Au descoperit și au îndrăgit Ortodoxia…
Convertirea minunată a unui cuplu din America
El Copil fiind am crescut într-o casă cu credințe amestecate.
Tatăl meu provine dintr-o străveche familie de evrei așkenazi din Polonia. El
crede că provenim dintr-o familie de preoți evrei (Cohen). Cu toate acestea,
membrii acestei părți a familiei mele sunt atei declarați. Bunicul meu credea
în Dumnezeu și era și șeful masonilor din Statul New York. Bunica mea era atee
și o socialistă activă. Unul dintre prenumele mele este Karl, în cinstea
fratelui ei – iar fratele ei a fost numit după Karl Marx. Tatăl meu însuși este
un ateist convins, cu toate că merge la o sinagogă reformată unde rabin este o
femeie lesbiană. Am crescut cu aproape nicio influență evreiască: doar spuneam
împreună, în fiecare an, o rugăciune Hanuka în ebraică atunci când aprindeam
menora. Toate rudele din partea tatei sunt atee. În prezent sunt singurul
dintre ei care crede într-un soi de divinitate. De cealaltă parte, dinspre
mamă, provin dintr-un neam de luterani norvegieni și germani. Ea a crescut
într-o biserică luterană conservatoare. Când părinții mei au decis să se
căsătorească, mama mea a fost renegată, pentru că tatăl ei îi ura pe evrei. Nu
l-am întâlnit decât când era pe patul de moarte, pe când eram în liceu. Din
cauza acestui amestec de religii, am fost și botezat și circumscris. Nașii de
botez au fost evrei. Mergeam din când în când la o biserică luterană, în
copilărie, dar asta nu era o parte importantă a vieții noastre. Credeam în
Dumnezeu, dar nu știam prea multe despre El, nici nu-mi păsa de El.
Criză Părinții mei au divorțat când aveam zece ani
și ne-am mutat, eu, fratele meu și mama, într-un orășel din statul New York, în
munții Catskill. La școală nu mă puteam integra așa că mama a avut o idee.
Fratele meu mergea deja la un cerc biblic baptist pentru tineri și își făcuse mulți
prieteni acolo, așa că mama mi-a zis să merg și eu. Am mers destul de regulat,
dar biserica tot intra în preocupările mele. Însă eram adesea mișcat de cele pe
care le auzeam. Pe când aveam 14 ani m-am împrietenit cu o fată de care m-am
îndrăgostit. Prietenia noastră a durat un an de zile, după care ea a întrerupt
relația. Am fost distrus și am făcut o depresie. Cinci luni de zile plângeam
până adormeam. Într-o noapte mi-a venit un gând. Mi-am adus aminte că am o
biblie de la biserica luterană. Și am decis să fac o încercare: „Ce am de
pierdut?” Am luat Biblia și am început să citesc din cartea Facerii, dar nu am
găsit nimic care să mă ajute. La cercul biblic aflasem însă că există și un Nou
Testament, așa că am deschis la Evanghelia de la Matei. În ciuda lungii
genealogii din primul capitol, harul lui Dumnezeu a lucrat. Am citit jumătate
din Evanghelie în noaptea aceea. Îmi aduc aminte că am simțit o frică sfântă
tot timpul, cu toate că nu înțelegeam cele ce citeam. Am știut atunci că
Dumnezeu există, și mi-am dorit să-L urmez. Am început să merg la cercul biblic
în fiecare săptămână; apoi de două și chiar de trei ori. Întreaga mea viață s-a
schimbat în câteva luni. Stăteam treaz până la răsăritul soarelui citind din
Biblie. Am încercat să-i aduc pe mulți oameni la credință! Interesant, și
regretabil pentru mine acum, este că odată am fost foarte aproape să convertesc
la protestantism un amic grec-ortodox. Nu știam nimic despre Ortodoxie, iar
ortodocșii pe care îi cunoșteam nu erau preocupați de Biserică. Așa că, trebuia
să-i salvez! (așa credeam).
