Comentariile de mai jos s-au adunat off-topic
într-un număr prea mare, la această postare.
Pentru a nu
distrage atenţia asupra comentariilor la subiect, am considerat necesar mutarea
lor de acolo. Aşa a apărut această postare.
Preoteasa Natalia
Dialogul a pornit
de la afirmaţia preotesei Simona:
„... Cum am putea, dragi doamne preotese, să trăim acea bucurie
continuă – de care vorbește atât de
frumos și lămurit maica Siluana – cu atât
mai mult cu cât am fost dăruite de Bunul
Dumnezeu de darul preoției soților noștri, la care,
implicit, suntem și noi
parte?…”
Şi a continuat extinzându-se şi la
alte teme:
Dragă
preoteasă Simona Nicoleta,
cu drag şi fără nicio o urmă de superioritate vreau să fac o precizare care se impune la răspunsul tău - din punctul meu de vedere, bineînţeles. Pentru că am avut cititoare care au înţeles eronat mesajele noastre (A se vedea coemntariile de pe http://slujireapreotesei.blogspot.ro/2012/01/pastoratia-depinde-de-masura-in-care.html?showComment=1350147519415), trebuie să menţionez că noi ca preotese NU primim Taina Hirotoniei. Aceasta este primită doar de către preot, soţul nostru. Deci, în concluzie, noi NU sîntem dăruite cu darul preoţiei soţului nostru. Am văzut acum că era de fapt o întrebare şi în textul tău. Iar acesta este răspunsul meu. Cu nădejdea de a fi bine înţeleasă şi cu bucuria întîlnirii, preoteasa Eufemia (23 ianuarie 2013, 20:18 )
cu drag şi fără nicio o urmă de superioritate vreau să fac o precizare care se impune la răspunsul tău - din punctul meu de vedere, bineînţeles. Pentru că am avut cititoare care au înţeles eronat mesajele noastre (A se vedea coemntariile de pe http://slujireapreotesei.blogspot.ro/2012/01/pastoratia-depinde-de-masura-in-care.html?showComment=1350147519415), trebuie să menţionez că noi ca preotese NU primim Taina Hirotoniei. Aceasta este primită doar de către preot, soţul nostru. Deci, în concluzie, noi NU sîntem dăruite cu darul preoţiei soţului nostru. Am văzut acum că era de fapt o întrebare şi în textul tău. Iar acesta este răspunsul meu. Cu nădejdea de a fi bine înţeleasă şi cu bucuria întîlnirii, preoteasa Eufemia (23 ianuarie 2013, 20:18 )
Așa este. Mulțumesc mult pentru completare, dragă
preoteasă Eufemia!
Noi, ca preotese, nu suntem hirotonite, ci ne-mpărtășim de preoție în virtutea Tainei Cununiei, prin care suntem amândoi – soțul și soția - un singur trup, ca-n fiecare familie.
Doamne ajută!
Cu nădejde de mântuire, psa Simona
Noi, ca preotese, nu suntem hirotonite, ci ne-mpărtășim de preoție în virtutea Tainei Cununiei, prin care suntem amândoi – soțul și soția - un singur trup, ca-n fiecare familie.
Doamne ajută!
Cu nădejde de mântuire, psa Simona
Slujirea preotesei spunea...
Dragă
preoteasă Simona Nicoleta, nu vreau să transform dialogul dintre noi într-o
polemică teologică, numai că trebuie, din nou, să discutăm mai profund ceea ce
ai scris. Consider că dialogul e benefic, deoarece ne ajută pe fiecare dintre
noi să ne clarificăm poziţia pe care o adoptăm despre rolul preotesei în
Biserica Ortodoxă. Deci, părerea mea este că, de vreme ce primim Taina Cununiei
întîi şi doar apoi, soţul nostru primeşte el singur Taina Preoţiei, nu putem în
niciun caz "să ne împărtăşim" de preoţia lui decît aşa cum spunea
preoteasa Alexandra: "preoteasa primeste Sfanta Impartasanie, anafora si
mirul pe frunte de la sotul ei". Deci, preoţia se acordă unei persoane
masculine, nu familiei. Preoţia nu se acordă prin căsătorie, ci prin hirotonie.
Hirotonia nu e condiţionată de căsătorie: pot fi şi preoţi monahi şi preoţi
celibi.
La greci există chiar un ritual în care episcopul la hirotonia întru preot îi ia acestuia verigheta şi o pune pe masa Sfîntului Altar, unde rămîne pentru totdeauna. Acesta nu o mai poartă pe degetul inelar al mîinii drepte. Prin acest ritual se arată că singura slujire a preotului este Biserica, cea mai înaltă şi cea mai deplină slujire pentru el.
Cu alte cuvinte, noi nu facem parte nici din clerul superior, nici din clerul inferior şi nu avem o altă slujire în Biserică decît aceea pe care o au toate femeile ortodoxe. Nici măcar nu putem să îl avem pe soţul nostru duhovnic(în conformitate cu canoanele Bisericii noastre). Soţiei preotului nu i se acordă nicio hirotesie sau vreo rugăciune specială.
De asemenea, în Tradiţia nostră nescrisă preotul nu îşi botează copiii, nu îi cunună, nu-şi înmormîntează părinţii.
Deci, cum crezi tu că "ne-mpărtășim de preoție în virtutea Tainei Cununiei, prin care suntem amândoi – soțul și soția - un singur trup, ca-n fiecare familie"? Nu ştiu unde ai găsit ideea aceasta sau cum ai ajuns la ea. Cred că astfel de idei deschid calea spre derapaje teologice de genul preoţiei femeii (ca în Bisericile protestante), dar şi spre mentalităţi eronate cu privire la soţia preotului ortodox (de vreme ce sîntem un singur trup, putem bietele de noi să miruim, să spovedim, să săvîrşim Sfintele Taine? În mod categoric, NU.) Nici în Biblie nu există o asemenea idee, dar nici Sfinţii Părinţi în Tratatele despre Preoţie nu pomenesc nimic despre vreo slujire specială a preotesei sau despre vreo "împărtăşire de preoţie" - după ştiinţa mea.
Aşadar, o preoteasă ortodoxă este soţia preotului ortodox. Ea ar trebui să fie un model pentru celelalte femei în ceea ce priveşte smerenia, evlavia, viaţa curată; să fie prima care îl ascultă pe soţul ei şi prima care îl ajută, o bună gospodină, o bună mamă; cu alte cuvinte, o bună creştină. Şi atît. Nimic mai mult.
Noapte cu înger de pace!
preoteasa Eufemia
La greci există chiar un ritual în care episcopul la hirotonia întru preot îi ia acestuia verigheta şi o pune pe masa Sfîntului Altar, unde rămîne pentru totdeauna. Acesta nu o mai poartă pe degetul inelar al mîinii drepte. Prin acest ritual se arată că singura slujire a preotului este Biserica, cea mai înaltă şi cea mai deplină slujire pentru el.
Cu alte cuvinte, noi nu facem parte nici din clerul superior, nici din clerul inferior şi nu avem o altă slujire în Biserică decît aceea pe care o au toate femeile ortodoxe. Nici măcar nu putem să îl avem pe soţul nostru duhovnic(în conformitate cu canoanele Bisericii noastre). Soţiei preotului nu i se acordă nicio hirotesie sau vreo rugăciune specială.
