5. Crucea cea mai grea pentru o femeie este cea de a fi soţie de preot; ea este mai grea decât cea a călugăriei. Nu întâmplător femeia continuă să poarte verigheta, în timp ce soţului ei, după ce a fost urcat la treapta preoţiei, i se scoate de pe deget (în Biserica Rusă, preoţii nu poartă inelele de căsătorie), deoarece acum el este căsătorit cu Biserica şi aparţine în primul rând ei, altarului şi numai după aceea soţiei. Chiar şi bucuriile relaţiilor conjugale sunt rare. Soţul e toată ziua în biserică, alături de enoriaşi, iar ea stă acasă cu copiii. Ea doreşte să meargă la distracţie lumească, soţul însă nu are dreptul [n.n.: aici bănuiesc că e o greşeală de traducere; cred că sensul ar fi: „ea poate şi-ar dori să ia parte şi la distracţii lumeşti, soţul ei însă are preocupări”]. Despre zile de odihnă, cel puţin duminica, nici nu poate fi vorba. Dacă lucrează la un serviciu care nu are nimic comun cu biserica, posibil ca unii din colegi să o condamne şi să o evite. Acasă, dacă se întâmplă să vină cineva în vizită, ea rămâne aproape întotdeauna o umbră a bărbatului, căci oamenii vin cu diferite probleme la preot, iar datoria ei este să fie amabilă cu toţi.
„Fiii şi zidirea cetăţii întăresc numele; iar mai mult decât amândouă acestea se socoteşte femeia fără de prihană” (Sir. 40, 21). „Cinstit este bărbatul ei la porţile cetăţii.” (Pilde 31, 23).
Preotul este legat prin Taina Spovedaniei. Multe din cele ce îl frământă el nu le poate împărtăşi nimănui, nici chiar soţiei; în această situaţie e nevoie de multă înţelepciune duhovnicească.
La început, multe preotese se plâng. De exemplu, la nici o lună de la hirotonia soţului tânăra soţie i-a reproşat: „ Eu am sacrificat pentru tine tot ce am avut mai scump, iar tu te-ai îndepărtat de mine. Tu ai primit altarul, iar eu, în schimb am rămas singură”. La care soţul i-a răspuns: „Ai puţină răbdare! În curând vom fi iarăşi împreună.” Relaţiile dintre ei s-au îmbunătăţit: ea a devenit ajutorul lui cel mai de preţ. Căsnicia lor a luat o nouă formă, mult mai adâncă.
Altă femeie, după ce a devenit soţie de preot, regreta timpurile când mergea la teatre şi concerte.
Înainte de a accepta să devină soţie unui preot, femeia trebuie să se întrebe dacă într-adevăr doreşte acest lucru; e nevoie de o hotărâre, asemănătoare cu cea pe care o ia omul atunci când doreşte să urmeze calea călugăriei.
[NOTĂ: Prezentarea de la acest punct nu mi se pare o perspectivă corectă (sigur şi din cauza traducerii, posibil şi din alte cauze). Sigur că răspândirea unui mod greşit de a vedea „statutul de preoteasă” justifică aceste atenţionări, dar chiar dacă situaţiile de mai sus sunt reale şi chiar foarte des întâlnite, lipseşte ceva:
Cred că atunci când ai dragoste pentru Hristos şi Biserica Sa, faptul că nu mergi la „distracţii lumeşti” (o noţiune discutabilă, de altfel) este o chestiune de alegere, nu de restricţie. Atunci când îţi asumi credinţa şi o trăieşti, pur şi simplu nu îţi vine să mai faci anumite lucruri – ceea ce poate fi privit de unii ca o restricţie, dar de fapt pentru tine nu reprezintă nici o „suferinţă”, ci pur şi simplu un alt „stil de viaţă”. Un exemplu în acest sens: la o nuntă la care am fost naşi, am primit multe declaraţii de compătimire: „Nu dansaţi?”; „Nu. :)”; (cu priviri pline de compasiune) „A, nu aveţi voie…” Am încercat să explic că nu e vorba că nu e voie, ci că pur şi simplu nu ne vine a dansa, dar nimeni nu părea a înţelege acest lucru.
