnicească. În acest caz, casnicii lui nu sunt duşmani, ci prietenii cei mai apropiaţi ai lui. Experienţa vieţii de familie îl poate ajuta mult în activitatea lui misionară.

Dacă preotul şi soţia lui sunt lipsiţi de viaţa duhovnicească, de multe ori aceasta duce la slăbirea iubirii dintre soţi, la lipsa de respect a unuia faţă de celălalt. Unii preoţi suportă foarte greu astfel de situaţii: după munca şi slujirea misionară ei au nevoie de puţină odihnă, de înţelegere omenească, însă când ajung acasă se izbesc de o atitudine rece şi străină.

Din volumul „Biserica din casă” - Pr. Prof. Gleb Kaleda

Transcriere de Andreea Tatiana

Note şi comentarii de Preoteasa Natalia