De asemenea, în Tradiţia nostră nescrisă preotul nu îşi botează copiii, nu îi cunună, nu-şi înmormîntează părinţii.
Deci, cum crezi tu că "ne-mpărtășim de preoție în virtutea Tainei Cununiei, prin care suntem amândoi – soțul și soția - un singur trup, ca-n fiecare familie"? Nu ştiu unde ai găsit ideea aceasta sau cum ai ajuns la ea. Cred că astfel de idei deschid calea spre derapaje teologice de genul preoţiei femeii (ca în Bisericile protestante), dar şi spre mentalităţi eronate cu privire la soţia preotului ortodox (de vreme ce sîntem un singur trup, putem bietele de noi să miruim, să spovedim, să săvîrşim Sfintele Taine? În mod categoric, NU.) Nici în Biblie nu există o asemenea idee, dar nici Sfinţii Părinţi în Tratatele despre Preoţie nu pomenesc nimic despre vreo slujire specială a preotesei sau despre vreo "împărtăşire de preoţie" - după ştiinţa mea.
Aşadar, o preoteasă ortodoxă este soţia preotului ortodox. Ea ar trebui să fie un model pentru celelalte femei în ceea ce priveşte smerenia, evlavia, viaţa curată; să fie prima care îl ascultă pe soţul ei şi prima care îl ajută, o bună gospodină, o bună mamă; cu alte cuvinte, o bună creştină. Şi atît. Nimic mai mult.
Noapte cu înger de pace!
preoteasa Eufemia
Anonim spunea...
„De
asemenea, în Tradiţia nostră nescrisă preotul nu îşi botează copiii, nu îi
cunună, nu-şi înmormîntează părinţii. ”
De ce? Eu am vazut preoti care au facut toate aceste slujbe in familiile lor... De ce ar interzice legatura de sange cu cei care au nevoie de aceste slujbe savarsirea lor de preotul-tata/ preotul-fiu?
De ce? Eu am vazut preoti care au facut toate aceste slujbe in familiile lor... De ce ar interzice legatura de sange cu cei care au nevoie de aceste slujbe savarsirea lor de preotul-tata/ preotul-fiu?
Ionut R. spunea...
Dragă
doamnă preoteasă Eufemia,
Am citit cu interes comentariul dvs. și aș dori să vă întreb ce canoane abordează problema spovedirii preotesei în prezența soțului, ca preot, deoarece săvârșitorul Tainei este Hristos? De asemenea ce alte ritualuri ale „tradiției nescrise” mai cunoașteți și care ar fi logica acestor acte suspicioase ca preotul să nu-și boteze copiii, să nu-i cunune, sau mai grav să nu-și înmormânteze părinții? Ce înțelegeți prin „tradiție nescrisă”, unde își are ea totuși o fundamentare, unde sunt reperele și ce ne face să o deosebim de superstiție, tradiție populară, cutumă...? Preoteasa are totuși o misiune specială, harismatică, ea face parte din viața preotului care este integrată nu separată pe sectoare: Biserică, familie, societate... Exercițiul sacramental este chiar și el o ancorare a familiei preotului în această realitate începând de la pregătirea prealabilă pentru săvârșirea tainelor, continuând cu actul în sine care este unul eminamente liturgic (adică integrează și comunitatea care participă real la el, nu doar asistă) și în care familia preotului este cea mai apropiată ca și coliturghisitori, modele vii de împreună-slujire cu preotul prin dăruire, ascultare și împărtășire. În fine familia este intim slujitoare cu preotul și după exercițiul sacramental prin prelungirea Liturghiei și a tainelor în viața creștină care nu este „doar o afacere de duminică ci o strădanie de toate zilele” (Pr. Arsenie Boca)
Ionut R.
Am citit cu interes comentariul dvs. și aș dori să vă întreb ce canoane abordează problema spovedirii preotesei în prezența soțului, ca preot, deoarece săvârșitorul Tainei este Hristos? De asemenea ce alte ritualuri ale „tradiției nescrise” mai cunoașteți și care ar fi logica acestor acte suspicioase ca preotul să nu-și boteze copiii, să nu-i cunune, sau mai grav să nu-și înmormânteze părinții? Ce înțelegeți prin „tradiție nescrisă”, unde își are ea totuși o fundamentare, unde sunt reperele și ce ne face să o deosebim de superstiție, tradiție populară, cutumă...? Preoteasa are totuși o misiune specială, harismatică, ea face parte din viața preotului care este integrată nu separată pe sectoare: Biserică, familie, societate... Exercițiul sacramental este chiar și el o ancorare a familiei preotului în această realitate începând de la pregătirea prealabilă pentru săvârșirea tainelor, continuând cu actul în sine care este unul eminamente liturgic (adică integrează și comunitatea care participă real la el, nu doar asistă) și în care familia preotului este cea mai apropiată ca și coliturghisitori, modele vii de împreună-slujire cu preotul prin dăruire, ascultare și împărtășire. În fine familia este intim slujitoare cu preotul și după exercițiul sacramental prin prelungirea Liturghiei și a tainelor în viața creștină care nu este „doar o afacere de duminică ci o strădanie de toate zilele” (Pr. Arsenie Boca)
Ionut R.
Slujirea preotesei
spunea...
Stimate
Anonim,
Pentru a afla răspuns la întrebarea d-voastră, vă rog să citiţi răspunsul mai amplu pe care l-am dat comentariului domnului Ionuţ R. Mulţumesc!
preoteasa Eufemia
Pentru a afla răspuns la întrebarea d-voastră, vă rog să citiţi răspunsul mai amplu pe care l-am dat comentariului domnului Ionuţ R. Mulţumesc!
preoteasa Eufemia
Slujirea preotesei
spunea...
Stimate
domnule teolog Ionuţ R.,
deşi nu sunt nici eleva, nici studenta d-voastră ca să îmi cereţi să studiez canoanele Bisericii Ortodoxe, totuşi mi-am făcut timp ca să o fac pentru a putea aprofunda subiectul şi pentru a vă împărtăşi concluziile la care am ajuns. Dacă aţi fi ştiut răspunsurile la întrebările pe care mi le-aţi pus, de bună seamă că le-aţi fi scris.
Nu am spus că preoteasa se spovedeşte la soţul ei. Nu există canoane care să recomande acest lucru, dar nici canoane care să interzică acest fapt. Dar, aşa cum avem părinţi comuni trupeşti, la fel este bine ca soţul şi soţia să aibă acelaşi duhovnic. Această realitate e certificată de viaţa Bisericii, întrucît şi înainte de căsătorie şi de hirotonia preotului cei doi au un duhovnic. Pentru ca unitatea familiei să se păstreze şi să se adîncească e nevoie ca, în continuare, să fie un singur duhovnic.
Tradiţia nescrisă pe care am menţionat-o este o practică a Bisericii, nu ritualuri. Şi ea există în familia mea de patru generaţii de preot. Şi în Biserică există o diferenţă între rudele fizice şi cele spirituale. Aşa ar trebui să existe o diferenţă şi între părintele - soţ şi părintele - duhovnic. În măsura în care credeţi că practica aceasta a vieţii bisericeşti de a nu săvîrşi Sfintele Taine în familie este greşită, aduceţi argumentele teologice potrivite şi corectaţi-o, ca să nu mai rămînem la practici laice sau la superstiţii. Ar fi bine să veniţi şi cu cîteva exemple patristice – chiar şi din tradiţia nescrisă – în care Sfinţii Părinţi sau marii duhovnici îşi spovedeau mamele sau soţiile sau copiii.