Entuziasm După o vreme am început chiar să ajut la
„slujbele” de la biserica noastră. Bisericile evanghelice nu sunt nici pe
departe liturgice! În loc de altar aveam o scenă unde „formația de rugăciune”
cânta. Eu cântam la saxofon într-o formație pe care am numit-o „Ascultarea
Unului”. Biserica făcea parte din mișcarea harismatică, penticostală. Câteodată
ne vizitau și „profeți”; unul chiar mi-a profețit odată. Cunoșteam oameni care
„vorbeau în limbi”, dar acest lucru nu era ceva obișnuit la noi la biserică.
Însă, în timpul „slujbelor”, atmosfera se încălzea – plângeam, ne clătinam,
băteam din palme, și credeam că simțim pe Sfântul Duh în timpul celor mai
intense momente. Mai ales în timpul rugăciunii credeam că simțim cum Dumnezeu
ne îndeamnă să vorbim oamenilor, ca și cum cu toții eram profeți întrucâtva.
Privind în urmă, este cât se poate de evident că noi confundam emoțiile și
impulsurile omenești cu inspirația divină. După numai doi ani de când am
început să cred, am început un cerc biblic în liceu și mă pregăteam să devenim
un mentor al tinerilor la biserica mea. Dădeam sfaturi altor adolescenți. Am
fost botezat din nou, pentru că baptiștii cred că omul trebuie să se boteze
după s-a pocăit și L-a recunoscut în deplinătatea facultăților mintale pe
Hristos ca Domn și Mântuitor.
Îndoială și descoperire Însă în tot acest timp eram luptat de
îndoială. Educația ateistă cu care am crescut m-a învățat să pun totul la
îndoială. Citeam critici aduse Bibliei – presupuse contradicții, dovezi că
creștinismul este o invenție, și multe alte articole care-mi tulburau sufletul.
Zile întregi petreceam într-o mare tensiune chinuit de gândul că religia mea
este o invenție – poate că relația mea cu Dumnezeu este numai în capul meu și
are o explicație psihologică? Însă, din fericire, am descoperit apologetica. Am
aflat că există o apărare rațională a creștinismului. Foarte curând am observat
că un argument care tot apărea se rezuma la un cuvânt: tradiție. Citind cărți
protestante precum Apărarea lui Hristos, a lui Lee Strobel, și lucrări
apologetice de pe internet, am văzut că putem să avem încredere în Biblie
pentru că putem să avem încredere în tradiția apostolică timpurie. Din moment
ce putem avea încredere în Scriptură din cauza tradiției, cum mai poate fi
adevărată doctrina protestantă de sola scriptura, adică faptul că numai Sfânta
Scriptura poate fi crezută? Acest gând mi s-a strecurat în minte încet-încet.
Într-o zi, ca o descoperire dumnezeiască, mi-am pus întrebarea: „De ce cred eu,
oare, că biserica protestantă este adevărată când ea are cel mult 500 de ani?”
Îndată am înțeles că nu poate fi adevărată fiind așa de nouă, așa că am pornit
în căutarea Bisericii primare. Am căutat pe internet și mi-am dat seama că
trebuie să aleg între Ortodoxie și Catolicism. Am început să vizitez ambele
biserici. În orașul meu se afla singura biserică ortodoxă din zonă, și ea era
deschisă numai jumătate de an, pentru grecii din orașul New York care veneau în
vacanță. Slujbele erau integral în greacă, cu excepția câtorva ectenii mici
care erau în engleză. Preotul era un om bun, cred că a murit între timp – îl
chema Părintele Mihai. Am mers și la o biserică romano-catolică. Vroiam să
rămân deschis față de ambele tradiții. Eram în ultimul meu an de liceu, chiar
înainte de facultate. Nu după mult timp mi-a devenit clar că Biserica Ortodoxă
era cea corectă. Și aceasta pentru că am aflat de bisericile monofizite (Coptă,
Armeană etc.). Am văzut că deși bisericile Ortodoxe și monofizite sunt
despărțite de 1500 de ani, ele au o doctrină foarte apropiată, în timp ce
Biserica Catolică învață ceva total diferit. (Nu spun că biserica monofizită
este ortodoxă; însă ei sunt în mod clar mai aproape de noi decât Biserica
Catolică). Imaginați-vă un proces – doi martori, care nu sunt prieteni, chiar
sunt ostili unul altuia câteodată, spun că același lucru s-a întâmplat, în timp
ce un alt martor spune ceva cu totul diferit. Ați găsi că cei doi martori sunt
mult mai credibili. Mi-am dat seama că Biserica Catolică nu poate explica cum
de Bisericile Ortodoxe și monofizite sunt atât apropiate ca doctrină fără să
transpară faptul că doctrina lor are elemente noi. Pe lângă acestea, vizita mea
la biserica catolică a fost dezamăgitoare. Preotul mi-a dat pliante scrise de
catolici despre cum ar trebui noi să ne bucurăm de toate religiile lumii prin
practicarea metodelor lor de rugăciune și de meditație!
