Sfântul
Ioan din Kronstadt este unul dintre cei mai populari și mai iluștri sfinți
ortodocși. Cu toate acestea, puțini știu că el a fost un preot căsătorit.
Printre numeroasele fotografii pe care le avem cu Sfântul, știm doar de una
singură – fotografie de grup – în care
Sfântul Ioan este alături de soția sa, Elisabeta Konstantinovna, și
chiar și aici ea nu se diferențiază de ceilalți care îl înconjoară. Următoarea
mărturie, scrisă de nepoata ei, relevă că ea însăși a ales să rămână în
„umbră”, ascunsă de lume, mânată fiind de sufletul ei blând și smerit.
La
începutul căsătoriei lor, Sfântul Ioan i-a spus miresei sale: „Elisa, sunt
destule familii fericite în lume fără noi. Să ne dedicăm împreună viețile
noastre pentru slujirea Lui Dumnezeu.” Pentru a consolida slujirea lor, Sfântul
Ioan i-a cerut să renunțe la relațiile maritale, pentru a trăi ca frate și
soră. Elisabeta a acceptat. Un astfel de angajament – o formă rară de asceză –
nu a fost ușor, dar pentru următorii 53 de ani Elisabeta a fost o soție credincioasă. Dragostea ei față de semeni, făcută din toată
inima, devotamentul dezinteresat față de soțul și aproapele ei pot servi ca model, nu numai
pentru protoprezbitere sau pentru preotese, dar și pentru toate femeile
ortodoxe de astăzi.
În data de 22 mai 1909,
la 9.30, după lungi suferințe, văduva Părintelui Ioan din Kronstadt, Elisabeta
Konstantinovna Sergiev a plecat în liniște din această viață. Conform
doctorului ei, cauza decesului a fost starea de neputință trupească, însoțită de slăbirea inimii. Domnul a rânduit ca ea să se
pregătească din timp și constant pentru viața veșnică: în ultimii ani ai vieții
Matușka Elisabeta, urmând sfaturile și dorințele
soțului ei, omul rugăciunii, se împărtășea de multe ori fie la catedrală, fie
acasă, atunci când picioarele ei au fost prea slabe să iasă din casă; în
ultimul an ea s-a împărtășit zilnic. Pe 21 mai, ea s-a împărtășit, așa cum îi
era obiceiul – se pare că pentru ultima oară. La ora 18.00 ochii ei s-au închis
și după 22.00 ea nu a mai dat semne de conștiență. Ultimul ei cuvânt a fost
„Vreau”, vorbit ca răspuns la oferta de a bea apă sfințită. Dar nu a mai fost
capabilă să înghită. Ea a murit în pace în dimineața următoare, în timp ce se
citea canonul pentru plecarea sufletului. De duminica Sfântului Apostol Pavel,
la cererea ei, a participat la Taina Sfântului Maslu, fiind unsă cu mir, și
apoi a spus de mai multe ori: „Sunt așa fericită că am fost unsă cu mir și că
m-am pregătit”. Ea a fost înmormântată duminica, pe 24 mai, în Kronstadt, pe
partea stângă a curții catedralei.
Aceasta s-a născut pe 4
mai, în anul 1829, în Gdov, unde tatăl ei, protopopul Konstantin Nesvitsky, a
slujit în catedrala oraşului şi a fost paroh al unei parohii din districtul Gdoyak.
Transferat
la Kronstadt, la cererea paraclisierului Catedralei Sfântul Andrei, starea lui
slabă de sănătate nu i-a permis să slujească acolo mult timp, iar în 1855 a dat
postul unui preot tânăr, Ioan Ilyitch Sergiev, care se căsătorise cu fiica lui
Elisabeta. Ca tânără căsătorită, ea a
trebuit să aibă grijă de un tată în vârstă (care a devenit un văduv în același
an), trei frați adulți și două
surori. Toți locuiau împreună, Elisabeta îndeplinindu-și responsabilitățile de
gospodină a casei și de mamă – purtând pe umeri un jug greu. Câțiva ani mai
târziu, frații ei au fost capabili să se întrețină și s-au mutat pe cont
propriu, în timp ce Elisabeta a aranjat pentru surorile ei să se căsătorească cu
doi profesori de la Seminarul din Petersburg, care mai apoi au devenit preoți.