Care sunt „harismele” preotesei mai nou în viaţa Bisericii? Sau „misiunea harismatică”? Vorbirea în limbi sau darul cîrmuirii? La ce facultate de teologie, la ce curs şi la ce profesor aţi învăţat acest lucru? Învăţătura noastră ortodoxă ne spune că harismele sînt lucrări extraordinare ale harului şi că ele sînt dăruite sfinţilor, unor clerici şi unor mireni aleşi de Dumnezeu. Ar fi bine, dacă vă pricepeţi la canoane şi la teologie, să ne oferiţi cîteva exemple de preotese ortodoxe harismatice. Şi aceste harisme să nu se datoreze lucrării lor, ci „co-liturghisirii” cu soţul.
În privinţa temei „co-liturghisire” doresc să vă spun că teoria lui Affanasiev despre „co-liturghisire” se referă la întreaga comunitate, nu numai la familia preotului. Şi este dată prin Tainele Botezului şi Mirungerii. Cu alte cuvinte, dacă vorbim de „co-litughisire”, ne putem referi la întreaga comunitate, în care toţi membri sînt egali, nu există trepte superioare sau inferioare, ci doar slujirile sînt diferite. Însă, slujirea specială e doar a preotului, pe cînd atît preoteasa, cît şi familia lui rămîn în cadrul comunităţii. Din punct de vedere teologic, termenul de „co-liturghisire” (soslujenie) trebuie limpezit, deoarece co-liturghisirea se face între treptele ierarhiei, care sunt consacrate, iar relaţia dintre preot şi comunitate se bazează pe un DIALOG LITURGIC. Aşadar, care este misiunea specială a preotesei (harismatică) în Biserică, întrucît nu are nici măcar o hirotesie cum aveau diaconiţele în Biserica veche sau instituţia prezbiterelor?
În concluzie, este de dorit să nu confundaţi preoţia sacramentală, prin hirotonie, cu preoţia universală, oferită prin Botez şi Mirungere. De asemenea, e bine să faceţi distincţie şi în ordinea canonică între rudele spirituale şi rudele fizice. Sau între titluri şi slujiri. Sau între har şi harisme. Sau între „co-liturghisire” şi dialog liturgic.
(prima parte)
deşi nu sunt nici eleva, nici studenta d-voastră ca să îmi cereţi să studiez canoanele Bisericii Ortodoxe, totuşi mi-am făcut timp ca să o fac pentru a putea aprofunda subiectul şi pentru a vă împărtăşi concluziile la care am ajuns. Dacă aţi fi ştiut răspunsurile la întrebările pe care mi le-aţi pus, de bună seamă că le-aţi fi scris.
Nu am spus că preoteasa se spovedeşte la soţul ei. Nu există canoane care să recomande acest lucru, dar nici canoane care să interzică acest fapt. Dar, aşa cum avem părinţi comuni trupeşti, la fel este bine ca soţul şi soţia să aibă acelaşi duhovnic. Această realitate e certificată de viaţa Bisericii, întrucît şi înainte de căsătorie şi de hirotonia preotului cei doi au un duhovnic. Pentru ca unitatea familiei să se păstreze şi să se adîncească e nevoie ca, în continuare, să fie un singur duhovnic.
Tradiţia nescrisă pe care am menţionat-o este o practică a Bisericii, nu ritualuri. Şi ea există în familia mea de patru generaţii de preot. Şi în Biserică există o diferenţă între rudele fizice şi cele spirituale. Aşa ar trebui să existe o diferenţă şi între părintele - soţ şi părintele - duhovnic. În măsura în care credeţi că practica aceasta a vieţii bisericeşti de a nu săvîrşi Sfintele Taine în familie este greşită, aduceţi argumentele teologice potrivite şi corectaţi-o, ca să nu mai rămînem la practici laice sau la superstiţii. Ar fi bine să veniţi şi cu cîteva exemple patristice – chiar şi din tradiţia nescrisă – în care Sfinţii Părinţi sau marii duhovnici îşi spovedeau mamele sau soţiile sau copiii.
Care sunt „harismele” preotesei mai nou în viaţa Bisericii? Sau „misiunea harismatică”? Vorbirea în limbi sau darul cîrmuirii? La ce facultate de teologie, la ce curs şi la ce profesor aţi învăţat acest lucru? Învăţătura noastră ortodoxă ne spune că harismele sînt lucrări extraordinare ale harului şi că ele sînt dăruite sfinţilor, unor clerici şi unor mireni aleşi de Dumnezeu. Ar fi bine, dacă vă pricepeţi la canoane şi la teologie, să ne oferiţi cîteva exemple de preotese ortodoxe harismatice. Şi aceste harisme să nu se datoreze lucrării lor, ci „co-liturghisirii” cu soţul.
În privinţa temei „co-liturghisire” doresc să vă spun că teoria lui Affanasiev despre „co-liturghisire” se referă la întreaga comunitate, nu numai la familia preotului. Şi este dată prin Tainele Botezului şi Mirungerii. Cu alte cuvinte, dacă vorbim de „co-litughisire”, ne putem referi la întreaga comunitate, în care toţi membri sînt egali, nu există trepte superioare sau inferioare, ci doar slujirile sînt diferite. Însă, slujirea specială e doar a preotului, pe cînd atît preoteasa, cît şi familia lui rămîn în cadrul comunităţii. Din punct de vedere teologic, termenul de „co-liturghisire” (soslujenie) trebuie limpezit, deoarece co-liturghisirea se face între treptele ierarhiei, care sunt consacrate, iar relaţia dintre preot şi comunitate se bazează pe un DIALOG LITURGIC. Aşadar, care este misiunea specială a preotesei (harismatică) în Biserică, întrucît nu are nici măcar o hirotesie cum aveau diaconiţele în Biserica veche sau instituţia prezbiterelor?
În concluzie, este de dorit să nu confundaţi preoţia sacramentală, prin hirotonie, cu preoţia universală, oferită prin Botez şi Mirungere. De asemenea, e bine să faceţi distincţie şi în ordinea canonică între rudele spirituale şi rudele fizice. Sau între titluri şi slujiri. Sau între har şi harisme. Sau între „co-liturghisire” şi dialog liturgic.
(prima parte)
Slujirea preotesei
spunea...
Pentru
liniştea d-voastră o să vă arăt că mi-am făcut tema şi vă voi oferi cîteva
canoane, nu ad litteram, ci şi într-o interpretare teologică a vrednicului de
amintire arhidiacon profesor dr. Ioan Floca, extrase din cartea „Canoanele
Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii”, 1991:
1. În secolul VII episcopii căsătoriţi, proveniţi din rîndul preoţilor, trebuiau să-şi părăsească soţiile pentru a exercita slujirea de episcop. Canonul 12 de la Sinodul II Ecumenic interzice convieţuirea celor care au fost aleşi episcopi cu soţiile lor, cu motivarea că un astfel de trai ar aduce poticnire şi sminteală între credincioşi.
2. Canonul 48 de la Sinodul VI Ecumenic aduce în discuţie divorţul şi celibatul episcopilor care erau aleşi din clerul de mir. Divorţul se realiza prin consens, iar soţiile foştilor preoţi, deci preotesele, erau trimise la mănăstire „zidită, departe de sălaşul episcopului şi să aibă parte de îngrijirea cea din partea episcopului; iar de s-ar arăta vrednică să se înainteze şi la treapta (slujba) diaconiei”.