Ortodoxie și protestantism Tot ce am aflat despre Ortodoxie mă
ajuta să înțeleg creștinismul. Țineam legătura cu un om de rugăciune, citețul
Arsenie, căruia îi datorez dragostea mea pentru Biserică. Cu toate acestea, a
fost o adevărată luptă ca să-mi determin mintea și inima să accepte Ortodoxia.
De exemplu: obișnuiam să cred tot ceea ce spunea pastorul meu protestant ca și
cum venea din gura lui Dumnezeu. După ce am început să mă gândesc să devin
ortodox, el a început să predice împotriva botezului copiilor și a cinstirii
Maicii Domnului. Știam că Dumnezeu nu putea fi în Biserica Ortodoxă și, în
același timp, să vorbească prin gura pastorului meu. Privind în urmă, lucrurile
sunt clare – câțiva ani după aceea, acel pastor și-a părăsit soția pentru o
femeie care venea adesea la cercul nostru biblic. Cum putea Dumnezeu să îndemne
un om nu numai la adulter, dar și la a se căsători cu amanta? Bineînțeles că nu
știam că aceste lucruri se întâmplau în acea perioadă. Protestanții sunt tot
timpul în căutarea Bisericii primare. Însă, foarte puțini dintre ei citesc pe
vreun Sfânt Părinte; ei citesc în principal Biblia și cărți moderne care-i
inspiră. Pe când, dacă citesc scrisorile Sfântului Ignatie de Antiohia (†107)
văd că Euharistia este descrisă ca fiind Trupul real și Sângele real ale lui
Hristos. Iar dacă citesc Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului (†386)
văd credința ortodoxă predicată în secolul al IV-lea. Protestanții mai spun și
că putem avea încredere numai în Biblie pentru că tradiția poate fi alterată.
Însă, propria lor Biblie este produsul tradiției. Biblia nu a căzut din cer, ci
cărțile care o alcătuiesc au fost puse laolaltă în timp, de către sfinți
episcopi adunați în sinod și inspirați de Sfântul Duh. Abia pe timpul Sfântului
Atanasie cel Mare (†373) a fost Noul Testament pus în forma finală, conținând
scrierile pe care le avem astăzi. Așa că, dacă Biblia provine din tradiție, de
ce protestanții condamnă tradiția? Un alt argument folosit frecvent de
protestanți este acela că închinarea la icoane este idolatrie și că evreii
niciodată nu au avut icoane. Însă în Vechiul Testament Dumnezeu le-a poruncit
evreilor să facă draperii pentru templu brodate cu imagini de heruvimi (Ieșirea
36, 8), și să facă Chivotul Legii, care avea imaginea unor heruvimi (Evrei 9,
5). Pe lângă aceasta, din Vechiul Testament este evident că evreii arătau o
deosebită cinstire Chivotului. Bineînțeles că evreii știau că cinstind Chivotul
dădeau cinste lui Dumnezeu, așa cum facem și noi când cinstim icoanele. În
sfârșit, este o mare ironie, de care mulți protestanți nu-și dau seama, că sola
scriptura nu se regăsește în Biblie. Unde anume în Biblie poți găsi un verset
care să afirme că numai Biblia singură poate fi considerată drept inspirată? Nu
există niciunul. De asemenea, unde în Biblie poți găsi un verset care să spună
care cărți alcătuiesc Biblia? Nu există. Fără să-și dea seama, protestanții nu
au respins tradiția; pur și simplu au făcut schimb între tradiția Ortodoxă și
una nouă, făcută de oameni.
