Seminar pentru preotese în Basarabia

Lucrând la un material despre Basarabia am dat de filmuleţul de mai jos, cu explicaţii. Mă bucur că preotesele din această zonă atât de încercată au reuşit să se întâlnească şi să fie în comuniune, cu toate ispitele care le-au pus la încercare.
Istoria românilor basarabeni şi a Mitropoliei Basarabiei e una plină de durere şi suferinţă...
cu drag şi gând de rugăciune,

preoteasa Natalia

Pe 18 şi 19 iunie 2012 a fost organizat un seminar pentru doamnele preotese din cuprinsul Mitropoliei Basarabiei. Acţiunea a fost organizată de către Cristina Semon, voluntară al Centrului Creştin Misionar Ortodox din Statele Unite şi preoteasa Mariana Aga de la Parohia „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului" din oraşul Orhei. Seminarul a fost desfăşurat într-un cadru natural pitoresc din satul Butuceni (complexul Orheiul Vechi) şi a avut ca şi formator pe doamna preoteasă Antoneta Negru, coordonator de proiecte în cadrul Fundaţiei Solidaritate şi Speranţă din Iaşi.

La invitaţia organizatorilor, în a doua zi de seminar preotesele au fost vizitate de către Înaltpreasfinţitul Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor care a avut o discuţie foarte deschisă cu preotesele, povestindu-le despre familia în care a crescut şi despre pietatea familiei creştine de odinioară.

Obiectivele acestei întruniri, organizate în premieră au fost ca preotesele să se cunoască între ele, să-şi împărtăşească experienţele de viaţă ca soţii de preoţi, să conştientizeze pe deplin rolul preotesei în condiţiile culturale şi sociale de azi ca o întruchipare a predicilor preoţilor despre familie, mamă şi femeie.

Cu toate că la această primă întâlnire nu au participat multe preotese, multe dintre ele refuzând participarea în ultima zi, atmosfera plină de înţelegere, deschidere şi rugăciune au făcut ca acest seminar să fie unul apreciat de toţi participanţii, Înaltpreafinţitul Petru oferind atât organizatoarelor cât şi preoteselor diplome de vrednicie.

Colinde din bătrâni - un dar de Crăciun

V-am povestit şi anul trecut de preoteasa Raisa, părintele Iulian şi cei cinci copii ai lor. Anul acesta au reeditat CD-ul lor. Detaliile au rămas aceleaşi şi le puteţi vedea aici.

Una din colindele de pe album, Hoila:

Întrebări. 1: Care sunt bucuriile unei preotese?

La sugestia Cristinei de a ruga preotesele care vizitează site-ul să răspundă la câteva întrebări, vă adresăm această rugăminte de a ne împărtăşi din gânduri şi experienţă. Pentru ajutor şi sprijin reciproc, pentru întărire.
Aşteptăm răspunsurile la comentarii.

Prima întrebare:
Care sunt bucuriile unei preotese?

Cu drag în Domnul nostru,

Natalia

Slujire fără smerenie nu se poate…

• Când vrei să speli pe cineva, când vrei să-l mustri, când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are el, ca să-l poţi spăla cu adevărat trebuie să te cobori până la picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea în care să poţi cuprinde picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea în care să poţi cuprinde picioarele lui la inima ta, ca într-o îmbrăţişare plină de dragoste pentru curăţia lui. Cine nu poate iubi atât de mult şi nu se poate apropia atât de dulce, nu va putea spăla şi curaţi niciodată în chip mântuitor pe nimeni.

•   Sufletele curate sunt gata să-şi recunoască şi vinovăţii pe care nu le au. Sunt gata să-şi ceară iertare şi pentru păcatele pe care nu le-au făcut, sunt gata să-şi spele şi ceea ce nu şi-au întinat, fiindcă smerenia lor îi face să creadă că oricând ar putea să facă şi ei aşa ceva şi nu tăgăduiesc niciodată că nu ar putea fi în stare să cadă.