3. Canonul 44 al Sinodului al cincilea local de la Laodiceea stipulează că femeile nu intră în altar.
4. În Canonul 14 de la Sinodul amintit mai sus se specifică faptul că „afară de cîntăreţii canonici, care se urcă pe amvon şi cîntă din carte, altora nu li se permite să cînte în biserică”.
5. De asemenea, Canonul 11 de la Laodiceea cere prezbiterelor să nu mai fiinţeze. "Prezbiterele sau întîi stătătoarele erau de fapt „învăţătoarele de bine” la care face referire Sf. Apostol Pavel în I Timotei 5:2 şi în Tit 2:3). Ele erau cunoscute în vremea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (Canonul 19) ca fiind organizate într-o societate aparte prin consacrare după un ritual anumit, asemănător cu cel al consacrării diaconilor, avînd misiunea de catehete pe seama femeilor. Le îndrumau şi le supravegheau pe femei şi în biserică şi de aceea au primit numele de „întîistătătoare”; se bucurau de o cinste deosebită, mai ales că majoritatea erau şi în vîrstă. Ele nu aveau voie să predice şi nici să asiste la botezarea femeilor, sarcină rezervată diaconiţelor. Probabil din cauza mîndriei lor şi, mai ales a faptului că urmăreau adeseori interese materiale, părinţii de la Laodiceea interzic ca pe viitor să se mai instituie prezbitere sau întîişezătoare”.
6. Canonul 19 de la Sinodul Trulan afirmă că „se cuvine ca înaintestătătorii Bisericilor să înveţe în fiecare zi, şi cu deosebire în duminici, întregul cler şi popor, cuvintele dreptei credinţe”. Acest canon este „important cu deosebire pentru faptul că arată valoarea Sfintei Tradiţii”.
7. Canonul 64 de la Sinodul menţionat mai sus aduce în discuţie că mirenii nu trebuie să ia slujba de propovăduitori, că „nu se cuvine ca laicul să ţină cuvîntare sau să înveţe în chip obştesc (public)”.
8. În Canonul 70 de la Sinodul Trulan se face referire la faptul că „femeile trebuie să tacă în biserică”.
(a doua parte)
1. În secolul VII episcopii căsătoriţi, proveniţi din rîndul preoţilor, trebuiau să-şi părăsească soţiile pentru a exercita slujirea de episcop. Canonul 12 de la Sinodul II Ecumenic interzice convieţuirea celor care au fost aleşi episcopi cu soţiile lor, cu motivarea că un astfel de trai ar aduce poticnire şi sminteală între credincioşi.
2. Canonul 48 de la Sinodul VI Ecumenic aduce în discuţie divorţul şi celibatul episcopilor care erau aleşi din clerul de mir. Divorţul se realiza prin consens, iar soţiile foştilor preoţi, deci preotesele, erau trimise la mănăstire „zidită, departe de sălaşul episcopului şi să aibă parte de îngrijirea cea din partea episcopului; iar de s-ar arăta vrednică să se înainteze şi la treapta (slujba) diaconiei”.
3. Canonul 44 al Sinodului al cincilea local de la Laodiceea stipulează că femeile nu intră în altar.
4. În Canonul 14 de la Sinodul amintit mai sus se specifică faptul că „afară de cîntăreţii canonici, care se urcă pe amvon şi cîntă din carte, altora nu li se permite să cînte în biserică”.
5. De asemenea, Canonul 11 de la Laodiceea cere prezbiterelor să nu mai fiinţeze. "Prezbiterele sau întîi stătătoarele erau de fapt „învăţătoarele de bine” la care face referire Sf. Apostol Pavel în I Timotei 5:2 şi în Tit 2:3). Ele erau cunoscute în vremea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (Canonul 19) ca fiind organizate într-o societate aparte prin consacrare după un ritual anumit, asemănător cu cel al consacrării diaconilor, avînd misiunea de catehete pe seama femeilor. Le îndrumau şi le supravegheau pe femei şi în biserică şi de aceea au primit numele de „întîistătătoare”; se bucurau de o cinste deosebită, mai ales că majoritatea erau şi în vîrstă. Ele nu aveau voie să predice şi nici să asiste la botezarea femeilor, sarcină rezervată diaconiţelor. Probabil din cauza mîndriei lor şi, mai ales a faptului că urmăreau adeseori interese materiale, părinţii de la Laodiceea interzic ca pe viitor să se mai instituie prezbitere sau întîişezătoare”.
6. Canonul 19 de la Sinodul Trulan afirmă că „se cuvine ca înaintestătătorii Bisericilor să înveţe în fiecare zi, şi cu deosebire în duminici, întregul cler şi popor, cuvintele dreptei credinţe”. Acest canon este „important cu deosebire pentru faptul că arată valoarea Sfintei Tradiţii”.
7. Canonul 64 de la Sinodul menţionat mai sus aduce în discuţie că mirenii nu trebuie să ia slujba de propovăduitori, că „nu se cuvine ca laicul să ţină cuvîntare sau să înveţe în chip obştesc (public)”.
8. În Canonul 70 de la Sinodul Trulan se face referire la faptul că „femeile trebuie să tacă în biserică”.
(a doua parte)
Slujirea preotesei
spunea...
9. Canonul
15 de la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon arată că singura slujire prin
hirotesire era a diaconiţelor: „Femeia, înainte de 40 de ani să nu se
sfinţească întru diaconiţă, dar şi aceasta după o ispitire cu luare aminte. Iar
dacă primind hirotesia şi rămînînd un timp oarecare în slujbă, se dă pe sine
căsătoriei, batjocorind harul lui Dumnezeu, una ca aceasta să fie dată
anatemei, împreună cu acela ce s-a legat cu ea”. Cu alte cuvinte, doar
diaconiţele erau hirotesite după vîrsta de 40 de ani, depuneau un vot de
castitate, iar în cazul în care se căsătoreau primeau anatemă, adică erau date
afară din clerul inferior. „Se ştie că această societate religioasă a
diaconiţelor exista din epoca apostolică şi că, după dispoziţiile date de Sf.
Apostol Pavel lui Timotei (Epistola către Timotei 5: 9-10), în rîndul
diaconiţelor nu puteau fi primite decît femeile care împliniseră vîrsta de 60
de ani. Dar vîrsta primirii în rîndul diaconiţelor a suferit modificări, după
cum a suferit şi aceea a primirii în rîndul clerului (...) În textul canonului
se foloseşte nu numai cuvîntul hirotesie, ci şi cuvîntul hirotonie, însă în
acelaşi sens de hirotesie. Diaconiţele îndeplineau felurite ascultări sub
îndrumarea şi în subordinea clerului, în legătură cu îngrijirea Bisericilor, cu
catehizarea, cu botezul femeilor şi în genere în lucrarea de asistenţă socială
a Bisericii”.
Evident că preoţia este una veşnică, nu de duminică sau de săptămînă, şi că preoteasa este cel mai apropiat credincios al preotului. Ea trebuie să fie prima creştină din Biserică în ceea ce priveşte rugăciunea, viaţa curată, dar ea nu are prin preot o slujire harismatică sau una specială (nu e menţionat acest fapt nici de către Părinţii Bisericii, nici de către canoane). Ea poate avea un rol moral şi spiritual în viaţa Bisericii, dar nu poate rămîne decît o bună credincioasă – ca model şi ca vieţuire.