Ortodox La începutul anului doi de facultate am fost
primit în Biserică prin mirungere. În facultate făceam parte dintr-un grup
evanghelic și conduceam cercul lor biblic, unde propovăduiam pe față Ortodoxia.
Mulțumesc lui Dumnezeu că din cauza aceasta unii dintre cei mai apropiați
prieteni ai mei s-au convertit – unul este un fost penticostal, care acum este
ipodiacon în Biserica Rusă, altul este fiul unui pastor evanghelic și s-a
botezat anul acesta în Sâmbăta lui Lazăr. Am înființat și o frăție ortodoxă în
facultate. Am început disputele cu o fată penticostală care era președinta unui
cerc protestant. Părinții ei sunt amândoi pastori în biserica penticostală. Ea
a început să vină la întâlnirile grupului ortodox și acum este soția mea.
Imediat după facultate am venit la Seminarul Ortodox Sfântul Tihon din South
Canaan, Pennsylvania, și am fost hirotonit diacon în 2011 și preot în 2013.
Locuiesc la mănăstire de cinci ani, luând parte la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare
zi a săptămânii. Suntem binecuvântați să-l avem pe stareț ca părintele nostru
duhovnic. În prezent mă ocup de pangarul mănăstirii și în curând voi merge în
orașul Albany, statul New York pentru a păstori o parohie.
Ea Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu zece ani că într-o zi
nu numai că voi deveni ortodoxă, dar și soție de preot ortodox, aș fi spus că
este o nebunie. Pentru că cea mai mare parte a vieții mele nu am știut aproape
nimic despre Ortodoxie și atunci când am aflat ceva mai mult despre ea, tot
aveam păreri greșite. Acum când Ortodoxia este în creștere în America, mulți
protestanți află pentru prima dată despre ea. Am crescut într-o familie foarte
religioasă. Părinții mei erau foarte activ implicați în viața bisericii lor,
devenind pastori când eu eram în liceu. Bunicii mei au fost și ei pastori
amândoi. Eram penticostală și îmi plăcea foarte mult. Și eu eram foarte activă.
În facultate am condus un cerc de studiere a bibliei, eram unul dintre cei care
conduceau rugăciunile la biserica mea și am ajutat la organizarea unui grup
protestant în facultate. Plănuiam să încep o școală de misionari penticostali
după ce îmi luam masterul în istorie. Ca o ironie a sorții, unul dintre
catalizatorii convertirii mele a fost participarea la o conferință
penticostală. Era de fapt un eveniment de o zi în care mii de oameni,
înghesuiți într-un stadion de fotbal țineau post și se rugau pentru țară. Toți
studenții au primit câte o carte despre cum să începi o misiune în campusul universitar.
Am primit cartea cu plăcere. Cartea era penticostală – nici pe departe
ortodoxă. Însă vorbea cu o așa de mare pasiune despre Biserica primară încât,
după ce am citit-o, mi-am dorit foarte mult să aflu cum se rugau primii
creștini și ce credeau ei. În acel semestru am luat un curs intensiv cu lecturi
despre Biserica primară. Am citit cărți de dogmatică și despre Sfinții Părinți.
M-am împrietenit și cu un alt student la istorie care era ortodox. Am început
să dezbatem probleme de teologie ceea ce m-a făcut să încep strâng dovezi
despre cum Ortodoxia nu era așa de corectă ca și penticostalismul. Ceea ce este
interesant este că cu cât studiam mai mult problema cu atât îmi dădeam seama că
nu pot demonstra că penticostalismul este corect. De îndată ce am aflat despre
Succesiunea Apostolică și despre Sfânta Euharistie ca fiind prezente în
învățăturile primilor creștini am știut că trebuie să fiu ortodoxă. Căci cum
puteam să continui a fi creștină fără să primesc Trupul și Sângele lui Hristos?
Totuși, una dintre principalele piedici pentru mine era viața spirituală.