•  Credincios adevărat este acela care, făcând binele, nu se măsoară cu semenii săi, ci cu învăţătorul său, căci cine se măsoară cu alţii, totdeauna se va mândri, dar cine se măsoară cu Domnul, acela îşi va găsi totdeauna măsura smereniei sale.

(din Lacrimă şi har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, 2011)

Sfintul Ioan Gura de Aur: Femeia crestina

SursA FotO: orthphoto.net

Din
BOGATIILE ORATORICE
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA PELERINUL ROMAN ORADEA 2002

Nobila ei istorie. – Pretioasele ei misiuni.
I-ISTORIA EI NOBILA
Aceasta istorie începe în creatia sa, se urmeaza în caderea ei dureroasa, se termina cu o slava incomparabila în împacarea ei în Iisus Hristos.

Femeia la crearea ei. – Ceea ce trebuie sa fie ea, în ce rang o plaseaza Dumnezeu, ce prerogative îi confera ei Dumnezeu, ce drepturi îi pastreaza; Dumnezeu ne-o arata în actul sau creator.
1. Scopul crearii ei. – Sa urmam opera divina, mai bine decât în oricare alt studiu, ea ne va descoperi ideea divina în crearea femeii, în momentul în care îl creeaza Dumnezeu pe barbat, universul este format, împodobit stralucitor; este domeniul regelui pe care-I introduce Dumnezeu pentru a împarati aici. In acest domeniu imens a fost pastrata o resedinta regeasca, este raiul pamântesc. Viata curge din plin peste maluri lânga Adam; fiinte de tot felul au fost create pentru a sluji Ia nevoile sale sau pentru a contribui prin farmecul lor la fericirea sa.
Ori în sânul bogatiilor acestora, Adam este izolat.
Nici-o fiinta nu-i raspunde prin cunostinta si prin inima si se pare ca crearea sa ar fi ramas incompleta. “Si Dumnezeu zice: nu este bine ca omul sa fie singur”. Si el adauga în tainicul sfat al Persoanelor divine: “Sa facem ajutor pentru el ca sa fie asemenea lui”. Aceia sunt termenii hotarârii divine. “O sotie”, “un ajutor”; asa va fi femeia pentru barbat. Ea va fi farmecul existentei Iui si ca îi va fi un ajutor. Ajutor de-o noblete egala si lasând deoparte în mod infinit ajutoarele pastrate de Dumnezeu în celelalte creaturi ale creatiei..
Acest farmec, pe care-l va afla omul în însotitoarea sa îi este închipuit în scena tainica din Eden. Dumnezeu îi trimite lui Adam deliciile extazului si în timpul acestui extaz el o scoate din Adam pe care-o va iubi “ca trup din trupul sau si os din oasele sale”.
2. Rangul ei, demnitatea ei, privilegiile ei, puterile ei. -Femeia nu-i este inferioara barbatului: crearea ei o demonstreaza în mod biruitor. Ca si pentru barbat este Treimea întreaga cea care se hotaraste, tine sfat si da hotarârea “sa facem”. Ea nu este formata dintr-o materie mai inferioara, ea este scoasa chiar din Adam însusi: si când o primeste Adam din mâinile Iui Dumnezeu, devenind vazuta, dotat cu darul profetiei, el îi da nume adevarat, femeie; el o proclama “trup din trupul meu”, el vesteste ca pentru a o poseda va trebui ca omul sa renunte la fiintele cele mai dragi.
Femeia nu este sclava barbatului, ea împarte cu el sceptrul stapânirii, la amândoi le-a zis Dumnezeu “stapâniti” “vor stapâni”.