(a treia parte)
Evident că preoţia este una veşnică, nu de duminică sau de săptămînă, şi că preoteasa este cel mai apropiat credincios al preotului. Ea trebuie să fie prima creştină din Biserică în ceea ce priveşte rugăciunea, viaţa curată, dar ea nu are prin preot o slujire harismatică sau una specială (nu e menţionat acest fapt nici de către Părinţii Bisericii, nici de către canoane). Ea poate avea un rol moral şi spiritual în viaţa Bisericii, dar nu poate rămîne decît o bună credincioasă – ca model şi ca vieţuire.
(a treia parte)
Slujirea preotesei
spunea...
Toate
afirmaţiile d-voastră ar putea justifica în curînd şi o preoţie a femeii, care
nu e specifică tradiţiei noastre. De aceea, ţin încă o dată să menţionez că
acest blog „a fost creat, cu binecuvântarea duhovnicilor noştri, pentru:
- a ieşi în întâmpinarea celor care vor să ştie ce responsabilitate îşi asumă atunci când se căsătoresc cu un absolvent de teologie şi caută aceste informaţii în lumea învolburată a internetului,
- dar şi pentru cei care nu ştiu de ce criterii ar trebui să ţină seama atunci când îşi caută o soţie care să le devină sprijin în viitoarea slujire preoţească;
- şi, nu în ultimul rând, celor care sunt deja preotese şi vor să înainteze cu dăruire pe această cale a slujirii de care nu suntem vrednice, dar ne-a învrednicit Dumnezeu.
Preoteasa trebuie să se comporte ca orice femeie creştină. Ea este responsabilă în faţa Sfintei Treimi atât pentru propria familie, cât şi pentru orice atitudine sau faptă care îi influenţează pe cei care văd în ea fie un model de viaţă creştină, fie un argument pentru a păcătui, dacă noi îl oferim”.
(a patra parte)
preoteasa Eufemia
- a ieşi în întâmpinarea celor care vor să ştie ce responsabilitate îşi asumă atunci când se căsătoresc cu un absolvent de teologie şi caută aceste informaţii în lumea învolburată a internetului,
- dar şi pentru cei care nu ştiu de ce criterii ar trebui să ţină seama atunci când îşi caută o soţie care să le devină sprijin în viitoarea slujire preoţească;
- şi, nu în ultimul rând, celor care sunt deja preotese şi vor să înainteze cu dăruire pe această cale a slujirii de care nu suntem vrednice, dar ne-a învrednicit Dumnezeu.
Preoteasa trebuie să se comporte ca orice femeie creştină. Ea este responsabilă în faţa Sfintei Treimi atât pentru propria familie, cât şi pentru orice atitudine sau faptă care îi influenţează pe cei care văd în ea fie un model de viaţă creştină, fie un argument pentru a păcătui, dacă noi îl oferim”.
(a patra parte)
preoteasa Eufemia
Anonim spunea...
Tot nu
gasesc nimic legat de problema pusa de mine... Sunt preoteasa si atunci cand nu
pot ajunge la duhovnic din cauza distantei sau a altor probleme, am
binecuvantare sa ma spovedesc la preotul care imi este si sot (nu las sa treaca
mai mult de 40 de zile fara Spovedanie si Impartasanie). Sotul a savarsit si
botezul unuia dintre copiii nostri. Dar nu i-a spus nimeni dintre toti ceilalti
preoti prezenti la slujba, nici macar duhovnicul sau episcopul, ca n-ar fi
trebuit sa o faca... Si a fost una dintre bucuriile mele, ca preoteasa, sa-l
vad slujind si in familie... Chiar si la parastasul unui unchi, atunci cand
chiar preotul parohiei de care apartinea unchiul trecut la Domnul l-a trimis.
Va contraziceam asupra existentei acestei probleme in Traditia nescrisa si cred
ca si Ionut R. se rferea la acelasi lucru, nu la slujirea preotesei... Sa ma
iertati, nu am scris in duhul razvratirii!
Andreea, preoteasa. (21 februarie 2013, 12:26 )
Andreea, preoteasa. (21 februarie 2013, 12:26 )
Slujirea preotesei
spunea...
Dragă
preoteasă Andreea,
referitor la problema săvîrşirii Sfintelor Taine în familie, am precizat că nu există canoane care să recomande oficierea lor în familie de către preot, dar nici nu există canoane care să stipuleze că nu se pot face.
Însă, în manualele de drept canonic, se arată că există o distincţie clară între rudele de sînge şi rudele spirituale. Nici rudele de sînge, nici cele spirituale nu se pot căsători între ele pînă la un anumit grad stabilit.
În al doilea rînd, cu privire la Sfînta Tradiţie (chiar şi la cea nescrisă pe care am menţionat-o) există nişte criterii după care o interpretăm. De pildă, Sfîntul Vicenţiu din Leriniu spune că "ceea ce se găseşte în Tradiţie este ceea ce s-a crezut TOTDEAUNA, PRETUTINDENI şi de către TOŢI".
1. Din TOTDEAUNA înseamnă vechimea unei practici pînă la Tradiţia Apostolică. Dacă d-voastră găsiţi mărturii în viaţa Bisericii primare - Biserica Apostolică, perioada patristică şi în viaţa sfinţilor - despre posibilitatea slujirii Tainelor de către preot în familie, înseamnă că practica e validă. Eu pot doar să vă spun că nu am întîlnit un caz ca al d-voastră pînă acum.
2. PRETUTINDENI înseamnă în toate Bisericile Ortodoxe. În perioada în care am trăit în Grecia nu am întîlnit această practică. De asemenea, ştiu că nici în Bisericile din Rusia nu se practică. Preotesele din America, chiar dacă trăiesc într-o societate mai modernă, la distanţe mari de duhovnicul lor, nu au adoptat această practică. NU înseamnă că, dacă eu nu ştiu, ea nu ar putea exista în alte părţi.
3.O practică trebuie confirmată de către TOŢI, adică trebuie să existe o menţiune în Scriptură sau la Sf. Părinţi sau o normă prin care să fie recomandată. Chiar şi în cazul d-voastră nu este o regulă, deoarece spuneţi că duhovnicul v-a recomandat să faceţi aşa, ci este o excepţie, o derogare sau un caz de necesitate.
Prin urmare, în dreptul canonic se afirmă că excepţiile nu pot defini o normă generală sau universală. Nădăjduiesc că aţi înţeles ce am vrut să spun. Şi mă rog Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să vă ocrotească sub pavăza duhovnicului pe care îl ascultaţi. Pentru că ştiţi şi dumneavoastră că ascultarea de duhovnic e cea mai mare virtute şi că duhovnicul vă va deschide poarte Împărăţiei vecinice! Să ne ajute Domnul să ne vedem cu bine acolo!
preoteasa Eufemia (22 februarie 2013, 17:41 )
referitor la problema săvîrşirii Sfintelor Taine în familie, am precizat că nu există canoane care să recomande oficierea lor în familie de către preot, dar nici nu există canoane care să stipuleze că nu se pot face.
Însă, în manualele de drept canonic, se arată că există o distincţie clară între rudele de sînge şi rudele spirituale. Nici rudele de sînge, nici cele spirituale nu se pot căsători între ele pînă la un anumit grad stabilit.
