Coşmarul - Anton Cehov

Membrul indispensabil pentru trebile creştine, Kunin, un tînăr bărbat, cam la treizeci de ani, revenind din Peterburg în al său Borisovo, înainte de toate şi-a trimis călăreţul în Sinikovo după preotul de acolo, părintele Iacov Smirnov.
După vreo cinci ore s-a prezentat şi părintele Iacov.
– Sînt foarte bucuros să vă cunosc! – l-a întîmpinat în hol Kunin. – A trecut un an de cînd trăiesc şi slujesc aici, ar fi timpul, se pare, să ne cunoaştem. Bine aţi venit! Dar, să am iertare… sînteţi atît de tînăr! – s-a mirat Kunin. – Cîţi ani aveţi?
– Douăzeci şi opt-t-t… – a rostit părintele Iacov, strîngînd uşor mîna întinsă şi, nu se ştie de ce, roşind.
Kunin şi-a introdus oaspetele în cabinetul său şi a început să-l cerceteze.
"Ce faţă plată, muierească!" – a gîndit el.
Într-adevăr, faţa părintelui Iacov avea în ea mult de muiere: nasul cîrn, obrajii rumeni-aprinşi şi nişte ochi mari gri-albăstrii cu sprîncene difuze, abia vizibile. Pletele lungi, roşcate, uscate şi linse, cădeau pe umeri ca nişte beţe ţapene. Mustaţa abia începea să se constituie într-o adevărată mustaţă bărbătească, iar barba făcea parte din acel soi de bărbi care nu sînt bune la nimic pe care seminariştii nu se ştie de ce le numesc "ţuşti-afară": răruţă, puternic decolorată; să o netezeşti şi să o piepteni nu ai cum, poţi doar să o ciupeşti… Toată această săracă faună era răspîndită neuniform, în smocuri, de parcă părintele Iacov, hotărînd să se mascheze în preot şi începînd să-şi lipească barba a fost întrerupt la jumătate de treabă. Pe el era o rasă de un cafeniu difuz cu petece mari pe ambele coate.
"Ce subiect curios… – gîndi Kunin privind la poalele lui stropite cu noroi. – Vine într-o casă pentru prima oară şi nu poate să se îmbrace mai cuviincios".
– Luaţi loc, părinte, – a început el mai mult degajat decît politicos, apropiind fotoliul de masă. – Aşezaţi-vă odată, vă rog!
Părintele Iacov a tuşit în pumn, s-a lăsat cu neîndemînare pe marginea fotoliului şi şi-a pus palmele pe genunchi. Scund, cu pieptul îngust, cu sudoare şi roşaţă pe faţă, el de la bun început a trezit în Kunin cea mai neplăcută impresie. Pînă atunci Kunin nicidecum nu s-ar fi gîndit că în Rusia există preoţi atît de neînsemnaţi şi de jalnici, iar în poza părintelui Iacov, în această ţinere a palmelor pe genunchi şi şederea pe marginea fotoliului el vedea absenţa oricărei demnităţi şi chiar slugărnicie.
– Eu, părinte, v-am invitat pentru o chestiune… – a început Kunin, lăsîndu-se pe speteaza fotoliului. – Soarta mi-a hărăzit plăcuta obligaţie de a vă ajuta într-o folositoare iniţiativă… Chestiunea constă în aceea că eu, revenind din Peterburg am găsit pe masa mea o scrisoare de la întîi-stătător. Egor Dmitrievici îmi propune să iau sub oblăduirea mea şcoala parohială care urmează a fi deschisă la voi în Sinikovo. Eu, părinte, sînt foarte bucuros, cu tot sufletul… Chiar mai mult: eu accept această propunere cu încîntare!
Kunin s-a ridicat şi a început să umble prin cabinet.
– Desigur şi Egor Dmitrievici şi, probabil, şi dumneavoastră cunoaşteţi că eu nu dispun de surse prea mari. Averea mea este depusă şi eu trăiesc doar pe salariul de membru indispensabil. Aşadar, nu puteţi conta pe un ajutor prea mare, dar ce este în puterile mele, eu voi face… Dar pe cînd, părinte, vă gîndiţi să deschideţi şcoala?
– Cînd o să fie bani… – a răspuns părintele Iacov.
– Dar acum dispuneţi de ceva mijloace?
– Aproape nimic… Sătenii au hotărît să se strîngă cîte treizeci de copeici anual de fiecare suflet de parte bărbătească, dar astea sînt doar promisiuni! Însă pentru a începe este nevoie, în cel mai rău caz, de vreo două sute de ruble…
– M-da… Cu părere de rău eu nu am acum această sumă… – a oftat Kunin. – Am cheltuit totul pe călătorie şi… chiar am intrat în datorii. Haideţi să inventăm ceva împreună.