Femeia în caderea ei cea dureroasa. – Dureroasa este istoria acestei caderi si trei întâmplari o împlinesc. Noi o vedem pe femeie rând pe rând într-o greseala grea: Dumnezeu într-o dreapta dar milostiva pedepsire: pe barbat în abuzul dispretuit al sau de forta.
1. “Nu Adam este cel care s-a lasat înselat în raiul pamântesc, de înselaciunile diavolului, ci femeia”. Eva este cea care vorbeste în mod sacrileg cu Satana, care putin câte putin, încântata prin promisiuni înselatoare, ajunge la acest fapt de deplina mândrie si de revolta de a pretinde sa se substituie Iui Dumnezeu! Aceasta greseala personala ea o accentueaza facându-l partas la ea si pe Adam; ea se foloseste spre el de partea pe care i-o face farmecul ei, de împaratia care-o are peste el frumusetea ei. Ea stapâneste barbatul pentru a-l antrena cu ea în cea mai nerusinata stricaciune..
2. Care va fi pedeapsa? Dumnezeu îi da una, totodata aspra si milostiva, dreapta însa temperata. Ea îsi pierde o parte din puterea sa de stapânire, din aceasta stapânire pe care ea n-a stiut s-o foloseasca decât pentru ruinarea comuna. Sceptrul ei se zdrobeste dupa ce n-a facut din el decât un complice pentru revolta sa.
Insa în pedepsire Dumnezeu cuprindea mai ales mila. Punând peste om povara de a stapâni, el o lua de pe umerii femeii. Cu cât sotia lui devenea mai slaba si mai dezarmata, cu atât mai mult omul trebuia s-o trateze cu delicatete si cu blândete, devenind ajutorul ei si facându-i-se ca un protector, ceea ce-i va aduce ei supunerea si serviciile: “Vei fi plecata catre barbatul tau, aceasta este scaparea ta; portul; ajutorul tau va fi el”.
3. Dumnezeu voia asa. Insa barbatul era creat liber. El putea sa abuzeze; el putea sa travesteasca si sa strice opera divina. El o face. Si istoria femeii nu mai este decât istoria unui lung si sângeros martiriu.

Femeia în împacarea ei în lisus Hristos.
1. Lumea, dupa ce a degradat si a coborât femeia, îi arunca în fata dispreturile ei si o respinge. Lumea este mândra, fariseul Simon neaflând în fata lacrimilor Magdalenei decât mustrarile, acuzarile si insultele, însa Hristos este acolo. Se produce o revolutie imensa. Femeia sclava barbatului, prada patimilor lui, victima cruzimii lui, aceasta femeie este înaltata în mod maret de catre lisus Hristos, Omul-Dumnezeu. In Magdalena, Iisus Hristos reuneste lumea si veacurile, si de acum femeia va deveni un obiect de respect peste tot unde va patrunde Evanghelia si unde va împarati crestinismul. El a primit-o, el a curatat-o; ea a uns capul lui cu mir, si a stropit cu lacrimi picioarele lui cele sfinte. Si el în schimb îi confera cu nevinovatia redobândita, onorurile nespuse. Câta slava omeneasca sortita la uitare! Câte straluciri stinse pentru totdeauna! Si în lumea întreaga, dupa douazeci de secole, nu înceteaza sa rasune vestea despre femeia smerita.
2. La aceasta prima împacare lisus Hristos îi mai adauga una. Femeia dispretuita pâna la a nu mai fi decât o sclava, redevine în crestinism, ceea ce a facut-o crearea ei: “un ajutor asemenea”. Ea colaboreaza la faptele barbatului cele mai înalte si cele mai grele. lisus Hristos le face predicatori si apostoli, ele seamana Evanghelia, si în timpul întemeierii credintei, Sf. Pavel saluta în ele pe nobilele colaboratoare si neobositele ostenitoare. .
3. In pagânism femeia a devenit prada venala a barbatului, si cum nimic n-o apara împotriva patimilor lui nestapânite si loviturile cruzimii lui, i-au venit dezonoruri peste dezonoruri, nefiind decât ca o negustoreasa pusa la taraba spre vânzare. Crestinismul îi construieste spitale; el o retrage în pustie, el o pune sub rânduielile religioase, la adapost de insultatori; singuratatile Iudeii si ale Egiptului au fost umplute cu ele, care au mers acolo cu miile, femeile pe care pocainta si evlavia le-au sfintit în actiunile lor.
4. Un tron de slava mult mai ridicat le este pastrat înca. Ele vor fi îmbracate cu purpura regeasca a martiriului; ele vor marturisi credinta lor în fata regilor si a puternicilor; Roma va auzi afirmatiile lor marete si puterea marelui imperiu se va zdrobi de puterea lor de neînvins.
Astfel revelate, astfel înnobilate, dobândind o demnitate noua si o putere noua, femeia n-a încetat sa împlineasca cele mai pretioase si cele mai diferite misiuni.