A dansa, a merge în cluburi, a te machia etc. sunt activităţi care nu fac parte din categoria nevoilor (cum este a te hrăni, a iubi, a fi apreciat etc.). Deci neîndeplinirea lor nu produce „automat” neîmplinire şi suferinţă, cum produce neîndeplinirea nevoilor. Dacă există frustrări în cazul acestor „restricţii”, ele sunt de fapt semnul unor boli sufleteşti. Deci soluţia este tratarea acestor boli, nicidecum împăcarea cu gândul că „Dacă eşti preoteasă nu ai voie să…, să…, să…”.]
Din volumul „Biserica din casă” - Pr. Prof. Gleb Kaleda
Transcriere de Andreea Tatiana
Mi-a placut tare mult ce ai spus in legatura cu fragmentul. În special aici:
RăspundețiȘtergere''A dansa, a merge în cluburi, a te machia etc. sunt activităţi care nu fac parte din categoria nevoilor (cum este a te hrăni, a iubi, a fi apreciat etc.). Deci neîndeplinirea lor nu produce „automat” neîmplinire şi suferinţă, cum produce neîndeplinirea nevoilor. Dacă există frustrări în cazul acestor „restricţii”, ele sunt de fapt semnul unor boli sufleteşti. Deci soluţia este tratarea acestor boli, nicidecum împăcarea cu gândul că „Dacă eşti preoteasă nu ai voie să…, să…, să…”.]''
E foarte adevărat. Mulţumesc mult.
Asa este, Natalia, dar cred ca Parintele Gleb Kaleda poate nu e de acord cu mentalitatea asta a privatiunilor rabdate, dar realitatea este mai tare decat idealul nostru scump, acela ca atunci cand esti preoteasa cu bucurie, nu ti se pare la tot pasul ca te abtii de la cine stie ce bunatati interzise. Cred ca in vremea noastra vocatia in sine este prost inteleasa. Vai, sunt profesor, ce vocatie minunata, dar toata ziua cartesc ca salariul este mic. Vai, sunt medic, ce vocatie minunata, dar uite statul nu pretuieste sanatatea romanilor si ma plateste prost. Mentalitatea asta trebuie dezradacinata. Daca sunt profesor, hai sa ma bucur de vocatia asta. Chiar daca uneori imi este greu. In ziua de astazi sunt incriminate idealurile, iar IPS Teofan ne-a invatat sa facem diferenta intre ideal si utopie. Suntem atat de conformisti uneori, incat toate ni se par idealuri care trebuie abandonate. Am ajuns sa consideram o utopie sa fim fericite ca suntem preotese. Unele preotese mi-au spus ca o sa vad eu cand ma lovesc de greutati...Adica o sa imi piara bucuria. Jertfelnicia adevarata nici nu este perceputa drept jertfelnicie. Iar daca ni se pare ca ne jertfim, de fapt nu ne jertfim. Paradoxal.
RăspundețiȘtergereRamona, sper să se înţeleagă ce am vrut să spun... Bucurie!
RăspundețiȘtergereAlexandra, da, din păcate am ajuns parcă să facem din toate "o meserie" şi atât. Ne lipseşte pasiunea, bucuria de a face, de a fi...
Tocmai din asta am ţinut să adaug comentariul, pentru că trebuie să ştim unde ar trebui să fim, chiar dacă în jurul nostru vedem altceva. Eu cunosc multe preotese bucuroase de slujirea lor, de aceea am vrut să spun că... se poate! Sigur că este şi greu, dar se poate. Însă că doar în Domnul nostru.
te îmbrăţişez
Eu sunt una din preotesele bucuroase de slujirea lor si nu ma feresc sa recunosc ca sunt si destule momente cand imi este greu. M-am regasit in mai toate situatiile expuse in traducere, de la a vedea in sotul meu, nu numai partenerul de viata, ci poate in primul rand preotul de la care cer adesea binecuvantare, pana la a ma simti stinghera luand singura masa la sfarsit de saptamana cand el era la diferite slujbe, la a disimula oboseala cand seara tarziu cineva suna la poarta si nu neaparat cu vreo urgenta, la a fi studiata din cap pana in picioare din punct de vedere vestimentar etc. Cred ca indiferent de vocatia sau meseria noastra, raspunsul si solutia la toate este IUBIREA. Ea inlatura egoismul, da rabdare, putere, curaj, iar in cele din urma...BUCURIE! Psa Cristina
RăspundețiȘtergereCe frumos ai spus Cristina..iubirea da rabdare, da bucurie...eu o simt pe pielea mea..eu sunt doar prietena cantaretului, dar din cate am observat la fel de studiata ca si dnele preotese..Sunt convinsa ca si RUGACIUNEA face mult, mai ales in momentele de cumpana, de ganduri "negre", de deznadejde..eu incerc sa invat din greseli si sa ma obisnuiesc cu week-end-urile "singure", incerc sa folosesc timpul acesta in folosul nostru si atunci cand vin ganduri de singuratate ma gandesc ca Maica Domnului ma priveste si nu am cum sa fiu singura( si daca incepi sa te si rogi in momentul acela cu atat mai mult nu ai cum sa fii singura)
RăspundețiȘtergereReferitor la distractiile acestei lumi orice om care vrea sa se mantuiasca se gandeste daca acel lucru este placut inaintea lui Dumnezeu si apoi il face sau nu.