Kunin a început să gîndească cu voce tare. El îşi exprima închipuirile sale şi urmărea faţa părintelui Iacov căutînd pe ea încuviinţare şi susţinere. Dar faţa aceasta era apatică, nemişcată şi nu exprima nimic înafară de jenă şi nelinişte. Privindu-l, ai fi putut crede că Kunin vorbea despre lucruri foarte înalte pe care părintele Iacov nu le pricepea şi asculta doar din politeţe, temîndu-se în acelaşi timp să nu fie învinuit de ignoranţă.
"Puştiul, după cum se vede, nu e dintre cei deştepţi… – gîndea Kunin. – Este peste măsură de sfios şi de prostuţ".
Părintele Iacov s-a înviorat puţin şi chiar a zîmbit atunci cînd în cabinet a intrat lacheul şi a adus pe o tavă două pahare cu ceai şi o suharniţă cu covrigi. El şi-a luat paharul şi îndată a început să bea.
– Oare n-ar fi bine să-i scriem preasfinţitului? – continua să gîndească cu voce tare Kunin. – Căci, la drept vorbind, nu ţăranii şi nu noi, ci conducerea bisericească superioară a pus problema şcolilor bisericeşti parohiale. Tot ei, de fapt, ar trebui să indice şi sursele. Acum îmi amintesc că am citit undeva că în acest sens chiar a fost alocată o sumă oarecare. Dumneavoastră nu ştiţi nimic despre asta?
Părintele Iacov pînă-n-tr-atît s-a cufundat în sorbirea ceaiului, încît nu a răspuns îndată la această întrebare. El şi-a ridicat spre Kunin ochii săi gri-albăstrii, s-a gîndit şi, de parcă şi-ar fi adus aminte întrebarea aceluia, a scuturat a negare din cap. Pe ne frumoasa lui faţă de la ureche la alta străbătea expresia plăcerii şi a celei mai prozaice pofte de mîncare. El sorbea şi savura fiecare înghiţitură. După ce a băut totul pînă la ultima picătură el şi-a pus paharul pe masă, apoi iar l-a luat, l-a privit şi iar l-a pus pe masă. Expresia plăcerii s-a scurs de pe faţă… În continuare Kunin a văzut cum oaspetele său a luat din suharniţă un covrigel, a muşcat din el o bucăţică, apoi l-a învîrtit în mînă şi l-a băgat repede în buzunar.
"Ei, asta de acum nu se potriveşte deloc unui preot! – a gîndit Kunin, ridicînd scîrbit din umeri. – Ce-i asta, zgîrcenie popească sau copilăreală?"
Oferindu-i oaspetelui încă un pahar de ceai şi petrecîndu-l pînă în hol, Kunin s-a întins pe divan şi s-a dedat sentimentului neplăcut pe care l-a adiat asupra lui vizita părintelui Iacov.
"Ce om dubios şi sălbatic! – gîndea el. – Zoios, neîngrijit, brutal, prost şi, probabil, beţivan… Dumnezeule şi ăsta este preot, părinte duhovnicesc! Ăsta e dascălul poporului! Îmi imaginez cîtă ironie trebuie să fie în vocea diaconului care strigă înainte de fiecare liturghie: "Binecuvîntează, stăpîne!" Bun stăpîn! Stăpîn care nu are nici un pic de demnitate, needucat, care ascunde posmagii în buzunar ca un şcolar… Fi! Doamne, în ce loc au fost ochii arhiereului atunci cînd îl hirotonea pe acest om? Ce părere au ei despre acest popor dacă îi dau astfel de dascăli? Aici este nevoie de oameni care…"
Şi Kunin a început să gîndească cum ar trebui să arate preoţii ruşi…
"De exemplu, dacă eu aş fi preot… Un preot instruit şi care îşi iubeşte meseria poate să facă multe… Eu demult aş fi avut deschisă şcoala. Iar predica? Dacă preotul este sincer şi este inspirat de dragostea pentru meseria sa, el ar putea să spună nişte predici atît de minunate, incendiare!"
Kunin a închis ochis şi a început să compună o predică în gînd. Puţin după aceea, el era de acum la masă şi scria repede.
"O să i-o dau roşcatului aceluia, lasă să o citească în biserică…" – gîndea el.