Ea și Părintele Ioan au făcut tot posibilul pentru a le vedea pe fete bine
stabilite. Lipsit de resurse financiare, Părintele Ioan, în ambele cazuri, a
apelat la ajutorul enoriașilor, întrebându-i dacă nu ar putea contribui la
zestrea cumnatelor sale. Mulți plini de bună voință au ajutat, însă alții au
răspuns cu răceală tânărului preot, o atitudine pe care nu de puține ori o
întâlnim și noi astăzi.
După
ce s-au măritat, surorile mergeau în vizite la Kronstadt. La o astfel de
vizită, în anul 1870, în locuința Părintelui Ioan, sora cea mai mică a dat
naștere unui fetițe: aceasta eram eu. În cele din urmă, am fost dusă acasă, dar
Domnul Dumnezeu a rânduit ca adevărata mea casă să fie liniștita, pașnica
locuință a acelui Păstor vrednic de pomenire, sub acoperământul său
binecuvântat.
În
1872 tatăl meu a trecut la Domnul, lăsând-o pe mama fără resurse financiare.
Unchiul meu, văzând situația noastră neajutorată, i-a zis soției sale: „Noi nu
avem copii. Hai să o luăm noi și să o creștem ca pe copilul nostru”. Zis și
făcut. Și așa s-a întâmplat, din voia
Lui Dumnezeu, am ajuns în grija unchiului meu și a mătușii mele, foarte dragi
mie, care necontenit s-au îngrijit de bunăstarea mea, ca cei mai iubitori
părinți pentru copilul lor preferat.
La
fel ca Părintele Ioan, care nu a avut o viață proprie, oferindu-se în slujba
aproapelui său, Elisabeta Konstantinovna nu a trăit pentru ea însăși; cercul ei
de activitate a fost circumscris la serviciu, la rudele ei și la cei apropiați:
ea s-a bucurat de bucuriile lor și s-a întristat de necazurile lor. Îmi aduc
aminte de ea când avea 45 de ani. Avea trăsături bune, nobile, fiind foarte
activă, întotdeauna frământându-se pentru câte ceva. Îi plăcea să fie în jurul oamenilor, hrănindu-i. O văd
și acum, în bucătărie cu un șorț alb legat în jurul taliei ei, făcând o
plăcintă dulce. Îi plăcea să gătească, să meargă la cumpărături, având grijă de
toată lumea și asigurându-se că totul era curat și mâncarea gustoasă. De multe
ori unchiul meu, gustând plăcinta lui favorită de mere, spunea: „Tu ești
maestra mea în gătitul plăcintelor!”.
Elisabeta
Konstantinovna era inimoasă, mereu cumpătată, tandră. Îi plăcea ca oamenii să o
viziteze, oferindu-le o primire călduroasă; unchiul, văzându-i ospitalitatea și
sinceritatea, spunea despre stăpâna casei plină de viață: „Este o preoteasă adevărată”.
