Preoteasa Elena Arnăutu era o fiică de felcer (medic cu studii medii) din Ibăneşti, un sat din judeţul Botoşani. Era prima dintre cele 4 surori care urma să se mărite şi şi-a rugat părinţii să-i îngăduie să se căsătorească cu un teolog. Fratele ei mai mare, preotul Constantin Butureanu, era pe atunci student la teologie la Cernăuţi şi venea acasă însoţit adesea de colegi. Aceştia ştiau că în casă sunt destule fete de măritat şi sperau şi ei să se căsătorească cu una dintre ele. Pe unul din ei l-a ales preoteasa Elena cu multă grijă; nu era nici frumos din cale afară, nici bogat, ba era chiar orfan de tată - tatăl său fusese un tâmplar modest, care a murit de tânăr. De menţionat ar fi că tâmplarul acesta îşi dorea un băiat cu ardoare, căci avea numai fete, şi când a aflat că s-a născut pe 24 martie micuţul Zaharia, a promis să-l sprijine să fie preot. Nu a mai apucat, dar soţia rămasă văduvă a vândut şi vaca din curte că să-şi trimită băiatul mult aşteptat la Cernăuţi, la teologie.
Odată intrat în preoţie, părintele Zaharia a primit parohie undeva în ţinutul Herta din nord, care este pământ ucrainean acum. Au trăit acolo până când a venit războiul şi au fost refugiaţi. Părintele şi preoteasa Elena au suferit foarte mult în acea perioadă, au plecat împreună cu bunica mea în vârstă de 8 ani pe atunci şi încă 2 copilaşi cu o căruţă, având doar hainele de pe ei şi câteva merinde de drum. Toată agoniseala rămasă de la părinţi, căsuţa încropită, biserica au rămas în urmă, printre ravagiile lăsate de soldaţii ruşi. Pe drum, micuţul Augustin, cel mai mic copil, a murit de aprindere la plămâni.
Bunica mea spune şi acum că nu a cunoscut o femeie care să fi suferit aşa de mult în viaţă precum a fost preoteasa Elena, mama ei. Ca mamă a văzut cu proprii ochi moartea mai multor copii, pentru că micuţul Augustin nu a fost singurul copil pierdut. Au avut în total 8 copii, dintre care au ajuns la maturitate doar 5, printre care bunica şi naşul meu de botez.
Un alt copil extraordinar a fost Macarie, un băieţel foarte deştept, iubitor de slujbe şi poet. Cu lacrimi în ochi povestea preoteasa Elena cum i l-a luat Maica Domnului pe Macarie. Copilul a murit la vârstă de aproximativ 10 ani, fiind bolnav de meningită. Se ştie în familie că acest Macarie era cel mai evlavios copil, cel mai predispus să ia calea preoţiei în viitor. Părintele Zaharia a exclamat la moartea lui cuvintele încercatului Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!” Până la moartea ei, străbunica a rămas cu regret în suflet că niciun copil nu a devenit preot sau preoteasă, deşi au avut o fată şi 4 băieţi în viaţă.
Străbunica Elena era foarte milostivă. Uneori şi părintele o certa că dădea tot din casă. Ba chiar spunea că dacă un copil pofteşte la ceva şi nu îi dă, descreşte. Aşa era bunătatea ei. Oamenii o iubeau foarte mult. Părintele primise parohie în Darabani, judeţul Botoşani, unde au rămas până la moarte.
Acolo, în căsuţa aceea modestă (foto dreapta), oamenii o vizitau pe văduva Elena, o preţuiau pentru ajutorul pe care îl primiseră de la ei, sau veneau femeile uneori doar să îşi descarce sufletul. Aveau şi foarte mulţi fini, unii dintre ei erau copii ajutaţi şi crescuţi cu dragoste datorită lor. Au şi cununat multe perechi disperate. Străbunica găsea uneori fetelor singure un soţ potrivit. Mama mea a copilărit în vacanţe la aceşti oameni minunaţi şi mi-a povestit în detaliu multe. Cel mai impresionant detaliu este că oamenii îşi cinsteau păstorul aşa de mult, încât atunci când mama şi unchiul veneau în biserică le sărutau mâna, fiindcă aşa credeau ei că trebuie, erau simpli şi smeriţi şi considerau că tot ce are părintele, copii şi nepoţi, trebuie cinstiţi. Mama regretă acum că atunci nu a preţuit evlavia lor, neînţelegând de ce fac asta.