În prima duminică după aceea, de dimineaţă, Kunin se îndrepta spre Sinikovo pentru a încheia problema cu şcoala şi totodată să vadă biserica al cărui enoriaş se considera. Necătînd la noroi, dimineaţa era minunată. Soarele strălucea puternic şi tăia cu razele sale petele albe de zăpadă întîrziată. Zăpada, despărţindu-se de pămînt, strălucea ca nişte diamante care înţepau privirea, iar lîngă ea înverzeau semănăturile. Graurii se purtau impetuoşi deasupra pămîntului. Un graur zboară, se lasă pe pămînt, dar înainte de a se stabili bine pe picioare, ţopăie de cîteva ori…
Biserica de lemn spre care a tras Kunin era veche şi fumurie; coloanele de la intrare, oarecînd vopsite în alb, acum erau cu desăvîrşire scorojite şi semănau cu două hloabe de căruţă. În loc de icoană, de deasupra uşii te privea o pată întunecată. Însă această sărăcie l-a mişcat şi l-a umilit pe Kunin. Plecînd cu smerenie ochii, el a intrat în biserică şi s-a oprit la intrare. Slujba abia începea. Un citeţ bătrîn, îndoit ca un cerc, cu un tenor surd şi indescifrabil citea ceasurile. Părintele Iacov, care slujea fără diacon, umbla prin biserică şi cădea. Dacă nu ar fi fost smerenia de care a fost pătruns Kunin de îndată ce a intrat în biserică sărăcăcioasă, la vederea părintelui Iacov el ar fi zîmbit. Pe preotul mititel era un veşmînt lung-prelung şi mototolit, dintr-o stofă galbenă roasă. Poala veşmîntului se tîra pe podea.
Biserica nu era plină. Kunin, uitîndu-se la enoriaşi, de la bun început a fost surprins de o stranie constatare: el vedea doar bătrîni şi copii… Dar unde este vîrsta creatoare? Unde este tinereţea şi bărbăţia? Însă după ce a stat puţin, uitîndu-se mai bine la feţele bătrîne, Kunin şi-a dat seama că i-a luat pe tineri drept bătrîni. Deşi el nu a dat prea mare importanţă acestei mici amăgiri optice.
Înăuntru biserica era la fel de veche şi de fumurie ca şi afara. Pe iconostas şi pe pereţii gri nu a rămas nici un loc neafumat şi ne scrijelit de timp. Ferestre erau multe, dar întreg coloritul interior părea gri şi de aceea în biserică domnea întunericul.
"Celor curaţi cu inima le este bine să se roage aici… – gîndea Kunin. – Precum în Roma la Sf. Petru te cucereşte măreţia, aşa aici te mişcă această smerenie şi simplitate".
Însă starea lui de rugăciune s-a împrăştiat ca fumul atunci cînd părintele Iacov a intrat în altar şi a început liturghia. Din pricina tinereţii, ajungînd preot chiar de pe banca seminarului, părintele Iacov încă nu a reuşit să-şi însuşească o manieră distinctă de slujire. În timp ce citea el parcă încerca să se hotărască pe ce voce să se oprească, pe un tenor înalt sau pe un băsuşor difuz; se închina stîngaci, păşea repede, porţile împărăteşti le deschidea smuncind… Bătrînul citeţ, fără îndoială bolnav şi surd, auzea prost vozglasurile lui, pricină pentru care se creau mici neînţelegeri. Nu reuşea Părintele Iacov să citească bine cele cuvenite, că citeţul de acum cîntă partea sa, sau părintele Iacov a terminat demult de citit, iar moşneagul îşi întinde urechea spre altar, ascultă şi tace, pînă cînd cineva îl trage de mînecă. Vocea bătrînului era surdă şi bolnăvicioasă, gîfîită, tremurătoare şi sîsîită… Pentru desăvîrşirea dizarmoniei citeţul era acompaniat de un băieţel al cărui cap abia dacă se vedea de după strană. Băieţelul cînta cu un discant înalt şi piţigăiat şi parcă făcea eforturi pentru a nu nimeri totul. Kunin a aşteptat puţin, a ascultat şi a ieşit afară să fumeze. El era de acum dezamăgit şi privea biserica fumurie cu un început de neplăcere.
– Se plîng de scăderea sentimentului religios în popor… – a oftat el. – Desigur! Ar fi trebuit să mai planteze astfel de popi!