Il-PRETIOASELE EI MISIUNI
Pentru a aprecia diferitele ei misiuni, s-o consideram pe femeie rând pe rând: ca sotie, ca mama, ca stapâna a casei.
Ca sotie. – Sa nu uitam ca ea a fost data barbatului ca un “ajutor” ca siguranta. Si Dumnezeu a pregatit-o în mod minunai pentru acest rol. Mai întâi prin singuratate. Barbatului îi sunt atribuite viata publica cu luptele ei, pericolele ei, ranirile ei. Pe când barbatul pentru a veni în ajutorul tuturor se expune la furtunile cele mai înalte de pe mare, femeia se bucura în interiorul caminului ei de o pace continua. Daca ea iese de acolo o face numai pentru un moment scurt si datoriile ei o recheama în singuratatea sa protectoare. Cine nu o vede cât de favorabila este aceasta viata de calm si de siguranta, pentru dezvoltarea evlaviei si culturii virtutilor? Aceasta evlavie si aceste virtuti vor fi podoaba si în acelasi timp marele mijloc de a actiona al sotiei, împodobita de virtuti fermecatoare în simplitatea ei, iubirea ei, rabdarea ei, bucuria ei, ea îsi va asigura asupra sotului ei o stapânire binefacatoare. Când viata publica îl va tulbura, necaji, mânia, sau cazând în lasitate sau deznadejde, ea îl va reculege precum salveaza portul pe cei naufragiati. Ce putere are pentru bine ca si pentru rau, sotia sau virtuoasa sau lipsita de sfintenie! O femeie îl sustine pe Apostolul lui Hristos, o alta îl pierde pe Samson.
Ca mama. – Ca educatia copiilor este totdeauna opera mamei, este foarte usor a o dovedi si pe temeiuri solide ale ratiunii. Cât de putina alegere are tatal pentru aceasta misiune sfânta? Pe femeie totul o apropie de copii, singuratatea caminului, asemanarea naturii, delicatetea si stiinta, devotamentul si iubirea. Natura o desemneaza pentru aceasta misiune; însa Dumnezeu o desemneaza si mai puternic si mai clar înca.
Sa ascultam apostolul. El începe prin a-i face mamei aceasta promisiune mângâietoare ca ea se va mântui în nasterea ei: “Prin nasterea de fii”. Acolo unde pacatul a pus durerea si expierea, Dumnezeu socoteste demn sa puna harul si mântuirea. Insa apostolul ramâne la aceasta prima afirmatie? Este destul pentru o mama sa le dea fiilor ei o viata naturala? Nu desigur! “Daca-i va educa pe copii”. Iata prin excelenta opera mamei. Si cum este lucrul ei, Dumnezeu a pregatit-o pentru aceasta cu grija. Femeia pastreaza mai bine credinta si evlavia. Ea arata alaturi de copii aptitudini cu totul speciale. Calmul vietii sale din casa îi creeaza starile necesare. Totul o cheama la aceasta munca mare a primei educatii, de care va depinde pentru copil viata sa întreaga. Caci cum vom putea noi arata destul pretul acestei opere?
Acest pret se evalueaza cu diferite titluri. Prima educatie ni se ofera noua ca opera esentiala pentru mai multe motive. Primul este obligatia. Mai mult decât oricare altele parintii au datoria la aceasta. Al doilea este gravitatea urmarilor. Ce va ajunge copilul a carui educatie va fi neglijata? Vai! Acest suflet tânar devine un pamânt acoperit cu toate ravagiile. Al treilea este legea divina. Dumnezeu a legiferat asupra acestei materii grave. Si legile promulgate de El în Scripturile divine sunt legi obligatorii ale primului cap. Al patrulea este interesul chiar temporal al unei mame. Câte nenorociri îi pregatesc ei slabiciunile ei sau neglijenta sa! Câte lacrimi o va face sa verse acest fiu, pe care ea a neglijat sa-l ridice în credinta si în virtute.
Ca stapâna casei. – Unul îi este serviciul femeii ca sa împarta grija, sa pastreze cele spuse, sa grijeasca de lucrurile casei; caci spre aceasta a rânduit-o Dumnezeu, ca în aceste lucruri si în altele sa ne fie de ajutor. Caci viata noastra consta din doua lucruri, din lucruri private si publice; ei i-a atribuit Dumnezeu partea ei: grija femeii este sa grijeasca de lucrurile casei, a barbatului de negotul public, judecatile, armata, celelalte toate. Femeii îi este orânduita conducerea interioara. Daca ea se achita cu fidelitate de sarcina ei familia este prospera; daca o neglijeaza, este ruina ei.
De acolo se poate judeca, cât de nebune sunt aceste teorii care-i atribuie femeii lucrurile dinafara, ostenelile vietii publice. “O voi care totul rasturnati, lucrul diavolului este acesta, ca toate sa se confunde si sa se strice de la principiul lor începator, care a fost dat din natura de catre Dumnezeu. Femeilor Dumnezeu atât le-a dat sa pazeasca casa, barbatilor însa grija vietii publice; tu capule te transformi în picioare si picioarele în cap”.

