Apoi, soția preotului trebuie să fie
preoteasă. E musai. Altfel, nu se poate. Și, de vrednică, nimeni nu e
vrednic de nimic, ci fiecare e învrednicit de Dumnezeu pentru rolul pe
care îl primește, dacă el e vrednic, adică harnic, în împlinirea
poruncilor… Altă vrednicie nu există. Și, când Sfânta Biserică îl
învrednicește pe soțul ei răspunzând „Axios!“ la hirotonie, o
învrednicește și pe ea pentru că e acolo, una cu el prin Taina Cununiei,
și ajutor pe măsură în slujirea preoțească. Dar nu avem cum să știm,
cum să „ghicim“ vrednicia cuiva fără semnul iubirii poruncilor lui
Dumnezeu. Vrednicia noastră nu este așa cum e culoarea ochilor. Ce
simplu ar fi! Ne-am orienta cu siguranță, deși există și aici pericolul
acelor lentile de contact de altă culoare. Dar nu, vrednicia este o
lucrare divino-umană: noi suntem harnici în împlinirea poruncilor, și
Dumnezeu ne învrednicește pentru misiunea pe care ne-o încredințează!
Așadar, fii cu ochii pe ea, pe cea pe care o dorești ca preoteasă,
întreab-o dacă și ea dorește acest lucru și apoi, stai așa vreun an, și
urmărește-o cum se poartă cu Domnul și cu familia ei și cu prietenii ei
și cu aproapele ei și vezi… Vezi ceea ce ea nu știe și nu poate să-ți
spună pentru că nu știe…
Apoi să probați să vedeți dacă puteți
face împreună, în parc, Paraclisul Maicii Domnului, așa, stând pe o
bancă printre cei care fac altceva acolo! Dacă ați pricepe asta! Eu
cunosc o familie, un părinte și o preoteasă dragi sufletului meu,
care-mi povesteau că făceau asta când erau prieteni și nu la propunerea
viitorului preot!
Greu cuvânt, îmi dau seama…
Dumneavoastră vă lăsați purtați de dorința erotică numind-o iubire și nu
știți că ea e este o putere omenească puternic parazitată de puteri
vrăjmașe. Și dacă pe vremea lui Topârceanu „fiicele Evei dădeau buzna-n
livadă, din merele oprite să facă marmeladă“, acum ce să mai spunem? Nu
ne rămâne decât să îndrăznim să fim martori vii și plini de Bucurie ai
lui Hristos, Cel Ce ne-a adus Puterea să transformăm această putere
sălbatică și, de multe ori, îndrăcită, în tandrețe și iubire!
Asta este vocația iubirii creștine
dintre bărbat și femeie! Vei spune, poate, „nu se poate!“ Așa este, îți
voi răspunde, nu este omenește posibil, dar pentru aceasta S-a făcut Om
Fiul lui Dumnezeu, ca tu să poți asta! Dacă vrei! Te înfioară prezența
unei fete? O dorești? Să te bucuri că nu ești nesimțitor! Că te-nfiori. E
minunat! Și ca fată, la fel, ferească Dumnezeu să pună un băiat mâna
așa, pe mânuța ta și tu să nu deosebești cu simțirea această atingere de
atingerea unei muște! Să ziceți: „Suntem vii! Mulțumim, Doamne!“ și, cu
harul Lui, să transformați acest impuls, acest cântec al sângelui, al
cărnii, în cântec de slavă către Dumnezeu și să ziceți: „Doamne, vezi Tu
ce simt eu?“. Și zice Domnul: „Bine, fiule! Fii viteaz, că mai avem
zece ani până la nuntă!“. Dacă suntem în clasa a X-a, nu? Și bucuria
acea nu o va lua nimeni de la voi! M-aș bucura mult dacă măcar câțiva
dintre dumneavoastră ați încerca să probați dacă ce spun eu e adevărat
și concret și viabil astăzi, aici și acum, în chiar această lume!
Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, vol. II
 |
| Preoteasa. Foto: Oana Nechifor |
:)
RăspundețiȘtergere