După aceea Kunin a mai intrat de vreo trei ori în biserică, dar de fiecare dată era atras cu putere afară la aer curat. Aşteptînd pînă la sfîrşitul liturghiei, el s-a îndreptat către părintele Iacov. Pe dinafară casa preotului nu se deosebea cu nimic de cocioabele ţăranilor, atît că paiele pe acoperiş erau mai aranjate şi în ferestre se zăreau pierdeluţe. Părintele Iacov l-a dus pe Kunin într-o cameră mică şi luminoasă cu podea de lut şi cu pereţii lipiţi cu tapete ieftine. Necătînd la unele strădanii neizbutite spre lux, cum ar fi fotografiile în rame şi ceasul cu nişte foarfece legate de pendul, atmosfera impresiona prin sărăcia sa. Privind mobila ai fi putut crede că părintele Iacov a umblat prin curţi şi a adunat-o pe bucăţi: într-un loc i-au dat o masă rotundă pe trei picioare, iar în altul o taburetă, în al treilea un scaun cu speteaza puternic dată pe spate şi cu şezătoarea înfundată, iar în al cincilea s-au îndurat şi i-au dat ceva asemănător cu un divan cu speteaza plată şi şezătoarea în formă de gratii. Această arătare era colorată într-un roşu aprins şi mirosea puternic a vopsea. La început Kunin a vrut să se aşeze pe unul din scaune, dar după ce s-a gîndit, s-a aşezat pe taburetă.
– Sînteţi pentru prima dată în biserica noastră? – a întrebat părintele Iacov agăţîndu-şi pălăria într-un cui mare şi urît.
– Da, pentru prima dată. Iată ce, părinte… Mai înainte de a ne pune pe treabă, serviţi-mă cu un ceai, căci mi s-a uscat pînă şi sufletul.
Părintele Iacov a clipit din ochi, a cotcodăcit şi a dispărut după perete. S-a auzit şoşoteală…
"Cred că e cu preoteasa… – gîndi Kunin. – Sînt curios să văd cum arată preoteasa roşcatului ăstuia".
Puţin după aceea părintele Iacov a apărut de după perete roşu, asudat şi, făcînd eforturi să zîmbească, s-a aşezat în faţa lui Kunin pe marginea divanului.
– Acuş o să pună samovarul, – a zis el fără să privească spre oaspete.
"O, Doamne, ei încă nu au pus samovarul! – s-a îngrozit în sinea sa Kunin. – Acum fă bine şi rabdă!"
– Eu v-am adus – zise el – ciorna scrisorii pe care am scris-o către arhiereu. O să v-o citesc după ceai… Poate că o să aveţi ceva de adăugat…
– Bine.
S-a lăsat tăcere. Părintele Iacov s-a uitat speriat spre peretele despărţitor, şi-a aranjat părul şi şi-a tras mucii.
– Ce vreme frumoasă… – a zis el.
– Da. Apropo, ieri am citit o chestie interesantă… Conducerea din Volsk a hotărît să transfere toate şcolile sale în grija clerului. E ceva caracteristic.
Kunin s-a ridicat, a păşit pe podeaua de lut şi a început să-şi expună părerea.
– Asta nu e rău – zicea el –, doar dacă preoţimea s-ar afla la înălţimea vocaţiei sale şi şi-ar vedea lămurit scopurile pe care le are. Spre nefericirea mea, eu cunosc preoţi care după dezvoltarea lor şi calităţile morale nu sînt buni nici de scribi de armată, darămite de preoţi. Fiţi de acord, un învăţător prost va aduce şcolii mult mai puţin rău decît un preot prost.
Kunin l-a privit pe părintele Iacov. Acela stătea aplecat gîndindu-se încrîncenat la ceva şi, după toate aparenţele, nu-şi asculta oaspetele.
– Iaşa, vino încoa! – s-a auzit un glas de femeie de după perete.
Părintele Iacov s-a scuturat şi a plecat după perete. Iarăşi au început şuşotelile.
Pe Kunin a început să-l apese dorul după ceai.
"Nu, n-o să văd eu ceai aici! – gîndi el uitîndu-se la ceas. – Da, se pare că aici eu nu sînt un oaspete tocmai dorit. Stăpînul casei nu a binevoit să povestească măcar un cuvînt cu mine, doar stă şi clipeşte din ochi".
Kunin şi-a apucat pălăria, l-a aşteptat pe părintele Iacov şi şi-a luat rămas bun de la el.
"Am pierdut dimineaţa degeaba! – se mînia el pe drum. – Buturugă! Bîrnă! El e la fel de interesat de şcoală ca eu de zăpada din iarna trecută. Nu, nu fac eu borş cu el! N-o să ne iasă nimic împreună! Dacă întîi-stătătorul ar şti ce popă e aici nu s-ar fi grăbit să-şi bată capul de şcoală. Ar trebuie să se îngrijească mai întîi de un popă cum se cade, pe urmă de şcoală!"