În al doilea rînd, cu privire la Sfînta Tradiţie (chiar şi la cea nescrisă pe care am menţionat-o) există nişte criterii după care o interpretăm. De pildă, Sfîntul Vicenţiu din Leriniu spune că "ceea ce se găseşte în Tradiţie este ceea ce s-a crezut TOTDEAUNA, PRETUTINDENI şi de către TOŢI".
1. Din TOTDEAUNA înseamnă vechimea unei practici pînă la Tradiţia Apostolică. Dacă d-voastră găsiţi mărturii în viaţa Bisericii primare - Biserica Apostolică, perioada patristică şi în viaţa sfinţilor - despre posibilitatea slujirii Tainelor de către preot în familie, înseamnă că practica e validă. Eu pot doar să vă spun că nu am întîlnit un caz ca al d-voastră pînă acum.
2. PRETUTINDENI înseamnă în toate Bisericile Ortodoxe. În perioada în care am trăit în Grecia nu am întîlnit această practică. De asemenea, ştiu că nici în Bisericile din Rusia nu se practică. Preotesele din America, chiar dacă trăiesc într-o societate mai modernă, la distanţe mari de duhovnicul lor, nu au adoptat această practică. NU înseamnă că, dacă eu nu ştiu, ea nu ar putea exista în alte părţi.
3.O practică trebuie confirmată de către TOŢI, adică trebuie să existe o menţiune în Scriptură sau la Sf. Părinţi sau o normă prin care să fie recomandată. Chiar şi în cazul d-voastră nu este o regulă, deoarece spuneţi că duhovnicul v-a recomandat să faceţi aşa, ci este o excepţie, o derogare sau un caz de necesitate.
Prin urmare, în dreptul canonic se afirmă că excepţiile nu pot defini o normă generală sau universală. Nădăjduiesc că aţi înţeles ce am vrut să spun. Şi mă rog Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să vă ocrotească sub pavăza duhovnicului pe care îl ascultaţi. Pentru că ştiţi şi dumneavoastră că ascultarea de duhovnic e cea mai mare virtute şi că duhovnicul vă va deschide poarte Împărăţiei vecinice! Să ne ajute Domnul să ne vedem cu bine acolo!
preoteasa Eufemia (22 februarie 2013, 17:41 )
Preoteasa Ana
spunea...
Stimata
dna preoteasa Eufimia,
Cu privire la afirmatia dvs, cum ca preotul nu ar avea voie sa-si spovedeasca preoteasa, dati-mi voie sa va spun cu mult respect, fara intentia de a va tulbura in vreun fel, ca nu sunteti informata cu privire la acest subiect. Preotul poate sa-si spovedeasca preoteasa, chiar este bine sa faca acest lucru, doar ca nu se prea obisnuieste din cauza ca preoteasa nu doreste asta de cele mai multe ori.
Nu este usor sa te spovedesti la sotul tau si din aceasta cauza, foarte putine preotese merg in directia asta. Fiind situatii mai rare, oamenii au ajuns sa creada ca nu ar fi voie. Nu este vorba despre vreo derogare sau vreun pogoramant. Daca ar fi asa cum spuneti dvs, preotul nu ar avea voie nici sa-si impartaseasca sotia, impartasania fiind mai mare ca spovedania. In sprijinul afirmatiilor mele, va recomand sa cititi ce a spus PS Siluan al Ungariei cu privire la acest aspect si de asemenea, Sf. Antonie cel Mare. (12 octombrie 2015, 20:55 )
Cu privire la afirmatia dvs, cum ca preotul nu ar avea voie sa-si spovedeasca preoteasa, dati-mi voie sa va spun cu mult respect, fara intentia de a va tulbura in vreun fel, ca nu sunteti informata cu privire la acest subiect. Preotul poate sa-si spovedeasca preoteasa, chiar este bine sa faca acest lucru, doar ca nu se prea obisnuieste din cauza ca preoteasa nu doreste asta de cele mai multe ori.
Nu este usor sa te spovedesti la sotul tau si din aceasta cauza, foarte putine preotese merg in directia asta. Fiind situatii mai rare, oamenii au ajuns sa creada ca nu ar fi voie. Nu este vorba despre vreo derogare sau vreun pogoramant. Daca ar fi asa cum spuneti dvs, preotul nu ar avea voie nici sa-si impartaseasca sotia, impartasania fiind mai mare ca spovedania. In sprijinul afirmatiilor mele, va recomand sa cititi ce a spus PS Siluan al Ungariei cu privire la acest aspect si de asemenea, Sf. Antonie cel Mare. (12 octombrie 2015, 20:55 )
Natalia Corlean
spunea...
Dragă
preoteasă Ana,
că tot am întârziat moderarea comentariilor, intervin eu aici.
Preoteasa Eufemia nu a făcut această afirmație, că preotul nu are voie să își spovedească preoteasa. A vorbit despre a-l avea ca duhovnic, ceea ce e altceva.
Desigur că, în caz de nevoie, oricine poate cere binecuvântare de la duhovnic să se spovedească la alt preot.
Dar duhovnicia presupune mai mult decât atât. Duhovnicul este în familie și factor de echilibru între cei doi soți. Or cum poate fi factor de echilibru cineva care e direct implicat (într-un conflict, de exemplu)?
Dacă vreți să ne recomandați o lectură, ar fi bine să ne dați și coordonatele ei exacte. Mulțumesc! (14 octombrie 2015, 18:25 )
că tot am întârziat moderarea comentariilor, intervin eu aici.
Preoteasa Eufemia nu a făcut această afirmație, că preotul nu are voie să își spovedească preoteasa. A vorbit despre a-l avea ca duhovnic, ceea ce e altceva.
Desigur că, în caz de nevoie, oricine poate cere binecuvântare de la duhovnic să se spovedească la alt preot.
Dar duhovnicia presupune mai mult decât atât. Duhovnicul este în familie și factor de echilibru între cei doi soți. Or cum poate fi factor de echilibru cineva care e direct implicat (într-un conflict, de exemplu)?
Dacă vreți să ne recomandați o lectură, ar fi bine să ne dați și coordonatele ei exacte. Mulțumesc! (14 octombrie 2015, 18:25 )
Preoteasa Ana
spunea...
Draga
preoteasa Natalia,
Spuneam in comentariul adresat dnei preotese Eufemia ca preotul are voie sa-si spovedeasca preoteasa. Aici m-am referit, desi nu am specificat exact, ce-i drept, si la faptul ca poate sa-i fie si duhovnic. Si nu doar la mare nevoie, asa cum considerati dvs. Poate sa fie o alegere a ei. Sigur ca pot fi si situatii de conflict intre cei doi, si atunci acest lucru trebuie mediat de un alt preot, eventual de un episcop daca este cazul. Apropo de asta, daca un episcop spune ca preoteasa il poate avea ca duhovnic pe sotul ei, si in caz de conflict, se poate apela la alt preot pt mediere, atunci nu stiu ce parere mai poate avea altcineva. Ma asteptam sa gasesc aici comentarii care sa ma bucure si sa ma ajute sa mai uit de griji, cand de fapt, nu fac decat sa ma intristez. Haideti sa incercam sa nu luam locul sotilor nostri si sa nu emitem pareri care nu tin de noi.
Doamne, ajuta !
