Cuvioasa Olimpiada diaconiţa (3)- corespondenţă cu sfîntul Ioan Gură de Aur

Scrisoarea VIII

l .a. Ar fi fost de ajuns să-ţi potolească marea ta durere şi scrisoarea ce ţi-am trimis-o mai înainte. Dar pentru că tirania întristării [athymias] te apasă tare, am socotit că trebuie neapărat să adaug a doua scrisoare celei dintâi, ca să culegi din ea mângâiere din belşug, iar sănătatea sufletească să-ţi fie pe viitor nezdruncinată.

b. Haide, dar, să risipesc şi în alt chip praful tristeţii tale. Socot că din răni şi din buboaie cumplite s-a născut praful acelei tristeţi. Dar nici aşa nu trebuie lăsată-n grija sănătăţii tale; că praful dacă nu-i îndepărtat în grabă, vatămă pe cel mai gingaş dintre mădularele trupului: tulbură limpezimea ochiului şi în sfârşit, strică toată vederea celui nepăsător. Ca să nu se întâmple, dar, asta, să stârpim cu multă grabă şi răul ce a mai rămas. Scoală-te, însă, şi întinde-mi mâna. Ceea ce se întâmplă cu cei bolnavi trupeşte se întâmplă şi cu cei bolnavi sufleteşte: bolnavii nu se fac sănătoşi dacă nu vin şi ei în ajutorul muncii doctorilor.

c. Ca să nu se întâmple asta, sileşte-te să mă ajuţi şi tu cu priceperea pe care o ai, ca folosul să fie mare din munca noastră a amândurora.

Poate că îmi vei spune:
- Vreau, dar nu pot! Nu sunt în stare să îndepărtez norul cel gros şi întunecos al tristeţii, deşi mă străduiesc atâta.

- Vorbe şi pretexte! Îţi ştiu înălţimea gândurilor tale, ştiu tăria sufletului tău evlavios, ştiu marea ta pricepere, puterea credinţei tale şi că ţi-i de ajuns numai să porunceşti oceanului înfuriat al tristeţii, ca să se facă linişte deplină.

d. Dar ca să-ţi fie mai cu înlesnire, am să-ţi ajut şi eu.
Cum vei putea face mai uşor aceasta? Dacă te vei gândi bine la toate cele ce ţi-am scris în scrisoarea de mai înainte - şi ţi-am vorbit în ea pe larg tocmai de acest subiect - şi dacă vei face ce-ţi poruncesc acum.
- Ce anume?
- Când auzi că o Biserică a căzut, că alta s-a clătinat, că alta a fost cuprinsă de valuri cumplite, că alta a suferit alte nenorociri, că una a primit lup în loc de păstor, alta pirat în loc de cârmaci, alta călău în loc de doctor, suferă - că nu trebuie să treci pe lângă astfel de fapte fără să suferi -, dar pune măsură suferinţei.

d. Dacă pentru păcatele noastre, pentru faptele pentru care avem să dăm socoteală, nu e trebuincios, nici bine, ci tare primejdios şi păgubitor, să te laşi stăpânit de tristeţe deznădăjduitoare, apoi cu mult mai mult e zadarnic şi de prisos, iar pe lângă asta şi diavolesc şi pierzător de suflet, să te topeşti de durere şi să te pierzi pentru păcatele altora.

2.a. Şi ca să vezi că lucrurile stau aşa, am să-ţi povestesc o istorie veche. Era un corintean; avusese parte de sfinţitele ape, fusese curăţit prin Taina Botezului, se împărtăşise din masa cea prea înfricoşată; într-un cuvânt, luase parte la toate tainele noastre - mulţi spun că era şi învăţător al Bisericii -; ei bine, după ce luase parte la aceste sfinte slujbe, după ce se împărtăşise de toate acele bunătăţi nespuse, după ce i se dăduse în Biserică un loc de frunte, a săvârşit un păcat groaznic. S-a uitat cu ochi pofticioşi la femeia tatălui său; şi nu s-a mărginit numai la această poftă rea, ci a prefăcut în faptă gândul lui desfrânat. Fapta îndrăznită de el nu era numai desfrânare, ci şi adulter; dar mai bine spus o faptă cu mult mai cumplită decât adulterul.

b. De asta şi fericitul Pavel, când a auzit, pentru că nu avea un nume potrivit să i-l dea după nevrednicia păcatului, înfăţişează astfel mărimea nelegiuirii, grăind aşa: „îndeobşte se aude că la voi este desfrânare şi aşa desfrânare, cum nici la păgâni nu se pomeneşte”50.

N-a spus: „Nu se îndrăzneşte”, ci: „Nu se pomeneşte”, vrând să arate cât de mare e fărădelegea aceea. Şi l-a dat pe el diavolului, l-a tăiat din toată Biserica şi nici nu i-a mai dat voie să ia parte la masa cea de obşte. Cu unul ca acesta, spune Pavel, nici nu se cade să mâncaţi51. Pavel era mâniat foarte tare pe el şi a cerut cea mai aspră pedeapsă; pentru asta foloseşte de călău pe Satana ca el să-i sfâşie trupul.

c. Cu toate acestea, cel care l-a tăiat din Biserică, cel care nu i-a dat voie să ia parte la masa cea de obşte, cel care a poruncit ca toţi să-l plângă - „Şi voi v-aţi semeţit în loc mai degrabă să fi plâns ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta” - cel care l-a alungat de pretutindeni ca pe un ciumat, cel care i-a închis uşa oricărei case, cel care l-a dat Satanei, cel care i-a cerut o pedeapsă atât de aspră, când l-a văzut că suferă şi se căieşte de păcatul săvârşit, când a văzut că el cântă prin fapte un alt cântec, însuşi Pavel şi-a schimbat părerea, că a poruncit contrariul de ce poruncise. Ce spune cel ce spusese: Tăiaţi-l, întoarceţi-i spatele, plângeţi-l, să-l ia diavolul? Ce spune? „Întăriţi-l în dragoste, ca nu cumva să fie doborât de mai multă întristare unul ca acesta53 şi să nu ne lăsăm covârşiţi de Satana, că nu ne sunt necunoscute gândurile lui”54. Vezi că este diavolească o supărare peste măsură? Vezi că este o cursă a Satanei, care face dintr-un leac tămăduitor otravă?

d. Şi ajunge otrava şi dă pe om Satanei, când omul depăşeşte măsura. De asta spunea Pavel: „ca să nu ne lăsăm covârşiţi de Satana”. Cu alte cuvinte spune aşa: „Oaia s-a umplut de râie, a fost scoasă afară din turmă, a fost îndepărtată din Biserică; dar a scăpat de boală, a ajuns oaie ca şi mai înainte. Aşa e puterea pocăinţei. Face parte iarăşi din turma noastră. S-o atragem cu totul la noi, s-o primim cu braţele deschise, s-o luăm, s-o îmbrăţişăm, s-o unim cu noi. Dacă nu vom vrea să facem asta, ne lăsăm covârşiţi de diavol; diavolul nu ia ce-i al lui; ci ce-i al nostru, din pricina trândăviei noastre; iar din pricina tristeţii fără de măsură îl înghite şi-l face al său”. Din pricina asta Pavel a şi adăugat: „Că nu ne sunt necunoscute gândurile lui”. Diavolul obişnuieşte adeseori să-i facă să cadă pe cei ce nu sunt cu luare aminte, chiar prin virtuţi, când acestea nu sunt făcute cum trebuie.