Acum Kunin aproape că îl ura pe părintele Iacov. Acest om, jalnica şi caricaturala lui figură, în veşmîntul său lung şi mototolit, faţa lui de muiere, maniera de slujire, vieţuirea şi politeţea lui sfioasă, de cancelar jigneau acea neînsemnată bucăţică de religiozitate care se mai păstra în pieptul lui Kunin şi se încălzea în tihnă alături de mulţimea poveştilor zise de dădaca sa. Iar răceala şi nepăsarea cu care el a întîmpinat sincera şi arzătoarea dorinţă a lui Kunin de a participa la o treabă care îl privea direct nu a putut fi suportată de amorul propriu…
În seara aceleeaşi zile Kunin s-a plimbat îndelung dintr-o cameră în alta după care s-a aşezat hotărît la masă şi a scris o scrisoare arhiereului. După ce i-a cerut bani pentru şcoală şi binecuvîntarea, printre altele, cu fiască sinceritate, el şi-a expus părerea despre preotul din Sinikovo. "El este tînăr – a scris el – insuficient de instruit şi, se pare, îi place băutura şi, îndeobşte, nu satisface acele cerinţe care de veacuri s-au constituit la poporul rus în privinţa păstorilor săi". După ce a scris această scrisoare, Kunin a răsuflat uşurat şi s-a culcat cu conştiinţa că a făcut o faptă bună.
Luni dimineaţa, pe cînd el încă se tolănea în pat, i s-a raportat sosirea părintelui Iacov. El nu avea chef să se scoale şi de aceea a poruncit să-i spună că nu este acasă. Marţi el a plecat la o adunare şi, întorcîndu-se sîmbătă, a aflat de la slugă că în lipsa lui zilnic venea părintele Iacov.
"Se pare că i-au plăcut covrigii mei!" – gîndi Kunin…
Duminică, la lăsarea serii a venit părintele Iacov. De această dată nu doar poalele, ci şi pălăria îi era stropită de noroi. Ca şi la prima sa vizită, el era roşu şi transpirat. S-a aşezat, ca şi atunci, la marginea fotoliului. Kunin a hotărît să nu înceapă vorba despre şcoală, să nu arunce mărgăritare porcilor.
– Eu, Pavel Mihailovici, v-am adus lista cheltuielilor pentru şcoală… – a început părintele Iacov.
– Sînt recunoscător.
Însă după toate se vedea că părintele Iacov nu pentru listă a venit. Întreaga lui făptură exprima o puternică tulburare, dar în acelaşi timp pe faţa lui era înscrisă o puternică hotărîre, ca a unui om care a fost străluminat de o idee. El se rupea să spună ceva important şi de mare necesitate şi se silea acum să-şi învingă propria sfială.
"De ce tace? – se enerva Kunin. – S-a întins aici! Eu doar nu am timp de pierdut cu el!"
Pentru a atenua măcar puţin stînjeneala tăcerii sale şi pentru a ascunde lupta ce se dădea în interiorul său, preotul a început să zîmbească forţat, iar acest zîmbet prelung, chinuit scos prin sudoarea şi roşaţa feţii care nu se potrivea cu privirea ochilor lui gri-albăstrii l-a făcut pe Kunin să-şi întoarcă faţa. Lui i s-a făcut greaţă.
– Iertaţi-mă, părinte, eu trebuie să plec… – a zis el.
Părintele Iacov s-a scuturat ca un om somnoros pe care l-a ghiontit cineva şi, neîncetînd să zîmbească a început să-şi adune tulburat poalele rasei. Cu toată antipatia pentru acest om, lui Kunin i s-a făcut dintr-odată milă de el şi a vrut să înmoaie cumva asprimea sa.
– Părinte, vă rog, cu altă ocazie… – a zis el, – şi mai am o rugăminte la despărţire… Aici… eu am fost cuprins de inspiraţie şi am scris două predici… Le las la discreţia dumneavoastră… Dacă se potrivesc, citiţi-le.
– Bine… – a zis părintele Iacov acoperind cu palma predicile lui Kunin care stăteau pe masă. – Eu o să le iau…
Aşteptînd puţin, tulburat şi tot adunîndu-şi rasa, el dintr-odată a încetat să mai zîmbească forţat şi a ridicat capul cu hotărîre.
– Pavel Mihailovici – a zis el, încercînd probabil să vorbească tare şi clar.
– Ce porunciţi?
– Eu am auzit că aţi hotărît… să-l daţi afară pe scribul dumneavoastră şi… şi căutaţi acum unul nou.
– Da… Dumneavoastră îmi puteţi recomanda pe cineva?
– Eu, vedeţi… eu… N-aţi putea să-mi încredinţaţi această funcţie… mie?
– Dar oare dumneavoastră vă lăsaţi de preoţie? – s-a mirat Kunin.
