Era noapte când am intrat în sat, porțile erau toate închise, în curți, câinii simțind miros de străin au început să latre. Unde să mă duc? La ce poartă să bat? La casa popii, unde toți străinii găsesc adăpost! Preoții din satele noastre nu sunt oameni cultivați, sunt puțin instruiți și nu pot susține o discuție teologică despre doctrina creștină; dar Hristos trăiește în inima lor și îl văd cu ochii lor, uneori la căpătâiul unui rănit în război, alteori stând sub un migdal înflorit primăvara.
O poartă s- adeschis și a ieșit o bătrânică, cu o lampă în mână, să vadă cine era străinul care sosise atât de târziu în sat. M-am oprit:
- Să-ți dea Dumnezeu sănătate, mătușică, i-am zis, îndulcindu-mi glasul, ca să nu-i fie frică de mine; nu sunt de pe aici și nu am unde dormi; vrei să fii așa de bună și să mă îndrepți spre casa parohială?
- Să trăiești, fiule; o să țin lampa ca să nu te împiedici. Domnul fie lăudat, la unii le-a dat pământ, la alții pietre; noi am avut parte de piatră. Uită-te la picioare și ține-te după mine.
Mi-a luminat drumul cu lampa, am luat-o după colț și am ajuns la o poartă arcuită; un felinar era agățat afară.
- Iaca, aici e casa popii, a zis bătrânica.
A ridicat lampa, mi-a luminat fața, a oftat, dădu să zică ceva, dar se răzgândi.
- Mulțumesc pentru bunătatea dumitale, am zis, și iartă-mă că te-am pus pe drum. Noapte bună!
Ea se uita la mine și nu pleca.
- Dacă nu ți-e cu supărare, a zis ea, hai mai bine să înnoptezi în căsuța mea sărmană.
Dar eu băteam deja la poartă. Am auzit pași greoi în curte, poarta s-a deschis, în fața mea a apărut un om bătrân, cu barba albă ca neaua, cu pletele căzute pe umeri. Fără să mă întrebe cine eram, orice voiam, mi-a întins mâna:
- Fii bine-venit! Nu ești de pe aici? Intră!
Am intrat. Am auzit șoapte, strigăte, uși care se închideau și se deschideau, femei se furișau grăbite și dispăreau în odaia vecină. Preotul m-a poftit pe divan.
- Preoteasa nu se simte prea bine, o s-o ierți, dar o să pregătesc eu ceva de mâncare pentru tine, o să pun masa și o să fac patul ca să dormi.
Glasul îi era grav și îndurerat; m-am uitat la el; era tare palid, ochii îi erau umflați și roșii, parcă ar fi plâns. Dar nici nu mi-a trecut prin cap că era vorba de o nenorocire; am mâncat, m-am culcat și dimineața preotul a venit și mi-a adus o cană cu lapte, o felie de pâine și brânză. Am dat mâna cu el, i-am mulțumit, luându-mi rămas bun.
- Dumnezeu să te aibă în pază, fiule! Du-te cu Domnul!
Am plecat. La capătul satului m-am întâlnit cu un bătrân; m-a salutat, ducându-și mâinile la piept.
- Unde ai înnoptat, fiule? m-a întrebat el.
- La popa, moșule!
Bătrânul a suspinat:
- O, sărmanul! mi-a zis el. N-ai prins nimic de veste?
- Ce veste?
- I-a murit feciorul ieri dimineață, singurul copil; n-ai auzit bocetele femeilor?
- N-am auzit nimic, moșule, nimic!
- L-au pus în odaia din fund și și-au înăbușit plânsul ca să nu auzi, să nu te supere... Călătorie bună!
Ochii mi s-au împăienjenit.
- De ce plângi? a întrebat bătrânul cu mirare. Se vede că ești tânăr și nu ești obișnuit cu moartea. Mergi cu bine!
(Nikos Kazantzakis - Raport către EL Greco)