3.a. Dacă Pavel nu îngăduie să se întristeze mult un om care a făcut un păcat - şi un păcat atât de mare - ci se sârguieşte, se grăbeşte, face şi iscodeşte totul ca să se taie mărimea tristeţii, spunând că este diavolească lipsa de măsură, că este o viclenie a diavolului, o faptă a răutăţii lui şi a gândurilor lui rele, cum să nu fie cea mai mare prostie şi nebunie să te frămânţi şi să suferi atâta pentru greşeli făcute de alţii, pentru păcate pentru care alţii au să dea socoteală, încât să aduci în suflet întuneric nespus, tulburarea mea, zăpăceală, nelinişte şi frământare multă? Iar dacă ai să-mi spui aceleaşi cuvinte că: „Vreau, dar nu pot”, iarăşi, am să-ţi răspund şi eu tot aşa, că: „Vorbe şi pretexte sunt astea!”, că îţi cunosc tăria şi credinţa sufletului tău.

b. Dar ca să-ţi fac şi în alt chip mai uşoară biruinţa şi lupta împotriva tristeţii acesteia pierzătoare şi nelalocul ei, îţi spun iarăşi: „Fă ce-ţi poruncesc!”

Când auzi pe cineva că povesteşte de prăpădul de acum, depărtează-te îndată de gândurile acestea şi fugi cu mintea la ziua cea înfricoşătoare. Gândeşte-te la scaunul de judecată cel înfricoşător, la Judecătorul cel nemitarnic, la râurile de foc ce curg prin faţa scaunului Aceluia şi clocotesc din pricina iuţimii flăcărilor lui, la săbiile ascuţite, la pedepsele grozave, la chipul cel fără de sfârşit, la întunecimea cea adâncă, la întunericul cel din afară, la viermele cel neadormit, la legăturile cele de nedezlegat, la scrâşnirea dinţilor, la plângerea cea fără de mângâiere, la priveliştea întregii lumi, dar mai bine spus, la priveliştea celor două lumi, a lumii de sus şi a lumii de jos. Că spune Domnul: „Puterile cerurilor se vor clătina”55. Chiar dacă aceste puteri nu se simt cu nimic pe cuget, chiar dacă n-au să fie trase la răspundere, ci privesc doar tot neamul omenesc, privesc doar nenumăratele popoare ce au să fie judecate, totuşi nu stau acolo fără frică. Atât de mare va fi atunci frica. La acestea gândeşte-te, deci, şi la întrebările de care nu poate nimeni scăpa!

c. Judecătorul Acela n-are nevoie de pârâţi, nici de martori, nici de dovezi, nici de probe, ci toate vor veni în mijloc aşa cum s-au săvârşit şi înaintea ochilor celor ce le-au săvârşit. Atunci nimeni nu ne va putea scăpa de pedeapsă! Nici tată, nici fiu, nici fiică, nici mamă, nici altă rudă, nici vecin, nici prieten, nici avocat, nici banii, nici mulţimea bogăţiilor, nici mărimea puterii! Toate acestea vor pieri ca praful; va rămâne singur cel judecat şi va primi sau osânda sau achitarea, potrivit celor săvârşite. Atunci nimeni nu va fi judecat pentru păcatele altuia, ci pentru păcatele făcute de el.

d. Strânge în jurul tău aceste gânduri, sporeşte-ţi frica aceasta şi ridic-o zid puternic împotriva tristeţii satanice şi pierzătoare de suflet! Stai înarmată cu această frică în lupta împotriva tristeţii! Şi vei putea, numai cu arătarea ei, să o risipeşti, să o sfărmi, mai uşor ca pe o pânză de păianjen. Tristeţea, pe lângă faptul că este zădărnicită şi de prisos, mai este şi tare pustiitoare şi vătămătoare. Frica aceea, însă, este şi de neapărată trebuinţă şi bună folositoare şi cu mult câştig.

Dar furat de cuvânt, fără să vreau ţi-am dat acest sfat ce nu ţi se potriveşte ţie. Mie şi celor cufundaţi ca mine în mulţime de păcate le este necesar sfatul acesta, că îi înfricoşează şi-i trezeşte. Dar tu, care eşti împodobită cu atâtea fapte creştineşti, care ai atins chiar de pe acum bolţile cerului, frica aceasta nu te poate deloc tulbura. De aceea, vorbind cu tine, voi cânta alt cântec, voi atinge altă coardă, pentru că frica de judecata viitoare nu poate să te tulbure, după cum nu-i tulbură nici pe îngeri. Voi schimba dar cuvântul, dar schimbă-te şi tu o dată cu cuvântul! Gândeşte-te la răsplăţile faptelor tale, la premiile cele strălucite, la cununile cele frumoase, la dansul cel împreună cu fecioarele, la chemările cele sfinte, la cămara de nuntă cea cerească, la moştenirea împreună cu îngerii, la îndrăznirea şi vorbirea cu Mirele, la candelele acelea minunate, la bunătăţile care covârşesc şi mintea şi cuvântul.

4. a. Nu ţine, însă, de rău cuvintele mele, că te-am aşezat în ceata cea sfântă a fecioarelor, pe tine care trăieşti în văduvie! M-ai auzit de multe ori vorbind, şi în public şi în particular, ce înseamnă fecioria şi că o femeie care a arătat multă credinţă în celelalte virtuţi nu poate fi împiedicată să fie rânduită în ceata fecioarelor, dar mai bine spus, chiar să le întreacă cu multă prisosinţă. De aceea, şi Pavel când a vorbit de feciorie, n-a numit fecioară pe aceea care nu ştie de nuntă, care n-a avut legătură cu bărbat, ci pe aceea care se îngrijeşte de cele ale Domnului56. Însuşi Hristos arată cu cât e mai mare milostenia decât fecioria57; iar tu, care ţii sceptrul milosteniei, nult ţi-ai împletit cununa. Hristos a scos afară jumătate din ceata aceea de fecioare, pentru că au venit fără milostenie; dar mai bine spus, pentru că n-au avut din destul; că aveau untdelemn, dar nu aveau de ajuns. Dimpotrivă, pe cei care au venit fără virtutea fecioriei, dar au venit încărcaţi cu virtutea milosteniei, i-a primit cu multă cinste, i-a numit binecuvântaţii Părintelui Lui, i-a chemat la El, le-a dăruit moştenirea împărăţiei şi i-a strigat în auzul întregii lumi; nu s-a ferit de a spune în faţa îngerilor şi a întregii zidiri că ei L-au hrănit şi ei L-au găzduit58.