– Nu, nu – a răspuns repede părintele Iacov, pălind şi, nu se ştie de ce, tremurînd cu tot corpul. – Doamne fereşte! Dar dacă vă îndoiţi, atunci nu e nevoie, nu e nevoie. Eu aş fi făcut asta printre trebi, cum ar veni… ca să-mi înmulţesc dividendele… Nu e nevoie, nu vă faceţi griji!
– Hm… dividendele… Dar eu plătesc scribului doar douăzeci de ruble pe lună!
– Doamne, dar eu şi pentru zece m-aş apuca! – a şoptit părintele Iacov căutînd în părţi. – Ajung şi zece! Dumneavoastră vă… vă miraţi şi toţi se miră. E zgîrcit popa, hapsîn, unde bagă banii? Eu însumi simt că sînt zgîrcit şi… mă necăjesc… mă osîndesc… mi-e ruşine să mă uit în ochii oamenilor… În faţa dumneavoastră eu, Pavel Mihailovici, vă spun din suflet… îl aduc pe Dumnezeul cel adevărat ca martor…
Părintele Iacov a schimbat duhul şi a continuat:
– V-am pregătit, dragule, o adevărată spovedanie… dar am uitat tot, nu-mi mai găsesc cuvintele. Eu primesc de la parohie cincizeci de ruble pe an şi toţi se miră… unde bag eu banii ăştia… Dar eu o să vă explic totul aşa cum este… Patruzeci de ruble pe an eu le dau pentru fratele meu Petru la şcoala duhovnicească. Acolo el are totul de-a gata, dar hîrtia şi peniţele sînt ale mele…
– Ah, cred, cred! La ce bun toate astea? – a fluturat din mînă Kunin simţind o groaznică apăsare de la această sinceritate a oaspetelui şi neştiind unde să se ascundă de strălucirea lăcrimoasă a ochilor lui.
– Pe urmă, eu încă nu am plătit tot consistoriului pentru locul meu. Pentru loc mi-au stabilit două sute de ruble ca eu să plătesc cîte zece în fiecare lună. Acum judecaţi, ce rămîne? Dar în afară de aceasta eu trebuie să-i dau şi părintelui Avraamie, în cel mai rău caz, măcar cîte trei ruble pe lună!
– Ce fel de părinte Avraamie?
– Părintele Avraamie care a fost pînă la mine preot în Sinikovo. El a fost lipsit de loc pentru o… slăbiciune, însă el şi pînă acum stă în Sinikovo! Unde să se ducă? Cine-l va hrăni? Chiar dacă e bătrîn, dar şi el are nevoie de un colţişor, de pîine şi de haine. Eu nu pot admite ca el, cu rangul său, să meargă să cerşeacă! Păcat voi avea! Păcatul meu! El… a intrat în datorii la toată lumea, dar e păcatul meu dacă nu voi plăti în locul lui.
Părintele Iacov a rupt-o din loc şi, privind nebuneşte în podea, a început să se plimbe din colţi în colţ.
– Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! – bolborosea el, ba ridicînd mîinile, ba coborîndu-le. – Mîntuieşte-ne, Doamne şi ne miluieşte! Şi de ce oare ai luat asupra ta o astfel de cinste, de vreme ce eşti slab în credinţă şi nu ai nici o putere? Nu este capăt deznădejdii mele! Mîntuieşte-mă, Împărăteasa Cerului.
– Liniştiţi-vă, părinte! – a zis Kunin.
– M-a răpus foamea, Pevel Mihailovici! – a continuat părintele Iacov. – Iertaţi-mă cu mărinimie, dar nu mai am nici o putere… Ştiu, dacă aş cere, dacă m-aş închina, oricine m-ar ajuta, dar… nu pot! Mi-e ruşine! Cum să cer de la ţărani? Dumneavoastră tot slujiţi aici şi vedeţi şi singur… Ce mînă se va întinde să ceară de la un cerşetor? Dar să cer de la cei mai bogaţi, de la boieri, nu pot! Mîndria! Mă ruşinez!
Părintele Iacov a dat din mînă şi a început să-şi scarpine nervos capul cu amîndouă mîinile.
– Mi-e ruşine! Dumnezeule, cît de ruşine îmi este! Nu pot, mîndrul de mine, să las ca oamenii să vadă sărăcia mea! Atunci cînd m-aţi vizitat, de fapt nu aveam ceai, Pavel Mihailovici. N-aveam nici o firimitură, dar mîndria nu m-a lăsat să recunosc înaintea dumneavoastră! Mă ruşinez de hainele mele, de aceste petece… de veşmintele mele, de foame… Dar oare e potrivită mîndria pentru un preot?
Părintele Iacov s-a oprit în mijlocul cabinetului şi, de parcă nu ar fi observat prezenţa lui Kunin, a început să vorbească cu sine însuşi.