SursA: ioanguradeaur.ro

O idee minunată - un prim pas spre comuniune, prietenie şi împărtăşire; mult mai uşor de organizat decât o sinaxă :).

Pelerinaj cu preoţi şi preotese la mănăstirile din zona Iaşilor

Pelerinajul este formula cea mai potrivită şi mai frumoasă prin care poţi deschide inimile, redescoperi şi sesiza profunzimea credinţei; moment de hotărâri sincere în împlinirea Cuvântului dumnezeiesc, mijloc de afirmare a credinţei, mijloc de comuniune şi de întărire a unităţii dintre oameni.
Acestea sunt sentimentele pe care le-am trăit în cele două zile de pelerinaj cu preoţii şi preotesele la mănăstirile din zona Iaşilor.

Pelerinajul a început pe 22 octombrie  şi s-a finalizat pe 23 octombrie a.c. S-a desfăşurat cu binecuvântarea ierarhului nostru, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan.
Pe drumurile ce duc spre mănăstirile noastre, oaze de linişte şi bucurii duhovniceşti, am pornit 26 de preoţi de mir, 23 de preotese, o maică stareţă şi doi părinţi monahi care ne-au îmbrăţişat în toată această călătorie ziditoare.

Ne-am plecat genunchii împreună, ne-am rugat, am cântat lui Hristos, ne-am bucurat şi am revenit la casele noastre şi la bisericile unde slujim mai întăriţi, mai folosiţi duhovniceşte şi mult mai uniţi.
Psalmistul David - Psalmul 132, 3 - ne încredinţează ca acolo unde este unitate, Dumnezeu dăruieşte binecuvântare şi viaţă şi această mărturisire naşte în noi nădejdea şi dorinţa de a rămâne pe Cale.
Mulţumim tuturor părinţilor, maicii stareţe, părinţilor monahi şi doamnelor preotese pentru aceste zile frumoase şi binecuvântate de Bunul şi Milostivul Dumnezeu.