b. Aceste fericite cuvinte le vei auzi şi tu atunci, te vei bucura atunci şi tu cu multă prisosinţă de această răsplătire. Dacă numai pentru milostenie atât de mari îşi sunt răsplăţile, atât de frumoase cununile, atât de multă e strălucirea şi atât de mare cinstea şi slava - fără să mai vorbesc de celelalte virtuţi - ce iertare poţi avea că, în loc să prăznuieşti chiar de aici, în loc să salti, să dănţuieşti şi să te încununezi, tu te frămânţi şi te întristezi că cutare şi-a pierdut minţile, că cutare s-a aruncat în prăpastie, şi înlesneşti astfel atacul diavolului împotriva sfântului tău suflet? Şi doar până acum n-ai încetat a-l sfâşia pe diavol.

c. Cine poate vorbi de marea, îndelungata şi felurita ta răbdare? Ar fi de ajuns, oare, cuiva o cuvântare întreagă, o istorie lungă ca să povestească toate suferinţele tale din copilărie şi până acum, pe care le-ai îndurat de la ai tăi şi de la străini, de la prieteni şi de la duşmani, de la cei înrudiţi cu tine şi de la cei cu care n-aveai nici o legătură de rudenie, de la cei puternici şi de la oameni de nimic, de la dregători şi de la oameni de rând, de la clerici? Dacă cineva ar vrea să înşire fiecare din aceste suferinţe, una câte una, ar scrie o istorie întreagă.

d. Iar dacă cineva ar vrea să vorbească de celelalte chipuri ale acestei virtuţi, să vorbească nu de suferinţele îndurate de la alţii, ci de acelea pe care ţi le-ai făcut singură, va găsi că eşti mai tare ca piatra, ca fierul şi ca diamantul! Ţi-ai supus trupul tău slab şi plăpând, crescut în tot felul de desfătări, la atâtea suferinţe că nu se deosebeşte întru nimic de unul mort. Ţi-ai pricinuit atât de multe boli, că nu mai are putere nici ştiinţa doctorilor, nici doctoriile, nici îngrijirea! Trăieşti într-o continuă suferinţă.

3.a. Câte cuvinte nu i-ar trebui unuia care ar vrea să vorbească de înfrânarea ta la masă şi de răbdarea ta în privegherile de noapte. Dar mai bine spus, când e vorba de tine nici nu se poate vorbi de înfrânare şi de răbdare! Trebuie găsit acestor virtuţi alt nume cu mult mai mare. Spunem că un om rabdă şi se înfrânează, când biruie pofta care îl supără. Tu, însă, n-ai ce să birui. Cu multă pornire te-ai năpustit de la început împotriva cărnii şi ai stins poftele ei; n-ai înfrânat calul, ci i-ai legat picioarele, l-ai aruncat la pământ şi l-ai lăsat nemişcat.

b. La început te înfrânai, acum ai ajuns la nepătimire. Nu te mai tulbură pofta desfătării cu mâncăruri şi băuturi, aşa că nu mai ai de biruit atacurile ei. O dată ce ai alungat pofta şi n-ai mai lăsat-o să intre în trup, ţi-ai învăţat pântecele să mănânce şi să bea, atâta cât să nu moară de foame şi să nu merite osândă. De aceea nu numesc aceasta nici post, nici înfrânare, ci ceva mai mult decât aceasta.

c. Acelaşi lucru şi cu privegherile tale sfinte. După ce ţi-ai stins pofta de mâncare şi de băutură, ţi-ai stins odată cu ea şi pofta de somn. Că hrana este mâncarea somnului. Pofta aceasta ai biruit-o în alt chip; la început ai silit firea şi stătea neadormită nopţi întregi; mai pe urmă privegherea a ajuns un obicei, ţi-a intrat în sânge. După cum pentru alţii este ceva firesc să doarmă tot aşa pentru tine să priveghezi. Minunate şi pline de uimire sunt aceste lucruri privite chiar numai în sine; dar dacă ar cerceta cineva şi timpul când au fost săvârşite, că au fost săvârşite în vârstă fragedă, că n-ai avut nici un dascăl care să te înveţe, că erai înconjurată de mulţime de oameni, care te puteau face să te poticneşti, că au fost săvârşite de un suflet ieşit dintr-o casă necredincioasă trecută acum la adevăr, şi într-un trup femeiesc şi cu totul plăpând din pricina strălucirii neamului strămoşilor şi a luxului în care a trăit, câte oceane de minuni n-ar găsi, dacă ar deschide pe fiecare din ele? De asta nici nu fac pomenire de celelalte fapte mari, de smerenie, de dragoste şi de celelalte virtuţi ale sfântului tău suflet. Dar numai ce le-am pomenit şi le-am spus numele, că a şi izvorât mintea mea iarăşi mii de izvoare; şi dacă m-aş sili să vorbesc ca şi de cele de mai înainte, numai în parte de felurile lor, dar mai bine spus, de temeiurile lor, aş lungi la nesfârşit cuvântul.

d. Nu vreau, pentru ca nu cumva alunecând pe un ocean nesfârşit, să mă depărtez de subiectul de care mi-am propus să vorbesc. Dacă n-aş avea de gând acum să-ţi smulg din rădăcini tristeţea, cu drag aş vorbi de virtuţile tale, cu drag aş călători pe acest nesfârşit ocean, dar virtuţile tale, că fiecare din aceste căi dă iarăşi naştere la un ocean: fie răbdare, fie smerenie, fie milostenia cea în multe chipuri, care s-a întins chiar până la marginile lumii, fie dragostea, care întrece în căldură nenumăratele cuptoare, fie priceperea cea nesfârşită, plină de mult har, care depăşeşte măsurile firii. Iar dacă ar vrea cineva să vorbească de faptele creştineşti născute din ele, s-ar asemăna cu unul care ar vrea să numere valurile mării.

6.a. De aceea, lăsând la o parte aceste nesfârşite oceane, voi încerca să arăt leul după unghiile lui. Voi vorbi puţin despre îmbrăcămintea ta, despre hainele cu care te îmbraci. Într-adevăr, felul cum se îmbracă cineva pare a fi un lucru de foarte mică însemnătate; dar dacă îl cercetezi bine vei vedea că e de foarte mare însemnătate, că are nevoie de un suflet de creştin, care să calce în picioare pe toate cele lumeşti şi să zboare chiar până la cer.

b. De aceea, nu numai în Noul Testament, ci şi în Vechiul Testament, când Dumnezeu conducea neamul omenesc prin umbre şi închipuiri, când îngăduia ca oamenii să-şi ducă mai trupeşte viaţa, când nu se vorbea încă deloc de cele cereşti şi nici nu se pomenea de cele viitoare, când nu erau tainele credinţei care stăpâneşte acum, li se dădeau evreilor legi mai simple şi mai trupeşti: ei bine, chiar atunci Dumnezeu interzicea cu multă străşnicie dragostea oamenilor de a se îmbrăca cu haine frumoase, iar profetul Isaia le grăieşte aşa: „Acestea zice Domnul către fetele căpeteniilor din Sion: Pentru că s-au înălţat fetele lor şi au umblat cu grumajii ridicaţi pentru că fac semne cu ochii, pentru că cu păşitul picioarelor îşi târăsc hainele, iar cu picioarele joacă, va smeri Domnul pe fetele căpeteniilor Sionului, va dezveli chipul lor şi va lua slava îmbrăcăminţilor lor59; şi-ţi va fi în loc de miros plăcut praf, în loc de brâu te vei încinge cu funie, în loc de podoaba capului tău, vei avea chelie pentru faptele tale şi în loc de haină de porfiră te vei îmbrăca în sac60. Acestea-ţi vor fi în loc de podoabă. Ai văzut ce mânie nespusă? Ai văzut ce pedeapsă şi osândă cumplită? Ai văzut ce robie crudă? Asta să te facă să te gândeşti la mărimea păcatului. Iubitorul de oameni Dumnezeu n-ar fi adus peste fiicele Sionului o pedeapsă atât de cumplită, dacă păcatul care atrage pedeapsa n-ar fi fost cu mult mai mare.