Ana (16 octombrie 2015, 13:32 )
Spuneam in comentariul adresat dnei preotese Eufemia ca preotul are voie sa-si spovedeasca preoteasa. Aici m-am referit, desi nu am specificat exact, ce-i drept, si la faptul ca poate sa-i fie si duhovnic. Si nu doar la mare nevoie, asa cum considerati dvs. Poate sa fie o alegere a ei. Sigur ca pot fi si situatii de conflict intre cei doi, si atunci acest lucru trebuie mediat de un alt preot, eventual de un episcop daca este cazul. Apropo de asta, daca un episcop spune ca preoteasa il poate avea ca duhovnic pe sotul ei, si in caz de conflict, se poate apela la alt preot pt mediere, atunci nu stiu ce parere mai poate avea altcineva. Ma asteptam sa gasesc aici comentarii care sa ma bucure si sa ma ajute sa mai uit de griji, cand de fapt, nu fac decat sa ma intristez. Haideti sa incercam sa nu luam locul sotilor nostri si sa nu emitem pareri care nu tin de noi.
Doamne, ajuta !
Ana (16 octombrie 2015, 13:32 )
Natalia Corlean
spunea...
Ana dragă,
Desigur că fiecare episcop își poate asuma o situație. Și desigur că dacă faci ascultare nu greșești.
Pe de altă parte, însă, eu cred că e riscant să dai o situație asumată într-un context, cu responsabilitate, ca un exemplu general valabil, fără a prezenta posibilele derapaje. Înaltul nostru, de exemplu, nu aprobă această situație, ci recomandă ca cei doi să aibă același duhovnic. Recomandarea lui se bazează pe experiențe dureroase pe care le-a întâlnit.
Îmi pare rău că te-au întristat comentariile - prea multe deviind de la subiect. O să vorbesc cu Eufemia să le ștergem eventual pe cele off-topic sau să le mutăm în altă parte.
Doamne, ajută! (16 octombrie 2015, 14:16 )
Desigur că fiecare episcop își poate asuma o situație. Și desigur că dacă faci ascultare nu greșești.
Pe de altă parte, însă, eu cred că e riscant să dai o situație asumată într-un context, cu responsabilitate, ca un exemplu general valabil, fără a prezenta posibilele derapaje. Înaltul nostru, de exemplu, nu aprobă această situație, ci recomandă ca cei doi să aibă același duhovnic. Recomandarea lui se bazează pe experiențe dureroase pe care le-a întâlnit.
Îmi pare rău că te-au întristat comentariile - prea multe deviind de la subiect. O să vorbesc cu Eufemia să le ștergem eventual pe cele off-topic sau să le mutăm în altă parte.
Doamne, ajută! (16 octombrie 2015, 14:16 )
matuşka Eufemia spunea...
Dragă
preoteasă Ana,
cu întârziere - datorată unor pricini binecuvântate - îți răspund cu drag la nedumeriri.
Ceea ce aveam de spus asupra acestui subiect am spus. Chiar dacă mai adaug ceva, dacă aveți o altă părere, nu vă pot convinge. Simt, totuși, nevoia să scriu din nou faptul că aceasta este Tradiția Bisericii Ortodoxe: că preoteasa NU îl are duhovnic pe soțul ei. Dacă știți să existebază biblică, teologică, patristică sau modele de preoți/preotese care au făcut acest lucru, vă rog să ni le spuneți. De asemenea, vă rog să ne spuneți (poate să dați link-uri) către sursele pe care le-ați menționat în primul comentariu că ar spune că Tradiția Bisericii Ortodoxe despre această temă este greșită și că ar trebui aduse ”agiornamente”. Pentru ca o practică să fie cuprinsă în Tradiția Bisericii Ortodoxe, ea trebuie să se realizeze dintotdeauna (vechime), pretutindeni(universalitate) și de către toți (consens). Ori, din cunoștințele mele, atât în România, Grecia, Rusia, cât și în Statele Unite ale Americii preotul NU este duhovnicul preotesei. Că există excepții nu se poate nega. Dar, aceasta nu este o practică ortodoxă.
Și încă o precizare: pe acest blog nu am încercat nicidecum să luăm locul soților noștri. Tot ceea ce am scris, am scris în cunoștință de cauză, așa cum am învățat de la părinții noștri duhovnici - care nu sunt soții noștri.
Duminică binecuvântată pentru mâine! (17 octombrie 2015, 20:52 )
cu întârziere - datorată unor pricini binecuvântate - îți răspund cu drag la nedumeriri.
Ceea ce aveam de spus asupra acestui subiect am spus. Chiar dacă mai adaug ceva, dacă aveți o altă părere, nu vă pot convinge. Simt, totuși, nevoia să scriu din nou faptul că aceasta este Tradiția Bisericii Ortodoxe: că preoteasa NU îl are duhovnic pe soțul ei. Dacă știți să existebază biblică, teologică, patristică sau modele de preoți/preotese care au făcut acest lucru, vă rog să ni le spuneți. De asemenea, vă rog să ne spuneți (poate să dați link-uri) către sursele pe care le-ați menționat în primul comentariu că ar spune că Tradiția Bisericii Ortodoxe despre această temă este greșită și că ar trebui aduse ”agiornamente”. Pentru ca o practică să fie cuprinsă în Tradiția Bisericii Ortodoxe, ea trebuie să se realizeze dintotdeauna (vechime), pretutindeni(universalitate) și de către toți (consens). Ori, din cunoștințele mele, atât în România, Grecia, Rusia, cât și în Statele Unite ale Americii preotul NU este duhovnicul preotesei. Că există excepții nu se poate nega. Dar, aceasta nu este o practică ortodoxă.
Și încă o precizare: pe acest blog nu am încercat nicidecum să luăm locul soților noștri. Tot ceea ce am scris, am scris în cunoștință de cauză, așa cum am învățat de la părinții noștri duhovnici - care nu sunt soții noștri.
Duminică binecuvântată pentru mâine! (17 octombrie 2015, 20:52 )
Preoteasa Ana
spunea...
Draga
preoteasa Eufemia,
Faptul ca preoteasa il poate avea ca duhovnic pe sotul ei (NU ESTE OBLIGATORIU, nu trebuie sa fie neaparat o practica universala, practicata de toti ca sa fie valabila, pot fi si cazuri putine, izolate, mai putin cunoscute) este un fapt, chiar daca dumneavoastra considerati ca nu ar fi asa. Nu este obligatoriu ca ceva sa fie neaparat din vechime ca sa fie valabil. E posibil sa fi existat si in alte timpuri, dar fiind cazuri rare, se poate sa nici nu fie mentionat. Nu stiu si nici nu cred ca este relevant daca a existat sau nu in vechime. Atata timp cat nu exista canoane care sa interzica acest lucru, care ar fi problema ? Faptul ca unii dintre noi am putea avea pareri proprii ? Mi se pare riscant sa avem pareri proprii cand vine vorba de lucruri duhovnicesti, mai ales daca nu suntem preoti.