Văzusem și auzisem despre multe minuni în biserica penticostală. Vorbisem
adesea în limbi și începeam să învăț cum să fac profeții. Îmi părea că Biserica
Ortodoxă este săracă din punct de vedere spiritual. Însă nu puteam să mai
accept marea diferență de doctrină dintre biserica penticostală și ceea ce
Biserica Primară credea. Penticostalii nu cred că Euharistia este Trupul și
Sângele lui Hristos – ei cred că este doar un simbol, ceva care se face în
amintirea lui Hristos. Ori eu nu mai puteam crede aceasta. Pe măsură ce
cunoșteam mai mult Ortodoxia, am aflat că existau minuni în Biserica Ortodoxă.
Unii oameni erau străvăzători. Mai important, însă, am aflat că alte grupuri,
unii pe care nici măcar nu-i consideram creștini, au și ei minunile lor.
Aceasta m-a învățat că nu poți să judeci o biserică după minunile ei. Pe lângă
aceasta, am cunoscut mulți oameni care au crezut că li s-a întâmplat o minune,
având în continuare aceeași boală. Dacă chiar vrei ca Dumnezeu să te vindece,
și aștepți ca aceasta să se întâmple în timpul unei slujbe la biserică, este
oare o surpriză ca acestea să aibă un efect placebo? Am citit și scrierile
Părintelui Serafim Rose despre penticostalism. Deși a fost dur pentru mine să
le citesc, ele conțineau destule argumente bune despre cum nu poți judeca o
biserică după minunile pe care le are. Explica de asemenea că experiențele
spirituale penticostale pot proveni de la demoni. Am cunoscut și alte persoane
care s-au convertit de la penticostalism la Ortodoxie și le-am ascultat
experiențele. Acestea m-au încurajat mult. Am decis să devin catehumen. A fost
greu pentru familia mea pentru că ei erau (și încă mai sunt) penticostali. A
fost greu și pentru mine pentru că, deși eram foarte recunoscătoare pentru că
am crescut penticostală, știam că trebuie să devin ortodoxă. Părinții mei
iubesc biserica penticostală, la fel cum am iubit-o și eu. A mă despărți de ea
a fost foarte greu. Iar ceea ce a făcut ca aceasta să fie și mai tensionată
este că pe când am decis să mă convertesc am început să mă întâlnesc cu
studentul cu care obișnuiam să am dezbaterile teologice. Bineînțeles că mulți
din jurul meu credeau că mă convertesc așa încât să pot fi împreună cu el. Nu
era adevărat, dar în mod clar îmi era greu să explic. A trecut timpul de la
acele zile dificile din timpul facultății. Sunt ortodoxă de mai bine de cinci
ani. M-am căsătorit cu studentul acela ortodox, care acum este preot. Ne-am
mutat în alt stat pentru ca el să meargă la seminar. A absolvit seminarul acum
doi ani, iar de atunci lucrează pentru Mănăstirea Sfântul Tihon. Locuim pe
terenul mănăstirii împreună cu cei doi copilași ai noștri. De când trăiesc aici
am descoperit cât de tare mă înșelam atunci, la început, când credeam că viața
spirituală ortodoxă este destul de slabă în comparație cu cea a
penticostalilor. În penticostalism, oamenii sunt încurajați să vorbească despre
experiențele lor spirituale. Din moment ce credința lor se bazează în principal
pe acțiuni spirituale și minuni, a le discuta deschis întărește credința
tuturor. În Ortodoxie, însă, viața spirituală a unei persoane este intimă. Cu
cât trece mai mult timp de când am devenit ortodoxă, cu atât încep să înțeleg,
încet-încet, viața spirituală ortodoxă. Este cu mult mai adâncă decât puteam
să-mi dau seama. În bisericile penticostale, fiecare se poate „obișnui” să i se
întâmple o minune. Oricine poate profeți și orice poate vindeca pe bolnavi.