c. Iar dacă păcatul acesta este mare, atunci e lămurit că şi virtutea contrară acestui păcat este foarte mare. De asta şi Pavel, vorbind femeilor din lume, nu numai că le opreşte să poarte aurării, ci nici nu le lasă să se îmbrace cu haine scumpe61. Ştia Pavel, ştia bine că aceasta este o boală cumplită a sufletului, boală cu greu de înlăturat; ştia Pavel că acesta este un semn foarte mare al unui suflet stricat, al unui suflet care are nevoie de multă filozofie. Şi cu această patimă nu numai femeile din lume, cele care sunt căsătorite cu bărbaţi şi care nu primesc cu uşurinţă aceste sfaturi, ci şi femeile care par că au îmbrăţişat viaţa monahală, care şi-au ales soarta de a trăi în ceata fecioarelor.

Multe din acestea, după ce au biruit trupul şi după ce au mers în curăţenie pe drumul fecioriei, după ce în această privinţă duc viaţă îngerească şi au arătat în trup muritor semnele prevestitoare ale învierii - că spune Hristos că în veacul acela „nici nu se însoară, nici nu se mărită”62 - după cum s-au luat la întrecere cu puterile cele netrupeşti, străduindu-se să ajungă la nestricăciune într-un trup stricăcios; după ce săvârşesc cu fapta lucruri de care mulţi nici nu vor să audă, după ce au alungat pofta trupului ca pe un câine rău care atacă mereu, după ce au potolit marea înfuriată şi călătoresc liniştite printre valuri sălbatice, având vânt prielnic pe un ocean tare neliniştit, după ce stau în cuptorul poftei trupeşti şi nu se ard, ci calcă peste cărbunii aceştia ca pe lut, ei bine, femeile acestea sunt biruite în chip ruşinos şi jalnic de pofta de a se împodobi cu podoabe şi a se îmbrăca cu haine scumpe; au putut birui pofte mai mari, dar au fost înfrânte de pofta asta.

7.a. Atât de greu lucru este fecioria şi are nevoie de atâta osteneală, că Hristos când s-a pogorât din cer ca să facă pe oameni îngeri, ca să sădească pe pământ vieţuirea cea de sus, nici n-a cutezat să poruncească fecioria, nici să o pună în rândul legilor, ci a legiuit să mori - este oare ceva mai greu ca asta? - a legiuit să te răstigneşti necontenit63, să faci bine duşmanilor64, dar n-a legiuit să trăieşti în feciorie; a lăsat virtutea asta la voia ascultătorilor, spunând : „Cine poate să înţeleagă, să înţeleagă”65. Grea este povara fecioriei, anevoioase sunt luptele ei, pline de sudoare ostenelile, iar drumul acestei virtuţi plin de mari prăpăstii.
b. Şi o arată asta bărbaţii din Vechiul Testament, care au săvârşit atât de multe fapte mari! De pildă, Moise, bărbatul acela vestit, capul profeţilor, prietenul adevărat al lui Dumnezeu, care s-a bucurat de atâta îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, încât a scăpat de mânia dumnezeiască şase sute de mii de oameni vrednici de pedeapsă; bărbatul acesta mare şi cu astfel de însuşiri a poruncit mării, a despărţit marea, a despicat piatra, a schimbat văzduhul, a prefăcut apa Nilului în sânge, a pus împotriva lui Faraon oştire de broaşte şi de lăcuste, a dat altă rânduială întregii zidiri, a făcut şi alte nenumărate minuni, a săvârşit multe fapte de virtute şi a strălucit şi în una şi în alta, dar n-a putut nici să caute măcar la luptele fecioriei, ci s-a căsătorit, şi-a luat femeie, şi şi-a găsit în căsătorie siguranţa vieţii; n-a îndrăznit să se avânte pe oceanul fecioriei, temându-se de valurile de acolo.

Patriarhul Avraam, apoi, preotul copilului său, a putut să-şi biruie tiranicul glas al sângelui, a putut să-şi ucidă copilul, pe Isaac fiul său, în floarea vârstei, în puterea tinereţii, pe fiul său unul-născut, pe fiul lui adevărat, dar mai presus de orice nădejde66, plin de virtuţi, singurul lui sprijin la adânci bătrâneţe; a putut să-l ia cu el sus în munte şi să-l ia când avea de gând să facă o astfel de faptă; a putut să clădească jertfelnicul, să pună lemne, să aşeze jertfa pe jertfelnic, să pună mâna pe cuţit şi să întindă cuţitul spre gâtul copilului67. Şi l-a întins şi s-a umplut de sânge, bărbatul acela tare ca diamantul, dar, mai bine spus, mai tare ca diamantul; pentru că diamantul e tare prin natura lui, pe când Avraam a imitat tăria naturală a diamantului prin voinţa sa de credincios, a arătat prin fapte nepătimirea îngerilor. Ei bine, un om care a putut duce la sfârşit o faptă atât de mare, n-a cutezat să-şi înfrângă firea ca să înfrunte nevoinţele fecioriei, ci s-a temut chiar de luptă şi a căutat mângâierea dată de căsătorie.

8.a. Vrei să-ţi adaug la cei amintiţi mai sus şi pe Iov, pe bărbatul acela drept, sfânt, cinstitor de Dumnezeu, care se abţinea de la orice rău? Iov acesta a zdrobit faţa diavolului; a golit tolba diavolului fiind lovit, nu lovind. A fost săgetat necontenit de diavol şi a răbdat tot felul de încercări; şi fiecare era foarte puternică. S-au abătut asupra unui singur trup şi au cuprins un singur suflet, tot ceea ce pare şi este în adevăr nenorocire în viaţa aceasta: sărăcia, boala, moartea copiilor, atacurile duşmanilor, nerecunoştinţa prietenilor, foametea, dureri fără capăt în trup, ocări, bârfeli, nume rău. Şi ceea ce-i mai cumplit e că pe neaşteptate l-au lovit toate aceste nenorociri.