Cu
toate că își îndeplinea sarcinile din casă, mătușa nu m-a neglijat. Ea își
petrecea tot timpul liber cu mine, dormea în aceeași cameră cu mine, m-a
învățat să citesc în limba rusă și în limba franceză; mai târziu, când am
intrat la școală, îmi pregătea micul dejun, mă însoțea zilnic la școală, mă
aducea acasă și îmi verifica lecțiile. Îmi aduc aminte că înainte ca mătușa mea
să înceapă să mă învețe, unchiul a slujit slujba moliftei la Catedrala
Sfântului Andrei, în cinstea Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian
și a profetului Naum. Unchiul însuși m-a dus la examenele de admitere, a plătit
pentru educația mea din propriul salariu modic, urmărind progresul meu cu
interes, săptămânal se uita peste carnetul meu de note și îl semna. Având în
vedere aceste condiții favorabile, nu-i de mirare că am devenit o
elevă eminentă. Acest lucru a adus o mare bucurie păzitorilor mei, și unchiul a
informat repede mai multe cunoștințe de vestea cea bună: „Nepoata și pupila
noastră, Ruth, a absolvit cu o medalie de aur”.
Încă
din cele mai timpurii amintiri, pot spune că mătușa își trata soțul cu dragoste
smerită și cu respect. Când se întorcea obosit de la vizitele pe care le făcea
enoriașilor sau de la slujbe, ea se grăbea să-i scoată încălțămintea și să-l
ajute să se dezbrace, insistând ca el să se întindă pentru a se odihni. Apoi,
liniștea domnea în locuință, mătușa păzind scurtele perioade de odihnă ale
preotului ei harnic.
Unchiul
avea o constituție destul de slabă și se îmbolnăvea frecvent. În acele vremuri,
mătușa se transforma într-o asistentă medicală neobosită: ea a petrecut nopți
întregi la patul pacientului. În 1879, Părintele Ioan s-a îmbolnăvit foarte
grav de pneumonie. El stătea ore întregi cu ochii închiși, într-o stare de semi
– conștiență. Când își revenea, spunea des: „Mă doare capul insuportabil de tare de parcă m-ar fi lovit cineva
cu un ciocan”. La un moment dat, mătușa stătea lângă patul Părintelui și
plângea. Deschizându-și ochii, acesta s-a uitat la ea și i-a zis: „Nu plânge, Elisa.
Din voia Domnului mă voi reface, însă dacă nu se va întâmpla asta, Dumnezeu și
oamenii buni nu te vor abandona”. Peste câteva zile, într-o dimineață mătușa a
venit la mine în cameră și tremurând de emoție mi-a zis: „Unchiul se simte mai
bine; crizele au luat sfârșit!”. Ne-am uitat una la alta, ne-am îmbrățișat
strâns și am început amândouă să plângem; erau lacrimi de fericire…
Când Batiușka (Părintele) mergea frecvent – și mai
târziu, zilnic – în Petersburg, mătușa îl aștepta, chiar dacă era foarte târziu,
în ciuda faptului că starea ei de sănătatea nu era foarte bună; ea suferea
constant de dureri de cap și câțiva ani a fost tulburată de insomnie. În timp,
slăbiciunea ei fizică a forțat-o să renunțe la slujirea ei; pentru ea, draga,
acest lucru a însemnat o privare severă! Îmi vine în minte următoare
întâmplare: în urmă cu câțiva ani, în timpul iernii, unchiul a ieșit afară după
o baie purtând pantofi strâmți. Mătușa s-a supărat foarte tare și, neputând să
meargă foarte repede, m-a trimis pe mine să îi spun Părintelui că riscă să se
îmbolnăvească dacă a ieșit îmbrăcat așa subțire. Venind de afară, unchiul s-a
dus direct la mătușa în sufragerie și i-a zis, mângâind-o pe umăr, „Mulțumesc,
draga mea, pentru grija ta, dar nu îți fă griji, picioarele mele sunt calde.”