– Să zicem că eu aş răbda şi foamea, şi ruşinea, dar eu, Doamne, am şi o preoteasă! Eu am luat-o dintr-o familie bună! Ea are mînuţele albe şi e delicată, s-a obişnuit cu ceaiuri şi chifle albe şi cearşafuri… Ea la părinţi ei cînta la pian… E tînără, nu are nici douăzeci de ani… Cred că doreşte şi ea să se îmbrace şi să cocheteze şi să meargă pe ospeţe… Dar cu mine ea e… mai rea decît o bucătăreasă oarecare, mi-e ruşine să o scot în stradă. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Atîta mîngîiere mai are şi ea dacă îi aduc din ospeţie un merişor sau un covrigel…
Părintele Iacov iarăşi a început să-şi scarpine capul cu amîndouă mîinile.
– Şi reiese că între noi doi nu e dragoste, ci milă… Nu pot să o privesc fără compătimire! Ce se petrece, Doamne, în lume. Se petrec astfel de lucruri că dacă le-ai scrie la ziar oamenii nu le-ar crede… Şi cînd vor avea toate acestea un capăt!
– Ajunge, părinte! – aproape că a strigat Kunin, speriindu-se de tonul său. – De ce să privim viaţa atît de sumbru?
– Iertaţi-mă din suflet, Pavel Mihailovici… – a bolborosit părintele Iacov ca un om beat. – Iartaţi-mă, toate acestea sînt… deşertăciune şi nu trebuie să le acordaţi importanţă… Atît că eu mă învinuiesc pe mine şi mă voi învinui… Mă voi învinui!
Părintele Iacov s-a uitat în părţi şi a început să şoptească:
– S-a întîmplat ca într-o dimineaţă devreme să merg eu din Sinikovo spre Lucikovo; mă uit, iar pe malul rîului stă o femeie şi face ceva… Mă apropii mai bine şi nu-mi vine să cred ochilor… Grozăvie! Nevasta doctorului Ivan Sergheievici stă şi spală rufele… Doctoriţa, cea care a absolvit institutul! Aşadar, ca oamenii să nu o vadă, s-a gîndit să se scoale mai devreme şi să meargă o verstă de la sat… Invincibila mîndrie! Cum m-a văzut că m-am apropiat şi i-am văzut sărăcia, a roşit toată… Eu m-am pierdut, m-am speriat, am fugit spre ea şi am vrut să o ajut, dar ea ascundea de mine rufele, se temea ca eu să nu-i văd cămăşile ei rupte…
– Toate acestea sînt cumva neverosimile… – a zis Kunin aşezîndu-se şi privind aproape cu groază la faţa palidă a părintelui Iacov.
– Anume neverosimile! Niciodată, Pavel Mihailovici, nu s-a mai pomenit aşa ceva, ca doctoriţele să spele rufele la rîu! Nici într-o ţară nu există aşa ceva! Eu, ca păstor şi părinte duhovnicesc, ar trebuie să nu-i îngădui una ca asta, dar ce pot face eu? Ce? Eu însumi cer să fiu tratat pe gratis de soţul ei! Aţi apreciat corect cînd aţi zis că toate acestea sînt neverosimile! Nu poţi crede ochilor! În timpul liturghiei, ştiţi, scoţi capul din altar şi cînd îţi vezi publicul, pe înfometatul Avraamie şi preoteasa şi cînd îţi aduci aminte de doctoriţă, cum i s-au învineţit mîinile de la apa rece, atunci, mă credeţi, uiţi de tine şi stai, ca un prost, fără simţire pînă cînd nu te strigă paraclisierul… Groaznic!
Părintele Iacov a început iarăşi să se plimbe.
– Doamne Iisuse! – a fluturat el cu mîinile. – Toţi sfinţii! Nici să slujesc nu pot… Dumneavoastră îmi vorbiţi de şcoală, iar eu, ca o statuie, nu înţeleg nimic şi gîndul îmi este numai la mîncare… Chiar şi în faţa sfintei mese… De fapt, ce m-a apucat? – şi-a revenit părintele Iacov. Dumneavoastră trebuie să plecaţi. Iartaţi-mă, eu doar aşa… scuzaţi-mă…
Kunin a strîns în tăcere mîna părintelui Iacov, l-a petrecut pînă la uşă şi, revenind în cabinetul său, s-a dus lîngă geam. El a văzut cum părintele Iacov a ieşit din casă, şi-a îndesat pe cap pălăria sa imensă şi putredă şi, plecîndu-şi capul în tăcere, ca şi cum s-ar fi ruşinat de sinceritatea sa, a pornit pe drum.