b. Iată ce vreau să spun: Un om născut sărac şi crescut într-o casă săracă, pentru că este desprins şi învăţat cu sărăcia, îndură cu uşurinţă povara sărăciei, dar un om, căruia îi curg în jurul său bani cu nemiluita, care are bogăţia mare, nu poate îndura cu uşurinţă schimbarea, dacă ajunge pe neaşteptate sărac. Nefiind desprins cu sărăcia, i se pare mai grozavă când îl loveşte pe negândite. O altă pildă: un om de rând, născut din oameni de rând, care a trăit dispreţuit toată viaţa lui, nu se tulbură tare dacă e ocărât şi insultat; dar un om, care se bucură de slavă, care-i însoţit totdeauna de alai de oameni, al cărui nume este pe buzele tuturor, care-i vorbit de bine de toţi, va suferi la fel cu bogatul sărăcit pe neaşteptate, de-şi pierde slava şi coboară printre oamenii de rând. La fel, un tată care-şi pierde copiii, şi chiar pe toţi, dar nu în acelaşi timp, se mângâie de cei morţi cu cei rămaşi; durerea este mai mică dacă se scurge timp între durerile pricinuite de moartea copiilor; când a venit durerea cea nouă, durerea cea dintâi e adormită şi dispărută; iar lucrul acesta micşorează cu puţin durerea.

c. Ei bine, Iov a văzut moartea tuturor copiilor săi într-o clipită de vreme; şi o moarte groaznică de tot. Moartea le-a fost şi silnică şi înainte de vreme, iar timpul şi locul au mărit jalea; era în timpul mesei şi într-o casă deschisă străinilor; şi casa le-a fost mormânt. Ce ai putea spune apoi de foamea aceea nemaiauzită şi nemaivăzută îndurată de Iov, cu neputinţă de tălmăcit prin cuvinte? Cum să o numesc, de voie sau fără de voie? Nu ştiu cum să-i spun, nici nu-i găsesc un nume acestui fel de suferinţă nemaiîntâlnită.

d. Iov nu se putea apropia de masa întinsă şi nu se putea atinge de bucatele care i se puneau în faţă, pentru că mirosul greu care ieşea din rănile trupului lui îi tăia pofta de mâncare şi-i făcea scârbă de bucate. Asta voia să arate Iov prin cuvintele: „Cu scârbă mă uit la mâncările mele”68. Foamea îl silea să se atingă de bucate, dar mirosul greu care ieşea din trupul lui biruia silnicia foamei. De asta am spus că nu ştiu cum să numesc foamea lui Iov. De bună voie? Dar voia să guste din cele ce i se puneau înainte. Fără voie? Dar mâncarea îi stătea în faţă şi nimeni nu-l oprea să mănânce! Cum aş putea povesti suferinţele lui, izvoarele de viermi, puroiul care curgea din răni, ocările prietenilor, dispreţul slugilor? „Nu m-au cruţat slugile mele, spunea el, în faţă mă scuipau”69. Cum voi putea povesti de cei care îl atacau, care se năpusteau asupra lui? „Cei pe care nu-i socoteau vrednici să fie câini turmelor mele - spunea el -aceia se năpusteau asupra mea şi nişte oameni de nimic îmi dau sfaturi”70. Nu-ţi par cumplite toate acestea? Şi sunt într-adevăr cumplite!

e. Să-ţi vorbesc şi de capul nenorocirilor lui, de cea mai mare suferinţă, care îl înăbuşea mai ales? Ceea ce mai cu seamă îl înăbuşea era furtuna tulburărilor din sufletul său; conştiinţa lui curată îi tulbura mai cu seamă sufletul, îi întuneca gândirea, îi buimăcea mintea. Cei care se ştiu cu multe păcate pe cuget, de suferă vreo nenorocire, pot găsi o pricină a celor ce li se întâmplă: se gândesc la păcatele lor şi pun capăt tulburării pricinuite de îndoială. La fel cei care nu se ştiu cu nimic pe cuget, care sunt plini de fapte bune, dar cunosc învăţătura despre înviere, dacă suferă vreo nenorocire, gândindu-se la răsplăţile de după înviere, ştiu că nenorocirile ce li se întâmplă sunt lupte şi pricini de mii şi mii de cununi. Iov, însă, fiind drept şi neştiind nimic despre înviere, era frământat tocmai de aceea că nu ştia pentru ce suferă; era mai chinuit de nedumerirea aceasta decât de durerile pricinuite de viermi şi de răni.

Şi ca să vezi că lucrurile stau aşa, este aceea că Iov a răsuflat uşurat când iubitorul de oameni Dumnezeu l-a învrednicit să-i spună pricina suferinţelor sale: „S-au îngăduit toate acestea ca să arăţi că eşti drept”. A răsuflat uşurat, ca şi cum n-ar fi suferit nimic. Asta se vede din cuvintele rostite de eL. Totuşi, chiar înainte de a afla pricina suferinţei sale, Iov a suferit, dar a îndurat nenorocirile cu curaj; iar după ce a pierdut totul a rostit acele minunate cuvinte: „Domnul a dat, Domnul a luat; cum a hotărât Domnul, aşa s-a întâmplat; fie numele Domnului în veci binecuvântat”71.

9.a. Dar mi se pare că, furat de dragostea pentru acest bărbat, m-am depărtat de subiect; am să mă întorc, însă, după ce voi mai adăuga câteva cuvinte.

Bărbatul acesta atât de mare şi cu atâtea însuşiri, care a călcat în picioare atâtea nevoi ale firii, n-a îndrăznit, nici el, să intre în stadiul luptelor fecioriei, ci s-a căsătorit şi a ajuns tată a atâtor copii. Aşa de mare e greutatea fecioriei, aşa de cumplite sunt luptele, aşa de multe sudorile! E nevoie de mare tărie!

b. Ei bine, multe femei care au fost biruitoare în luptele fecioriei, n-au putut birui patima împodobirii cu haine frumoase, ci au fost înfrânte, doborâte la pământ mai mult decât femeile din lume. Nu-mi spune mie că nu-şi pun podoabe de aur, că nu se îmbracă cu haine de mătase, brodate cu aur, că n-au coliere bătute în pietre scumpe. Ceea ce este mai cumplit decât toate, ceea ce arăta cu covârşire boala lor şi tirania patimii lor, este că se străduiesc şi se silesc cu hainele lor simple să întreacă în eleganţă pe femeile îmbrăcate în haine de mătase şi împodobite cu bijuterii de aur şi să arate mai plăcute la înfăţişare decât acelea. După părerea lor săvârşesc un lucru indiferent, dar, după cum îl arată natura, pierzător de suflet, vătămător şi cu prăpastie adâncă.

c. De asta tu trebuie să fii lăudată de mii şi mii de guri că, trăind în văduvie, ai biruit cu atâta uşurinţă o patimă care doboară pe fecioare. Şi lucrul acesta l-a arătat adevărul lucrurilor. Nu te admir numai pentru că eşti nespus de simplă în îmbrăcăminte, mai simplă chiar decât cerşetorii, ci şi pentru că nu ţi-s căutate, nici prefăcute, nici mersul, nici încălţămintea, nici îmbrăcămintea. Toate acestea sunt semne de virtute, care zugrăvesc pe dinafară credinţa strânsă în sufletul tău. „Îmbrăcămintea bărbatului, spune Scriptura, râsul dinţilor, călcătura piciorului ne spune cine este”72. Dacă n-ai fi aruncat la pământ şi n-ai fi călcat în picioare, ca nimeni altul, gândurile pământeşti ale luxului, n-ai fi ajuns să le dispreţuieşti atâta, n-ai fi biruit, n-ai fi alungat, cu atâta tărie, păcatul acesta foarte cumplit.