De ce contestati dvs un episcop, de exemplu, care spune clar si raspicat ca NU EXISTA IMPEDIMENT CANONIC care sa interzica acest lucru si ca ramane la latitudinea fiecarui preot sau episcop ? In aceasta situatie, nu cred ca mai are cineva ceva de adaugat. Iar dvs mai afirmati si faptul ca nu ar fi practica ortodoxa. Pe ce va bazati cand spuneti asta ? Pe faptul ca nu ati intalnit dvs astfel de cazuri ? Asta nu inseamna ca ele nu exista sau ca sunt interzise. Sunt rare, putine, dar repet, NU au impediment. Desigur, fiecare episcop poate sa decida asa cum crede, chiar daca nu exista impediment. Aici nu contest. Am intalnit cazuri de episcopi care nu au fost de acord cu anumite lucruri, nu au legatura cu subiectul nostru, nu exista impediment nici acolo, dar episcopul nu a fost de acord si nu s-a aplicat acel lucru. Asta este altceva. Dar de aici si pana la a spune ca este interzis, este cale lunga. Daca episcopul dvs nu este de acord, sa spunem, asta nu inseamna ca alti episcopi nu pot fi de acord. Spun acest lucru pt ca fiind vorba de cazuri izolate, se pot lua decizii izolate. Este posibil ca anumiti preoti sau episcopi sa nu recomande asta pt ca este foarte greu sa te spovedesti sotului tau, implica o sinceritate si o destainuire totala, iar acest lucru poate sa puna multe probleme, fiind vorba de sotul tau. Dar asta nu inseamna ca nu ai voie daca tu simti ca poti face acest lucru. Sa nu confundam lucrurile: "a nu putea" cu "a nu avea voie". Imi pare rau ca nu-mi mai amintesc coordonatele cu privire la PS Siluan al Ungariei care afirma ca nu exista nicio problema in acest sens si la Sf. Antonie cel Mare. Am citit asta intamplator acum cativa ani, nu m-a preocupat sa-mi notez coordonate. Ceea ce faceti dvs acum este ca si cum, mie mi-ar spune duhovnicul sa procedez nu stiu cum, in cutare situatie, iar dvs veniti si-l contraziceti pe duhovnicul meu, spunand ca trebuia sa procedeze conform nu stiu carui canon. Sunteti prea canalizata pe canoane si uitati ca legile lui Dumnezeu sunt in linii generale, iar totul se aplica de la om la om in functie de duhovnic, de necesitatile fiecarui om. Doi oameni cu o problema similara nu primesc acelasi raspuns de la duhovnic. Lucrurile nu sunt batute in cuie. De asta este asa o mare diferenta intre teologi si preoti. Preotul stie ce sa faca cu aceste canoane cand vine vorba de om, sa le adapteze conform necesitatilor si neputintelor fiecarui om, ceea ce teologul (am observat multe cazuri), nu reuseste sa inteleaga. Ramane canalizat pe canonul in cauza si atat. Am dat acest exemplu legat de canoane pt ca am observat ca le aduceti mereu in discutie, desi aici nu vorbim de vreun canon care sa interzica acest lucru.
Sa nu ma intelegeti gresit, nu vreau sa va conving de nimic, va respect opinia si nici nu vreau sa intram in polemici duhovnicesti.
Va rog doar sa luati in calcul si varianta ca s-ar putea sa nu cunoasteti acest subiect indeajuns.
Doamne, ajuta ! (19 octombrie 2015, 15:21
Faptul ca preoteasa il poate avea ca duhovnic pe sotul ei (NU ESTE OBLIGATORIU, nu trebuie sa fie neaparat o practica universala, practicata de toti ca sa fie valabila, pot fi si cazuri putine, izolate, mai putin cunoscute) este un fapt, chiar daca dumneavoastra considerati ca nu ar fi asa. Nu este obligatoriu ca ceva sa fie neaparat din vechime ca sa fie valabil. E posibil sa fi existat si in alte timpuri, dar fiind cazuri rare, se poate sa nici nu fie mentionat. Nu stiu si nici nu cred ca este relevant daca a existat sau nu in vechime. Atata timp cat nu exista canoane care sa interzica acest lucru, care ar fi problema ? Faptul ca unii dintre noi am putea avea pareri proprii ? Mi se pare riscant sa avem pareri proprii cand vine vorba de lucruri duhovnicesti, mai ales daca nu suntem preoti.
De ce contestati dvs un episcop, de exemplu, care spune clar si raspicat ca NU EXISTA IMPEDIMENT CANONIC care sa interzica acest lucru si ca ramane la latitudinea fiecarui preot sau episcop ? In aceasta situatie, nu cred ca mai are cineva ceva de adaugat. Iar dvs mai afirmati si faptul ca nu ar fi practica ortodoxa. Pe ce va bazati cand spuneti asta ? Pe faptul ca nu ati intalnit dvs astfel de cazuri ? Asta nu inseamna ca ele nu exista sau ca sunt interzise. Sunt rare, putine, dar repet, NU au impediment. Desigur, fiecare episcop poate sa decida asa cum crede, chiar daca nu exista impediment. Aici nu contest. Am intalnit cazuri de episcopi care nu au fost de acord cu anumite lucruri, nu au legatura cu subiectul nostru, nu exista impediment nici acolo, dar episcopul nu a fost de acord si nu s-a aplicat acel lucru. Asta este altceva. Dar de aici si pana la a spune ca este interzis, este cale lunga. Daca episcopul dvs nu este de acord, sa spunem, asta nu inseamna ca alti episcopi nu pot fi de acord. Spun acest lucru pt ca fiind vorba de cazuri izolate, se pot lua decizii izolate. Este posibil ca anumiti preoti sau episcopi sa nu recomande asta pt ca este foarte greu sa te spovedesti sotului tau, implica o sinceritate si o destainuire totala, iar acest lucru poate sa puna multe probleme, fiind vorba de sotul tau. Dar asta nu inseamna ca nu ai voie daca tu simti ca poti face acest lucru. Sa nu confundam lucrurile: "a nu putea" cu "a nu avea voie". Imi pare rau ca nu-mi mai amintesc coordonatele cu privire la PS Siluan al Ungariei care afirma ca nu exista nicio problema in acest sens si la Sf. Antonie cel Mare. Am citit asta intamplator acum cativa ani, nu m-a preocupat sa-mi notez coordonate. Ceea ce faceti dvs acum este ca si cum, mie mi-ar spune duhovnicul sa procedez nu stiu cum, in cutare situatie, iar dvs veniti si-l contraziceti pe duhovnicul meu, spunand ca trebuia sa procedeze conform nu stiu carui canon. Sunteti prea canalizata pe canoane si uitati ca legile lui Dumnezeu sunt in linii generale, iar totul se aplica de la om la om in functie de duhovnic, de necesitatile fiecarui om. Doi oameni cu o problema similara nu primesc acelasi raspuns de la duhovnic. Lucrurile nu sunt batute in cuie. De asta este asa o mare diferenta intre teologi si preoti. Preotul stie ce sa faca cu aceste canoane cand vine vorba de om, sa le adapteze conform necesitatilor si neputintelor fiecarui om, ceea ce teologul (am observat multe cazuri), nu reuseste sa inteleaga. Ramane canalizat pe canonul in cauza si atat. Am dat acest exemplu legat de canoane pt ca am observat ca le aduceti mereu in discutie, desi aici nu vorbim de vreun canon care sa interzica acest lucru.
Sa nu ma intelegeti gresit, nu vreau sa va conving de nimic, va respect opinia si nici nu vreau sa intram in polemici duhovnicesti.
Va rog doar sa luati in calcul si varianta ca s-ar putea sa nu cunoasteti acest subiect indeajuns.
Doamne, ajuta ! (19 octombrie 2015, 15:21