"Nu văd calul lui", – gîndi Kunin.
Kunin se temea să admită că preotul toate aceste zile a venit la el pe jos: pînă la Sinikovo erau vreo şase-şapte verste, iar noroiul pe drum era de nestrăbătut. În continuare Kunin a văzut cum vizitiul Andrei şi băieţelul Paramon, sărind peste băltoace şi stropindu-l pe părintele Iacov cu noroi, au alergat la el după binecuvîntare. Părintele Iacov şi-a scos pălăria şi l-a binecuvîntat lin pe Andrei, apoi l-a binecuvîntat şi l-a mîngîiat pe cap pe băieţel.
Kunin şi-a trecut mîna pe la ochi şi lui i s-a părut că de la aceasta mîna lui s-a umezit. El s-a îndepărtat de la geam şi a scrutat cu privirea tulbure camera în care el încă mai auzea vocea înnăbuşită şi sfioasă… El a privit pe masă… Din fericire, în grabă părintele Iacov a uitat să ia predicile lui… Kunin a sărit spre ele, le-a rupt în bucăţi şi le-a aruncat scîrbit sub masă.
– Şi eu n-am ştiut! – a oftat el, căzînd pe divan. – Eu, care mai bine de un an slujesc aici ca membru indispensabil, judecător de onoare al norodului, membru al comitetului de învăţămînt! Păpuşă oarbă, filfizon! Grăbeşte-te în ajutorul lor! Grăbeşte-te!
El se frămînta chinuitor, îşi apăsa tîmplele şi îşi încorda mintea.
– Pe data de 20 voi primi leafa de 200 de ruble… Sub un pretext nobil îi voi strecura şi lui şi doctorului… Pe el îl voi chema să facă un tedeum, iar pentru doctor mă voi îmbolnăvi fictiv… În acest fel nu le voi leza demnitatea. Şi lui Avraamie îi voi ajuta…
El îşi număra banii pe degete şi se temea să recunoască cum că aceste două sute de ruble abia dacă îi vor ajunge să-şi plătească administratorul, sluga şi mujicul care îi aduce carne… Fără să vrea şi-a amintit trecutul apropiat în care el a risipit fără socoteală averea părintească, cînd, fiind încă un papă-lapte de douăzeci de ani el dăruia prostituatelor evantaie scumpe, plătea vizitiului Cosma cîte zece ruble pe zi, dăruia din slavă deşartă cadouri actriţelor. Ah, ce bine i-ar fi prins acum toate acele ruble aruncate, de trei, de zece!
"Părintele Avraamie mănîncă de trei ruble pe lună, – gîndea Kunin. – Pentru o rublă preoteasa poate să-şi coase o cămaşă, iar doctoriţa să plătească o spălătoreasă. Dar eu o să le ajut! Neapărat o să le ajut!"
Atunci Kunin şi-a amintit de plîngerea pe care a scris-o către arhiereu şi el s-a chircit de parcă l-ar fi lovit un frig abătut din senin. Această amintire a umplut tot sufletul lui de o ruşine apăsătoare în faţa lui însuşi şi în faţa nevăzutei dreptăţi…
Aşa a început şi s-a desăvîrşit rîvna sinceră spre o lucrare folositoare a unui om bineintenţionat, dar peste măsură de sătul şi lipsit de discernămînt.

1886

NOTE:

1. În România apelativul "stăpîne" cu care se adresează diaconul preotului a fost înlocuit cu "părinte". El însă s-a păstrat în Grecia, Rusia şi alte biserici ortodoxe.
2. Ceasurile fac parte din cele şapte laude ce se citesc în biserica ortodoxă. Un ceas este alcătuit din trei psalmi aleşi, tropare şi două rugăciuni. S-au păstrat ceasurile 1, 3, 6, 9. În unele obşti monahale din Siria se citeau douăsprezece ceasuri, adică în fiecare oră a zilei. Citirea unui ceas durează cam zece minute. În bisericile de mir din România, de obicei, ceasurile nu se citesc.
3. Cădirea bisericii revine diaconului. Prin faptul că părintele Iacov slujea fără diacon se sugerează sărăcia lui, adică nu avea bani să întreţină un diacon şi făcea toată treaba singur.
4. Ruşii sînt foarte sensibili la slujirea preotului. Ei acordă o importanţă deosebită "dansului liturgic", adică ritmului în care trebuie să se mişte preotul. Amănuntele surprinse de Cehov ar fi putut trece neobservate în România, unde au o atitudine mai "balcanică" faţă de acest aspect.
5. Iaşa – diminutiv pentru Iacov.

Din cartea Povestiri ortodoxe de Anton Cehov, Editura Cathisma