d. Nimeni să nu-mi aducă vina că exagerez, pentru că am numit foarte cumplit păcatul acesta. Dacă femeile evreilor, chiar în vremea legii, primeau o pedeapsă atât de mare pentru păcatul acesta, ce iertare mai pot avea femeile acelea care sunt datoare să ducă o vieţuire cerească, care trebuie să imite viaţa îngerilor, femeile care trăiesc pe vremea harului, când ele săvârşesc acest păcat cu mai multă străşnicie?

e. Când vezi o fecioară îmbrăcată în haine moi, în haine cu trenă, îmbrăcămintea osândită de profet, cu mersul legănat, aruncând cu glasul, cu privirea şi cu îmbrăcămintea cupa cu otravă în ochii celor ce se uită la ea cu desfrânare, săpând prăpăstii sub picioarele trecătorilor şi întinzându-le curse, poţi să o mai numeşti călugăriţă pe călugăriţa asta? Nu trebuie s-o numeri printre desfrânate? Nu sunt tot atât de ademenitoare acestea ca şi acelea? Că acelea pretutindeni îşi întind aripile plăcerii. De aceea te fericesc, de aceea te admir, că ai scăpat de toate acestea! Ai arătat, şi în această privinţă, că ti-ai mortificat trupul; nu ţi l-ai înfrumuseţat, ci i-ai dat tăria unui trup tânăr; nu l-ai împodobit, ci l-ai înarmat.

10. a. Dar pentru că deocamdată am arătat leul după gheare, şi asta numai în parte - pentru că nici despre virtutea asta a ta n-am spus tot ce trebuie şi pentru că, după cum spuneam mai sus, mă tem să intru în oceanele cele fără margini ale celorlalte virtuţi ale tale, şi pentru că nici nu mi-am pus în gând de altfel să fac lauda sfântului tău suflet, ci să dau leac de mângâiere - haide să revin la cele spuse mai înainte. Ce spuneam mai înainte? Spuneam să încetezi de a te mai gândi la ce a păcătuit cutare, la ce a greşit cutare, ci să te gândeşti necontenit numai la nevoinţele tale, la stăruinţa ta, la răbdarea ta, la postul tău, la rugăciunile tale, la privegherile tale cele sfinte, la înfrânarea ta, la milostenia ta, la iubirea ta de străini, la feluritele, desele şi cumplitele tale încercări. Gândeşte-te că din frageda vârstă până în ziua de azi n-ai încetat să hrăneşti pe Hristos când era flămând, să-I dai să bea când era însetat, să-L îmbraci când era gol, să-L primeşti când era străin, să-L cercetezi când era bolnav, să te duce cu El când era legat. Gândeşte-te la oceanul dragostei tale care s-a întins atât de mult, că a ajuns cu atâta iuţeală chiar până la marginile lumii. Casa ta nu era deschisă numai celui ce-ţi călca pragul, ci mulţi de pe tot întinsul pământului şi mării s-au bucurat de dărnicia iubirii tale de străinl. Adună cu mintea toate aceste fapte bune! Bucură-te şi te veseleşte, nădăjduind la cununile şi răsplăţile lor!

b. Iar dacă doreşti să vezi pedepsiţi pe nelegiuiţii aceştia de acum, pe setoşii aceştia de sânge, pe cei ce au săvârşit fapte cu mult mai cumplite decât acestea, află că vei vedea atunci şi asta. Şi Lazăr a văzut pe bogat prăjit la foc73. Da, din pricina vieţii deosebite pe care au dus-o, li s-au hotărât locuri deosebite şi îi despărţea prăpastia: unul era în sânurile lui Avraam, celălalt în cuptoarele cele cu neputinţă de suferit; totuşi şi Lazăr l-a văzut pe bogat, i-a auzit glasul, i-a răspuns. Aşa se va întâmpla şi cu tine atunci.

c. Dacă a primit o pedeapsă aşa de grea bogatul acela nemilostiv care a trecut cu nepăsare pe lângă suferinţa unui singur om, dacă unuia care face pe altul să cadă îi este de folos să-şi atârne o piatră de moară de gât şi să se înece în mare74, ce pedeapsă crezi că vor primi atunci ciumaţii aceştia, setoşii aceştia de sânge, care au dus la cădere atâta lume, care au răvăşit atâtea Biserici, care au umplut pe toate de tulburare şi de frământare, care au întrecut în cruzime şi neomenie pe tâlhari şi pe barbari, care atât de tare au fost înnebuniţi de diavolul, căpetenia lor, şi de demoni, împreună-lucrătorii lor, că au făcut de râs în faţa evreilor şi a păgânilor învăţătura noastră creştinească, cutremurătoare, plină de sfinţenie şi vrednică de Cel Ce a dat-o, ce pedeapsă crezi că vor primi atunci aceştia care au înecat mii şi mii de suflete, care au pricinuit naufragii în întreaga lume, care au aprins atâta vâlvătaie, care au sfâşiat trupul lui Hris-tos, care au împrăştiat pretutindeni mădularele Lui? „Voi sunteţi, spune Scriptura, trupul lui Hristos şi mădularele în parte”75. Dar mai bine spus, pentru ce să mă străduiesc să înfăţişez nebunia lor, când cu cuvântul nu se poate tălmăci? Ce pedeapsă vor suferi atunci ciumaţii şi setoşii aceştia de sânge?

d. Dacă cei care n-au hrănit pe Hristos când a flămânzit au fost pedepsiţi cu focul cel nestins împreună cu diavolul, gândeşte-te ce pedeapsă vor primi cei ce au înfometat cete de călugări şi călugăriţe, care au dezbrăcat pe cei îmbrăcaţi, care nu numai că n-au primit pe cei străini, dar i-au alungat, care nu numai că n-au cercetat pe cei bolnavi, dar le-au mai şi mărit boala, care nu numai că n-au văzut pe cei legaţi, dar au făcut să fie aruncaţi în închisoare şi cei liberi! Atunci îi vei vedea pe aceştia prăjiţi pe foc, arşi, legaţi, scrâşnind din dinţi, vărsând lacrimi, plângând fără de folos, căindu-se în zadar şi fără câştig, ca şi bogatul acela. Te vor vedea şi ei încununată în locul acela fericit pe care l-ai moştenit, dănţuind împreună cu îngerii, împărăţind împreună cu Hristos! Vor striga tare, vor plânge, se vor căi de nelegiuirile săvârşite, vor adăuga rugi lângă rugi, îţi vor pomeni de milă şi de iubire de oameni, dar fără de folos.