Fiecare se simte bine când știe că este așa de important. Pe când în Ortodoxie
numai oamenii care sunt cu adevărat aproape de Dumnezeu fac aceste lucruri. Noi
ne dorim să fim asemenea sfinților, dar nu credem că suntem sfinți. Smerenia și
a te vedea pe tine însuți ca pe cel mai mare dintre păcătoși sunt mai
importante decât „facerea de minuni”. De asemenea, penticostalii adesea pun
preț pe ceea ce simt. Este mult sentimentalism în slujbele lor. După ce am
devenit ortodoxă am aflat că nu-ți poți baza credința pe emoții. Emoțiile sunt
trecătoare – dispar într-o clipă. Emoțiile sunt adesea doar ispite – nu ceva pe
care să îți fundamentezi viața spirituală. O altă diferență interesantă este
cum penticostalii și ortodocșii văd pe Dumnezeu. Pentru penticostali, Dumnezeu
este un tată care te iubește atât de mult dar te va osândi la un veșnic iad
dureros, plin de foc, dacă nu accepți creștinismul. Acesta este un fel de
dumnezeu schizofrenic. În Ortodoxie credem că Dumnezeu ne iubește pe toți.
Pentru noi iadul este a fi despărțit de Dumnezeu, și îl alegem noi, nu ne
trimite Dumnezeu acolo pentru că este mânios din cauza păcatelor noastre. De
când locuim pe lângă seminar am întâlnit oameni cu experiențe similare. Cel
puțin jumătate dintre seminariști sunt convertiți de la protestantism. Biserica
Ortodoxă câștigă mulți adepți dintre protestanți pentru că oamenii caută o
credință deplină. Diferențele doctrinare dintre protestanți sunt confuze, dar
ele sunt explicate în Ortodoxie. Sunt așa de bucuroasă că am descoperit
Ortodoxia. O iubesc atât de mult.
Material publicat în revista „Cuvinte către tineri”,
anul 2014, editată de Mănăstirea Putna SursA: http://ortodox.md/articole/au-descoperit-si-au-indragit-ortodoxia-convertirea-minunata-a-unui-cuplu-din-america/
Psa Rebeka are si un blog frumos unde isi pune creatiile mainilor sale harnice
RăspundețiȘtergerehttp://verdantbents.blogspot.it/
Vreau sa spun ca sunt un tip familist, nu mi-as imagina viata fara o familie. Intotdeauna mi-am dorit o fata buna, care sa fie o sotie buna, o mama buna. Am tot asteptat ca Dumnezeu sa-mi randuiasca ce imi doresc, m-am tot rugat pentru asta, dar de fiecare data m-am izbit de dezamgiri crunte si am ajuns la concluzia ca Dumnezeu isi cam bate joc de noi, de mine cel putin. Oricat te-ai ruga, oricat ti-ai dori, tot face cum vrea EL si niciodata nu primesti ce vrei sau ce meriti. Asa ca rugaciunea este o prostie, iar cei care pozeaza intr-o familie fericita sunt niste demagogi ca sa intretina un aer de sfintenie pentru corupta biserica ortodoxa. Probabil comentariul meu nici nu va fi publicat.
RăspundețiȘtergereStefan-un om trezit la realitate de prostiile cu care incearca sa ne spele creierele preotii.
Uite, frate, ti-am publicat comentariul.
RăspundețiȘtergereAcum esti multumit?
Ma gindesc ca nu intimplator ai citit acest articol.
E dureros,însă, ca nu ai inteles aproape nimic din el.
Poate si destinul tau e asemanator cu cel al parintelui convertit. Prima data trebuie sa te convertesti,
apoi sa te debarasezi de gindirea ta sectara si anticlericala
si, dupa ce vei cunoaste cu ADEVARAT Ortodoxia si Biserica Ortodoxa (Biserica primara, singura adevarata si mintuitoare), Dumnezeu iti va da mai mult decit ti-ai dorit, mai mult decit poti sa primesti si mai mult decit ai putea sa visezi vreodata.
Cu alte cuvinte, Domnul iti va da Totul, adica se va da pe El Insusi ca jertfa euharistica.
Sfintul Isaac Sirul zice ca cel care are credinta are TOTUL, iar cel care nu are credinta - desi crede ca are totul - nu are NIMIC.
Bucurie!