Unchiul aprecia foarte
mult atenția pe care ea i-o acorda, și o trata în același mod. Când era
prea bolnav pentru a merge la Petersburg, și mai târziu chiar și pe lângă Kronstadt,
el nu se așeza să mănânce fără a intra în camera de zi sau în camera mătușii, în
funcție de unde se afla ea, și o chema la masă. „Când mănânc singur,” spunea
el, „nu am poftă de mâncare.” Nu a trecut nici o seară, fără ca unchiul să nu
meargă la mătușa să-i spună noapte bună și să o binecuvânteze înainte de a
merge la culcare: „Îți doresc noapte bună”, „Dormi în pace”, „Dumnezeu fie cu
tine”, „Dumnezeu să te protejeze” – obișnuia el să-i spună înainte de a se
retrage la studiu sau la somn. Nu cu mult timp înainte de a muri unchiul,
Matușka s-a îmbolnăvit de gripă, în acest timp grija lui pentru ea fiind foarte
evidentă. Era atât de înduioșător să vezi cum săracul de el suferea, abia
putând să meargă, ducându-se să o binecuvânteze de câteva ori pe zi și seara
înainte de culcare, mângâindu-i părul și spunându-i: „Draga mea, draga mea,
suferim împreună”. El avea să stea pentru o perioadă lungă de timp lângă ea pe
scaun, dând din cap și uitându-se cu compasiune la soția lui bolnavă; câteodată
el își întorcea privirea către icoana din colț și se ruga mult timp și liniștit
pentru ea. De obicei, când cineva îl
întreba pe unchiul despre starea lui de sănătate sau a mătușii, acesta spunea
„Suntem amândoi bolnavi” sau „Ne pregătim amândoi să murim”. La un moment dat i
s-a spus că mătușa se va simți din ce în ce mai rău, el a venit și i-a spus ei:
„Nu deznădăjdui, Dumnezeu este milostiv, El îți va da răbdare să înduri această
suferință și te va vindeca”. În noiembrie, în timp ce cina împreună cu mătușa
și doi oaspeți, unchiul le-a spus că starea lui de sănătate se înrăutățea.
Mătușa, dorind să-l încurajeze, a zis: „Tu întotdeauna te simți bine primăvara;
când va veni primăvara o să îți revii”. „La primăvară, spui?”, unchiul i-a
răspuns, „Tu vei prinde primăvara, dar eu nu”. A avut dreptate: el a murit în
decembrie, iar ea în mai. Atunci când, de 6 decembrie, Batiușka nu a mai avut puterea de a sluji Sfânta
Liturghie, dar se împărtășea zi de zi acasă, el va veni în camera la Matușka sa
bolnavă, cu potirul pentru a o împărtăși, spunând: „Domnul meu și Dumnezeul
meu!”, „Cu frica de Dumnezeu și cu credința să vă apropiați”, „Primiți Trupul
și Sângele Lui Hristos”, „Pace ție, draga mea, te felicit”. În dimineața zilei de 17, Batiușka a împărtășit-o pe soția lui pentru ultima dată. Din data de 18, el nu a mai părăsit biroul.
După trecerea la Domnul
a unchiului, starea de sănătatea a mătușii a început să se deterioreze din ce
în ce mai rapid. Ea a devenit foarte slabă, nu își mai putea folosi mâinile și
picioarele, inima ei a începuse să slăbească. Îi lipsea foarte mult soțul ei, vrednic
de pomenire, și izbucnea în lacrimi de fiecare dată când îi auzea numele; ea nu
putea accepta că unchiul nu mai era printre cei vii și spunea oamenilor: „Mă
gândesc că Ivan Ilyitch nu a murit, ci pur și simplu s-a dus într-o călătorie
undeva, cum obișnuia să meargă în Moscova, și se va întoarce.” Nu cu mult timp
înainte de a muri, Matușka a văzut un portret a lui Batiușka în casa unui
cunoscut și a izbucnit în lacrimi incontrolabile: „Ivan Ilyiteh, Ivan Ilyitch”,
iar atunci când au încercat să o consoleze cu gândul că el a fost acum
binecuvântat și fericit, ea a răspuns: „Este minunat pentru el, dar e atât de
greu pentru mine, la urma urmei, am fost împreună 53 de ani.”