11.a. Gândeşte-te la toate acestea! Cântă-le necontenit la urechea sufletului tău şi vei putea împrăştia praful acesta. Dar pentru că, după părerea mea, este şi altceva care te îndurerează, haide să dăm un leac şi acestor gânduri pline de durere şi prin cele ce am spus mai înainte şi prin cele ce am să spun acum. Ştiu că te îndurerează nu numai nenorocirile şi necazurile de acum, ci şi aceea că eşti despărţită de nimicnicia mea. Şi asta te face să plângi necontenit şi să spui tuturora: „Nu mai auzim glasul acela, nu ne mai bucurăm de predicile lui; suntem osândiţi la foamete. Ameninţarea cu care ameninţase odinioară Dumnezeu pe evrei, o îndurăm noi acum; nu suferim de foame de pâine, nici de sete de apă, ci de foame de dumnezeiască învăţătură”76.

b. Ce voi răspunde acestor cuvinte? Îţi voi răspunde că în lipsa mea poţi vorbi cu mine, citind cărţile mele. În ce mă priveşte mă voi strădui, dacă reuşesc să am curieri, să-ţi trimit dese şi lungi scrisori. Iar dacă vrei să auzi cuvânt chiar din gura mea, poate că va fi asta şi mă vei vedea iarăşi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar mai bine spus, nu mă vei vedea iarăşi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar mai bine spus, nu poate, ci neîndoielnic, îţi aduce aminte că n-am spus aceste cuvinte în zadar, nici ca să te înşel şi că nu ştiu ce spun. Da, vei auzi şi prin viu grai, ceea ce-ţi spun acum în scris.

c. Iar dacă te supără întârzierea, gândeşte-te că nici asta nu ţi-i fără de folos. Vei avea mare răsplată dacă ştii să rabzi, dacă nu rosteşti cuvânt nesocotit, dacă dai slavă lui Dumnezeu pentru acestea, după cum şi faci. Nu-i mică lupta asta! Ai nevoie de suflet de tânăr, de minte de creştin ca să înduri despărţirea de un suflet pe care-l iubeşti. Cine spune asta? Cel care iubeşte sincer, cel care cunoaşte puterea dragostei, ştie ce spune.

d. Dar ca să nu umblăm mult în căutarea unor prieteni sinceri -lucru atât de rar - să alergăm la fericitul Pavel. El ne va spune cât e de mare lupta aceasta şi de ce fel de suflet are nevoie. Pavel acesta, care s-a dezbrăcat de carne, care a lepădat trupul, care a umblat prin toată lumea aproape cu sufletul gol, care a izgonit din minte orice patimă, care imitase nepătimirea puterilor netrupeşti, care locuia pe pământ cum ar fi locuit în cer, care stătea sus cu heruvimii, care lua parte cu ei la cântarea aceea tainică, a îndurat pe toate celelalte cu uşurinţă, ca şi cum le-ar fi suferit într-un trup străin, a îndurat temniţele, lanţurile, arestările, bătăile, ameninţările, moartea, lovirile cu piatră, cufundările în adânc, tot felul de pedepse77; dar despărţirea de un suflet iubit atât îl neliniştea, atât îl tulbura, încât a plecat îndată din oraşul în care n-a găsit pe prietenul său pe care l-a părăsit, când nu i-au putut arăta pe cel căutat. „Şi venind în oraşul Troada, spune Pavel, pentru Evanghelia lui Hristos, şi uşă fiindu-mi, deschisă în Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, fratele meu, ci, lăsându-i pe ei, am plecat în Macedonia”78.

e. Ce înseamnă asta, Pavel? Când erai legat în butuci, când erai în închisoare, când erai plin de răni, când îţi curgea sânge de pe spate, predicai, botezai, aduceai jertfa şi nu treceai cu vederea măcar pe unul care voia să se mântuiască, iar când ai venit în Troada, când ai văzut ogorul curăţit şi gata să primească seminţele, când ai găsit aria plină şi atâta uşurinţă, ai aruncat din mâini un câştig atât de mare, cu toate că veniseşi pentru el - „Veniţi, spui, în Toada pentru Evanghelie” - cu toate că nu aveai nici un potrivnic - „uşa fiindu-mi deschisă” - ai plecat îndată!
- Da, am plecat, ne răspunde Pavel. Tirania marii tristeţi m-a cuprins şi mult mi-a tulburat sufletul absenţa lui Tit. Atât de tare m-a stăpânit şi m-a biruit, că am fost silit să fac asta!”

Nu e nevoie să facem presupuneri că din pricina tristeţii a plecat Pavel. O aflăm chiar din gura lui Pavel. A adăugat şi pricina plecării, spunând: „N-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, ci, lăsându-i pe ei, am plecat”.

12.a. Ai văzut că trebuie să dai foarte mare luptă, ca să poţi îndura în linişte despărţirea de un suflet ce ţi-i drag? Ai văzut câtă durere şi câte amărăciune pricinuieşte? Ai văzut că e nevoie de un suflet mare, de un suflet de tânăr? Lupta asta o duci şi tu acum. Cu cât lupta e mai mare, cu atât şi cununile sunt mai frumoase şi răsplata mai strălucită. Aceasta să-ţi fie mângâierea zăbavei mele şi aceea că am să te văd iarăşi negreşit încununată, strigată cu slavă în gura mare şi plină de răsplata pe care ti-a adus-o mângâierea.

Dar cei care se iubesc nu se mulţumesc numai cu legătura sufletească a dragostei; nu le e de ajuns asta spre mângâiere; au nevoie şi de prezenţa trupească; de le lipseşte, se pierde mare parte din bucurie.

b. Şi venind iarăşi la Pavel, tatăl dragostei, avem să vedem că aşa e. Scriindu-le macedonenilor, le grăia aşa: „Iar noi fraţilor, rămânând orfani de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, ne-am sârguit mai mult să vedem cu mult dar faţa voastră; eu, Pavel, am voit să vin la voi şi o dată şi de două ori, dar ne-a împiedicat Satana79. De aceea nemaiputând răbda, am hotărât să rămânem în Atena singuri şi am trimis pe Timotei”80. Câtă putere are fiecare cuvânt! O arată cu multă claritate flacăra dragostei din sufletul său. N-a spus: „fiind despărţit de voi”, nici: fiind departe de voi, ci: „rămânând orfani de voi”. A căutat un cuvânt în stare să arate durerea sufletului lui. Era, e drept, tatăl tuturora, dar rosteşte cuvinte de copii orfani, care şi-au pierdut în vârstă fragedă tatăl; a voit să arate cât îi este de mare tristeţea lui.

c. Ce dureros lucru e să rămâi orfan din frageda vârstă, când vârsta nu ţi-i de nici un ajutor, când cei ce te ajută nu sunt sinceri, iar duşmanii şi uneltitorii apar pe neaşteptate; stai ca un miel în mijlocul lupilor, te sfâşie şi te atacă toţi din toate părţile. Nu se poate înfăţişa prin cuvinte mărimea acestor nenorocirl. De aceea, şi Pavel, trecând pe dinaintea ochilor totul şi căutând să găsească un cuvânt care să arate pustietatea şi cumplita durere a sufletului său, s-a folosit de acest cuvânt, ca să înfăţişeze suferinţa pricinuită de despărţirea de cei iubiţi ai lui. Şi întăreşte gândul lui prin cele ce adaugă: „Am rămas orfani - spune el - nu pentru vreme îndelungată, ci pentru o vreme; am fost despărţiţi de voi, nu cu sufletul, ci numai cu chipuL. Dar nici aşa nu puteam îndura durerea despărţirii. Ar fi drept - continuă Pavel - să ne mângâiem din destul că suntem legaţi sufleteşte, că suntem în inima voastră, că v-am văzut ieri şi alaltăieri; dar asta nu ne scapă de tristeţe”.

d. - Dar, spune-mi, Pavele, ce vrei, ce doreşti? Ce doreşti cu atâta tărie?