Preoteasa Eufemia
Sunt ortodox, doar ca nu mai sunt practicant, si niciodata nu am fost protestant sau neoprotestant, si nici nu le-am impartasit vreodata ideile. Credeam cu tarie inainte, dar cand nimic nu se intampla iti cam pierzi credinta. Poate chiar asta e problema, am fost prea increzator. Sincer iti urmaream foarte interesat si bucuros blogul mai demult, si acum mi-am adus aminte si am intrat. Si nu, nici macar nu am citit articolul la care am lasat comentariul. Poate asta e preot bun, nu stiu, ce am constatat este ca preotii nostri, nu toti, majoritatea sunt mai aproape de bani decat de oameni. Se plimba in mercedesuri si cu dregatorii tarii, in loc sa umble desculti si sa se ingrijeasca de oamenii neputinciosi cum facea Ioan Maximovici. Care mai are curajul dintre preoti sa se ingrijeasca de 300 si ceva de copii ca pr. Tanase de la Valea Plopului? Mai exista si preoti vrednici dar foarte gasesti unul. Iar eu tot ce imi doream sa am era o familie. Si cu dorinta am ramas, caci credinta a disparut. Toata lumea iti spune sa ai rabdare, rabdare, rabdare, toti se cred Ilie Cleopa. M-am cam saturat de atata rabdare. Cu cat incerci sa te indrepti mai tare cu atat esti rasplatit mai putin. Este foarte adevarata zicala ca niciodata un bine nu ramane nepedpsit.
RăspundețiȘtergereAtunci, frate, drumul către acasă ar trebui să te ducă în căutarea unui duhovnic, care să te povățuiască, să te ajute să te regăsești pe tine însuți și credința pierdută.
RăspundețiȘtergereSă fii binecuvântat!
Duminică cu pace!
preoteasa Eufemia
Nu mai are nici un rost. Am mai incercat asta o data si degeaba. Lasam viata sa curga cum vrea. Nu mai imi pierd vremea cu prostii. E mai comod sa traiesti in ignoranta, nu esti fericit, dar esti linistit. Acum incerc sa ma debarasez de orice forma de constiinta. Credinta te face sa ai doar remuscari in caz ca gresesti cu ceva. Cata credinta ai avea, cand vezi ca nu se intampla nimic te cam intrebi daca e buna calea asta a credintei.
RăspundețiȘtergerePai tu esti credincios ca sa obtii in schimb ceva de la Dumnezeu? Facem trocuri? N ar trebui sa asteptam la schimb altceva decat raiul. Restul obtinem daca ne ajuta capul si ..Dumnezeu. bafta, orice ai face!
Ștergere
RăspundețiȘtergereHai, te rog mult, nu te descuraja ...
E adevarat ca Dumnezeu nu ne da cand dorim noi, motivele pot fi multe: uneori pentru a ne feri de un rau pe care noi nu-l stim, alteori pentru ca doreste sa ne dea ceva mai bun mai incolo si trebuie sa asteptam sau poate avem noi greseli, pacate pe care le ignoram sau poate pentru ca doreste de la noi o schimbare .... si cine stie cate altele.
Cauta, te rog, un parinte bun. Cauta-l, fa tot ce poti in problema asta. Daca-ti place de parintele Tanase, mergi la el pur si simplu, ca nu e greu de gasit. Ar fi si potrivit pentru tine in problema asta pentru ca parintele chiar a scris o carte despre familie: "Sot ideal, sotie ideala"
Eu insami am o problema complicata pe care nu stiu cum s-o rezolv, din nerezolvarea careia sunt intretinute alte vreo 4-5 probleme mari.
De constiinta sa stii ca nu ai cum sa scapi, numai s-o amortesti. Constiinta e glasul lui Dumnezeu in om si nu poate fi eradicata. Si, de altfel, glasul acesta launtric si discret e un ghid foarte bun.
Lasa, te rog, ratiunea si dezamagirea cu privire la preoti, gandeste-te, sincer, ce-ti spune constiinta - chiar daca vrei s-o ignori.
Dumnezeu sa te ajute sa ai o familie frumoasa mai devreme decat ai crede!
Interesanta povestea aceste familii. Sa speram ca din ce in ce mai multe familii vor regasi minunile ortodoxiei.
RăspundețiȘtergere