Simțind moartea sa
iminentă, Matușka, stând în scaunul ei, ridica frecvent privirea la icoane, și
spunea: „Trebuie să mă pregătesc, trebuie să Îl rog pe Dumnezeu să ierte toate
păcatele mele”. De multe ori, ea își amintea și era consolată de cuvintele vrednicului
de pomenire Batiușka, mijlocitorul nostru comun înaintea Domnului Dumnezeu,
care pe 17 decembrie, când i s-a spus că Matușka sa era bolnavă, s-a întristat
pentru că ea nu a mai putut intra în biroul lui și să aibă grijă de el: „Spune-i
soției mele că ea este mereu cu mine și eu sunt mereu cu ea”. Aceste cuvinte au
încurajat-o foarte mult pe mătușa în suferințele sale prelungite, consolând-o
cu speranța că și după moartea lui Batiușka, acesta nu o va părăsi și o va lua
lângă el, că el o va întâmpina în Împărăția Cerurilor, că prin mijlocirea
acestuia va ajunge la Tronul Celui Preaînalt. Noaptea, de multe ori, mătușa își
punea sutana unchiului sau se acoperea cu ea. De fiecare dată când mergeam la
mănăstirea Sfântului Ioan de Rila, ea îmi spunea: „Fă o metanie pentru mine
înainte mormântului unchiului tău”, și începea să plângă neconsolată. Dacă
picioarele și mâinile începeau să o doară foarte rău, ea imediat cerea să fie
unsă pe locurile afectate cu uleiul adus de la candela care se afla la
mormântul Părintelui.
Foarte credincioasă,
Matușka și-a pus toată nădejdea în mila Lui Dumnezeu și s-a dedicat, cu toată
inima, mântuirii sufletului ei. „Ivan
Ilyitch, binecuvântează-mă, roagă-te pentru mine”, repeta ea de câteva ori pe
zi, fiind tristă pentru că i-a supraviețuit marelui ei soț preot. După
adormirea lui, ea se ruga cu sinceritate, cu lacrimi, dar în marea ei smerenie,
mătușa se temea că rugăciunile ei nu vor fi auzite curând și le cerea
celorlalți să se roage pentru ea. Când mergeam noaptea acasă, după ce îi
spuneam la revedere, ea îmi zicea tot timpul „Roagă-te pentru mine”. Când
mergeam la Privegherea sau la Sfânta Liturghie, auzeam aceeași cerere, venind
din adâncul inimii ei: „Roagă-te pentru mine”, și mă rugam pentru ea, așa cum
știam mai bine.
Într-o zi, înainte să
ajung, starea mătușii se înrăutățise, dar s-a consolat doar cu gândul că
„Astăzi este sâmbătă, Ruth va merge la Priveghere și se va ruga pentru mine”. M-a impresionat credința mătușii că, prin rugăciunea mea slabă, va primi ușurare în suferințele ei.
În încheierea acestei
scurte relatări, dedicată memoriei acestei preotese de neuitat, eu nu pot omite
să menționez două dintre caracteristicile sale cele mai remarcabile: o profundă
smerenie și blândețe, în aceste două virtuți fiind exprimată toate măreția
sufletului ei. Ea nu a fost niciodată supărată pe nimeni, nu a purtat pică
nimănui. Dacă cineva o ofensa sau era nepoliticos, ea nu punea la socoteală
răul și ierta acea persoană din străfundul inimii ei. Ca răspuns la întrebarea
„Ai rea-voință față de cineva?”, Matușka spunea invariabil: „Nu, față de
nimeni”. Fiind ea însăși iertătoare, îi învăța pe ceilalți să acționeze la fel,
spunându-le: „Nu fiți supărați, Dumnezeu Însuși va arăta cine are dreptate și cine
este de vină, în timp ce noi trebuie să iertăm.”