- Doresc să văd chipul lor! Că ne-am sârguit mai mult să vedem faţa voastră.

- Ce spui tu, marele şi vestitul bărbat? Tu, pentru care lumea este răstignită şi eşti răstignit pentru lume81 tu care ai scăpat de toate cele trupeşti şi ai ajuns aproape fără de trup? Atât ai ajuns de robit de dragoste, că te-ai coborât la trupul cel de lut, la cel din pământ, la cel pătimaş?

- Da, răspunde Pavel, şi nu mă ruşinez să spun acestea, ci chiar mă laud cu ele. Le caut pe acestea, pentru că am în mine, ca un izvor, dragostea, mama bunătăţilor.

Şi Pavel nu doreşte numai prezenţa lor trupească, ci mai cu seamă doreşte să vadă chipul lor. „Ne-am sârguit mai mult - spune el - să vedem faţa voastră.”

- Spune-mi, doreşti să le vezi faţa, să le vezi chipul?

- Da, răspunde PaveL. Da, doresc să le văd chipul în care sunt adunate toate simţurile. Sufletul singur legat cu alt suflet gol nu poate nici grăi, nici auzi; dar dacă mă desfăt de prezenţa trupească a celor pe care-i iubesc le şi vorbesc şi sunt auzit de eL. De asta doresc să văd faţa voastră, faţa în care este gura care sloboade glas şi-mi vesteşte cele dinlăuntrul sufletului, în care este auzul, care primeşte cuvintele, în care sunt ochii, care zugrăvesc mişcările sufletului şi prin care mă pot bucura mai bine de sufletul iubit.

13.a. Şi ca să vezi cât de mult ardea Pavel de dorinţa de a-şi vedea prietenii, nu s-a mulţumit să spună „ne-am sârguit mai mult”, ci a adăugat „cu mare dor”. Apoi, pentru că nu voia să se amestece cu ceilalţi, a arătat că îi iubeşte mai mult decât ceilalţi. După ce a spus: „Ne-am sârguit mai mult” şi: „am voit să vin la voi”, s-a desprins de ceilalţi şi, rămânând singur, a adăugat: „Eu, Pavel, o dată şi de două ori”. Prin aceste cuvinte a arătat că s-a străduit mai mult decât alţii. În sfârşit, pentru că n-a reuşit să-i vadă, nu se mulţumeşte cu scrisorile, ci le trimite capul, pe Timotei cel împreună cu el, care-i va fi în loc de scrisori. De asta a şi adăugat, zicând: „De aceea, nemaiputând răbda”82. Iarăşi, ce cuvânt înalt! Câtă putere are acest cuvânt! Arată dragostea lui nestăpânită. După cum unul care s-a aprins, face totul ca să scape de foc, tot aşa şi Pavel, aprins de dragoste, caută pe cât poate oarecare uşurare: „Nemaiputând răbda noi, am trimis pe Timotei, slujitorul Evangheliei şi împreună-lucrător cu noi83; am rupt pe lângă mine pe cel mai de trebuinţă mădular al meu; am schimbat durerea cu durere”. Că nu îndura cu uşurinţă nici lipsa lui Timotei şi că din dragoste pentru tesaloniceni a preferat povara aceasta foarte mare, a arătat-o şi pe aceasta spunând: „Am hotărât să rămânem singuri la Atena”84. Ce suflet care se identifică desăvârşit cu dragostea! Sune că a rămas singur, pentru că s-a despărţit de un frate, când erau atâţia cu el!

b. Cugetă, dar, la acestea necontenit şi tu! Şi cu cât viaţa e mai plină de dureri, cu atât vei avea mai mult de câştigat dacă o înduri cu mulţumire. Aduc nespuse cununi nu numai durerile trupeşti, pricinuite de lovituri, ci şi durerile sufletului; şi durerile sufletului mai mult decât cele ale trupului, când cei loviţi le îndură cu mulţumire. După cum ai primi mari răsplăţi dacă spre slava lui Dumnezeu ai suferi cu curaj biciuirea şi sfâşierea trupului, tot aşa aşteaptă mari răsplăţi şi pentru suferinţele sufleteşti ce le înduri acum. Nădăjduieşte că ai să vezi negreşit iarăşi, că ai să scapi de durerea aceea şi ai să ai mare câştig, şi atunci şi acum, de pe urma acestei dureri.

Îţi sunt de ajuns acestea ca să te mângâie; dar mai bine spus, nu numai pe tine, ci chiar şi pe un om cu puţină minte şi cu sufletul de piatră. Dar când e vorba de atâta pricepere, de atâta bogăţie de credinţă, de atâta înălţime creştinească şi de un suflet care a călcat în picioare toate gândurile lumeşti, vindecarea e mult mai uşoară.

c. Arată-mi, dar, şi aici dragoste, ca să aibă şi scrisorile mele asupra ta mare putere; tot atâta câtă aveam când eram alăturea de tine. Şi mi-o vei arăta negreşit dacă aflu că ai avut un câştig oarecare de pe urma scrisorilor mele; dar mai bine spus, nu numai un câştig oarecare, ci atât de mare câştig cât doresc. Doresc să fii atât de veselă acum pe cât erai când te vedeam. De voi afla aceasta, îmi va fi şi mie mai uşoară singurătatea, în care mă găsesc. Deci, dacă vrei să mă bucur şi eu mai mult - şi ştiu că vrei să te sârguieşte mult - arată-mi că ai alungat din suflet toată povara tristeţii şi că eşti liniştită. Dăruieşte-mi această răsplată pentru prietenia şi dragostea ce ţi-o port. Ştii, doar, ştii bine, cât curaj îmi dai, de faci ce-ţi spun şi dacă-mi arăţi adevărul prin scrisori.

49 Scrisă din Cucuz la sfârşitul anului 404 [= II, PG 52].
50 Corinteni 5, 1.
51 Corinteni 5, 11.
52 Icorinteni 5, 2.
53 IICorinteni 2, 7.
54 Corinteni 2, 11.
55 Matei 24, 29.
56 Corinteni 7, 34.
57 Matei 25, 1-11.
58 Matei 25, 34-36.
59 Isaia 3, 15-17.
60 Isaia 3, 23.
61 I Timotei 2, 9.
62 Luca 20, 35.
63 Matei 6, 24-26.
64 Luca 6, 27.
65 Matei 19, 12.
66 Facere 17, 16-19.
67 Facere 22, 1-10.
68 Iov 6, 7.
69 Iov 30, 10.
70 Iov 30, 1.
71Iov 1, 21.
72 Isus Sirah 29, 27.
73Luca 16, 23.
74 Matei 18, 6.
75 ICorinteni 12, 21.
76 Amos 8,11.
77 IICorinteni 11, 23-26.
78 IICorinteni 2, 12-13.
79 Tesaloniceni 2, 17-18.
80 Tesaloniceni 3, 1-2.
81 Galateni 6, 14.
82 I Tesaloniceni 3, 1.
83 I Tesaloniceni 3, 1-2.
84 I Tesaloniceni 3, 1.

Sursa:

http://www.ioanguradeaur.ro/686/cuvioasa-olimpiada-scrisoarea-viii/