Iar cand vr sa-I fi placut lui Dumnezeu, toate ti se par usoare daca le faci cu dragoste (e ca la persoana iubita, chiar daca te doare spatele pt ca ai stat toata ziua in bucatarie sa/i faci "ceva bun" tot te simti fericita cand il servesti seara sau iti spune ca i/a placut..etc)
Nu este usoara aceasta cruce dar se poate daca vr sa primesti de la Dumnezeu pe toate, asa cum ti le da..Bucurie!
Doamna Preoteasa Alexandra , medicii , profesorii , chiar sunt platiti prost dar asta nu are nici o legatura cu vocatia ! Nu cirtim , ne facem doar auziti ! ... si in acelasi timp ne facem meseria cu drag, meserie care cere sa fi instruit, pregatit iar asta cere resurse . Cit despre vocatie, cei care practica aceasta meserie -pot vorbi ,doar ei , nu de alta dar ei simt acest lucru, cu sufletul si mintea .Domne ajuta !
RăspundețiȘtergereSunt de acord cu faptul ca o preoteasa nu ar trebui sa fie preocupata de cluburi,petreceri urate,machiaj,haine scumpe,s.a.
RăspundețiȘtergereInsa,eu am o singura intrebare: de ce este condamnata muzica?Nu ma refer la muzica de club,la muzica vulgara care transmite mesaje negative,ci la muzica inaltatoare,muzica ce inalta sufletul(de genul celei clasice,stiu preoti care recoamndau ascultatul muzicii clasice pentru ca iti inaltau sufletul,bineinteles atata timp cat omul respectiv este curat,este impacat cu sine insusi,cu Dumnezeu,cu cei din jurul sau,pt ca altfel nicio muzica nu poate ajuta la nimic),de exemplu cunosc familii de preoti cu care sunt intr-o relatie buna,iar copiii lor au facut conservatorul si acum sunt pe scena marilor teatre,opere, eu cred ca si asta este o ramura a culturii,nu spun sa mergi la piese de teatru/opera unde e promovat desfraul sau la acel teatru pe care-l denigra Sf. Ioan Gura de Aur(teatrul cu mimi care promova desfranarea,si isi batea joc de credinta,de Sf. Taine,etc..) dar sunt atatia oameni talentati care au creat opere frumoase,eu cred cu tarie ca Dumnezeu le-a dat acei talanti.La fel este si cu muzica,exista muzica de calitate,muzica ce nu dauneaza sufletului,muzica ce transmite un mesaj frumos,melodii ce canta despre iubire(nu desfrau!),despre viata,prietenie,etc,eu nu cred ca cei care compun o melodie iar acea melodie nu se incadreaza in genul religios a comis un pacat,cred ca Duhul Sfant se afla acolo unde exista frumusete,sensibilitate.Si bineinteles nu se poate afla intr-un club sau in dansuri lascive care se fac in discoteci,insa de exemplu nu cred ca parintii care-si dau copiii la balet, sau cei care invata vals fac un pacat,chiar si Maica Siluana spunea despre dansul care intra in categoria artei ca nu este ceva rau.
Imi cer iertare daca am spus ceva care a suparat,doar ca aveam pur si simplu aceasta nelamurire.
Va multumesc anticipat,
Maria
Hristos a înviat!
RăspundețiȘtergereMaria, nu văd că ar fi undeva condamnată muzica în orice formă a ei. Ai dreptate în ce spui, iar muzica poate fi folosită şi în educaţia creştină şi în educarea gustului pentru frumos. Sigur că în aerul tare al înălţimilor duhovniceşti omul nu prea mai are nevoie de muzică, dar atâta timp cât suntem doar pe Cale, ne putem folosi de ea.
zile binecuvântate, cu bucurie!