Mătușa nu și-a permis
niciodată să se amestece în treburile Părintelui ei; ea nu a încercat niciodată să se pună înaintea lui sau să stea
pe un picior de egalitate cu el; a rămas mereu în umbră, ea strălucea prin faptele lui creștine, minunate; ca o soră blândă și o
mamă iubitoare, ea a păzit comoara comună: bolnavă, slabă, practic fără a-și
putea folosi picioarele ei, ea spunea la toată lumea: „Fii liniștit, Batiușka
doarme”, „Nu primesc pe nimeni de acum, Batiușka nu este bine”. Batiușka îi cunoștea
sufletul, a apreciat foarte mult puritatea, blândețea și smerenia ei, spunând
despre ea: „Soția mea este un înger”. Oare știu mulți că în spatele Marelui Sfânt,
Părintele Ioan, se afla o protectoare, gata să-și dea viața ei pentru el? Dacă
oamenii nu știau pe vremea aceea, să afle acum și poate se vor ruga sincer
pentru această preoteasă pură și blândă, slujitoarea Domnului, Elisabeta!
Îți suntem profund
recunoscători ție, minunată mamă și educatoare care te-ai jertfit, dragă soție
fecioară, te vom pomeni mereu, candelă aprinsă în Rusia, în inimile noastre, și
în cele ale copiilor și ale nepoților noștri.
Din Amintirile lui R.G.
Shemyakina, retipărite în Otets Ioana
Kronshtadtsky de P.M. Cijov, Jordanville, 1958
IN MEMORIAM
Cuvânt rostit de parohul Catedralei Sfântul Andrei,
Kronstadt, protopopul Alexandru Popov, la înmormântarea preotesei Elisabeta
„Fericiţi cei blânzi,
că aceia vor moşteni pământul.” (Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 5, Versetul 5)
Într-adevăr, în ultima
perioadă Matușka Elisabeta Konstantinovna era plină de blândețea evanghelică…
Ea întruchipa nu numai această poruncă a Mântuitorului, ci și: „Fericiţi cei
săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Sfânta Evanghelie după
Matei, Capitolul 5, Versetul 3). Ea întotdeauna a rămas în umbră și s-a arătat pe
ea însăși blândă în cel mai înalt grad. E
posibil ca altcineva în locul ei să se fii mândrit și i-ar fi făcut pe ceilalți
să vadă cât de importată este ea, ca soție a unui bărbat atât de mare. Dar
nimeni nu a remarcat o astfel de pornire la Matușka, ea a încercat cu orice
modalitate să evite toată cinstea. Când a fost abordată și rugată să obțină o
întâlnire cu Părintele Ioan, ea refuza smerită să facă acest lucru. În locuința
sa, chiar dacă ea era stăpâna casei, era doar cu numele; de fapt, casa
Părintelui Ioan aparținea tuturor, iar ea nu a obiectat în nici un fel. Dimpotrivă,
prin intervenția bine intenționată chiar l-a asistat pe Părintele Ioan în
lucrările sale sfinte.
Fie ca mormântul
slujitoarei, plecate la Domnul, să ne amintească mereu de Matușka Elisabeta Konstantinovna
- blândă, smerită, plină de bunăvoință, capabilă să-și păstreze aceste calități
superioare ale unei femei, chiar și în acele circumstanțe excepționale în care
viața a pus-o. Pe mormântul ei ar fi cel mai potrivit să se însemneze
cuvintele: „Aici este blândețe, aici este smerenie”, nefiind nevoie de altele:
citind aceste cuvinte, toți cei care au cunoscut-o pe Elisabeta Konstantinovna
vor înțelege imediat cine este cea care odihnește sub acea lespede, va înțelege
că acolo a existat întruparea a două dintre cele mai mari virtuți creștine -
blândețea și smerenia - cele mai frumoase podoabe ale sufletului…
Traducere din limba engleză de Diana Corina Aldea după http://www.pravmir.com/a-real-matushka-elizabeth-constantinovna-sergiev/