Şi eu în copilărie o vizităm pe străbunica şi vreau să spun că m-a iubit foarte mult, îi spuneam MAMĂ, aşa cum îi spuneau şi bunica şi mama. Îi scriam poezii şi scrisori şi mult se mai bucura. Toate femeile din parohie care o mai vizitau citeau acele nevinovate poezioare copilăreşti şi eu nici nu înţelegeam pe atunci dragostea ei.
Când străbunica a adormit, în 2003, am plâns, am lăcrimat, dar am simţit o pace lăuntrică deosebită, nu am simţit durere, ci doar dor, un dor real, căci niciodată în viaţa mea nu am mai întâlnit o astfel de preoteasă. Când mergeam la ea, o vedeam stând în camera de rugăciune a părintelui Zaharia, înconjurată de cărţi de rugăciuni; fiind imobilizată la pat şedea îndelung şi citea rugăciuni, purta o basma neagră şi eu credeam, copilă fiind, că aşa trebuie să arate preotesele, că nişte măicuţe. Nu ştiam că ea era aşa pentru că era văduvă şi era şi în vârstă, abia pozele din tinereţe o înfăţişau în frumuseţea ei firească, cu un chip demn, luminos şi decent. Ţin minte că de fiecare dată când intram să o vizităm îi sărutam mâna cu evlavie, de parcă am fi intrat în chilia unei stareţe.
Sentimentul acesta de epocă dispărută nu l-am mai regăsit nicăieri. Am simţit aceeaşi bucurie numai în preajma monahiilor, a stareţelor. Am asociat dintotdeauna chipul ei cu un chip de monahie, pentru că văduvia i se făcuse ei mânăstire. Dar cunosc din povestirile mamei şi ale bunicii şi chipul ei din tinereţe, chipul ei de mamă şi soţie iubitoare. Îl iubea foarte mult pe părintele Zaharia, cu o iubire curată, dezinteresată, pentru că nu ar fi putut aştepta de la el nici bogăţie, nici faimă, nici altceva decât un soţ, un preot în casă şi în familie, un tată. Căci i se adresa întotdeauna numindu-l tăticule, nicidecum nu îi spunea Zaharia. Când o necăjea cineva, în ultimii ani din viaţă spunea cu glas stins: Mă duc la tăticul meu curând... Pe nepoţi, pe mama şi pe unchiul îi punea să postească, să se roage, de mici. În fiecare zi le spunea să-şi facă acatistul, să vină la biserică în sărbători. Părintele era iubitor, dar şi aspru. Dacă nu te vedea în biserică atunci când ieşea la vohodul mare, era grav. Eu din păcate nu l-am cunoscut, dar el m-a cunoscut pe mine. Aveam câteva luni şi eram tare bolnavă, mi-a citit nişte rugăciuni. După care a plecat la Domnul, fiind la rândul său foarte bolnav.
Am rămas cu gândul suspendat la ei, nu pot concepe viaţa de preoteasă altfel decât mi-a imprimat-o străbunica. Ea mi-a zis doar atât, în ultimele luni de viaţă: Eu m-am măritat cu tăticul pentru că era preot. Ea îl vedea preot înainte de fi preot. Nu mi-a spus să mă fac preoteasă ca ea, dar mi-a sădit în suflet o moştenire care mă mănâncă şi mă hrăneşte pe dinăuntru mereu. Am aflat de la o fiică duhovnicească de-a lor că ar fi mustrat-o în vis pentru trândăvie, asta acum câţiva ani. Nu ştiu dacă trebuie dată importanţă acestor lucruri, dar cert este că acea femeie mustrată cu blândeţe a mărturisit: doamna preoteasă m-a certat că ţin candela murdară şi nu o aprind, şi că am adormit şi copila trebuie luată de la şcoală. Nu ştim în ce fel lucrează Dumnezeu, dar cred şi mă rog ca aceşti oameni care mi-au fost părinţi, chiar şi de grad mai îndepărtat, să se fi mântuit şi să se odihnească în pace în rai.
Alexandra