23 octombrie 2012
Pr. Valentin Tofan

Întâlnire cu preotesele văduve la Braşov

Fundaţia "Sfinţii Constantin şi Elena - Valea Cetăţii - Braşov", prin grija ce o acordă persoanelor vârstnice, şi-a îndreptat atenţia către doamnele preotese văduve din Braşov şi împrejurimi. Joi, 18 octombrie, fundaţia a organizat o întâlnire cu preotese văduve, cu vârsta cuprinsă între 57 şi 91 de ani, la Biserica "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", unde s-a săvârşit slujba Parastasului pentru preoţii adormiţi. Au fost pomeniţi 81 de preoţi trecuţi în lumea drepţilor, conform celor precizate de pr. paroh Corneliu Gârbacea. S-au săvârşit, apoi, pentru preotese, rugăciunea de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu şi rugăciunea pentru cererea celor de trebuinţă şi de folos. Preotesele au primit flori, cărţi cu conţinut religios, iconiţe şi milostenie de la parastas. La slujbă au participat şi membrii familiilor, credincioşi şi voluntari ai fundaţiei. Parohia "Valea Cetăţii" Braşov împreună cu câţiva sponsori au oferit, apoi, preoteselor o masă de prânz, precum şi produse de patiserie, după cum a mai spus pr. paroh Corneliu Gârbacea.
Oana Rusu, Ziarul Lumina

Întâlnire a preoteselor din diaspora - Roma şi Lazio

Miercuri, 17 octombrie 2012, a avut loc întâlnirea Preasfințitului Părinte Episcop Siluan cu preotesele din Roma și Lazio, găzduită de părintele Sebastian Cosma și preoteasa Lucia, de la parohia Sfântul Prooroc Ieremia din Guidonia.
La întâlnire s-a vorbit despre modul în care preoteasa se face părtașă la harul și la slujirea preoției soțului ei și despre mijloacele pe care ea le are la îndemână pentru a-și împlini mântuitor slujirea.
S-a vorbit de asemenea despre necesitatea unei comunicări/consultări între preotese privind educația și cateheza copiilor și tinerilor, precum și asistența spirituală a familiei creștine, în condițiile vieții de astăzi. S-a convenit ca întâlnirea să se repete în fiecare trimestru.
La întâlnire au participat 22 de preotese din cele trei protopopiate din Lazio. O întâlnire similară este programată în ziua de 8 decembrie 2012 la Canicatti, cu preotesele din Sicilia.
(Pr. Ioan Lupasteanu )

Sursa: Episcopia Italiei

Despre dependenţe şi familia preotului

Timp de două zile am participat la o conferinţă internaţională ortodoxă despre adicţii. O idee pe care vreau să v-o împărtăşesc, pusă în atenţia noastră de către Părintele Vasilios Thermos:

Studiile arată că misiunea preoţească presupune unul dintre cei mai mari coeficienţi de stres. Asta înseamnă că preotul este foarte vulnerabil în faţa dependenţelor, iar realitatea confirmă acest lucru. (Dependenţa cunoaşte o paletă largă, de la alcool la internet, televizor, mâncare sau muncă - aşa numitul workaholic)
Pentru a depăşi această vulnerabilitate, preotul ar trebui să aibă una din cele mai bune căsnicii, care să îi ofere susţinerea necesară.

 În cadrul aceleiaşi conferinţe au fost evocate anumite situaţii care pot duce treptat la căderea în alcoolism:
- servirea deasă a preotului cu alcool, de către enoriaşi care consideră o jignire să nu serveşti de la ei - având în vedere desele vizite pastorale, riscul este foarte mare
- consumul mare de alcool al enoriaşilor, mai ales în mediul rural, face ca aceştia să exercite o presiune foarte mare asupra preotului - mai ales la parastase, cununii etc.

Pentru dependenţa de alcool, există la noi două centre de mare nădejde:
Centrul Sf. Nicolae din Iaşi
Programul Sf. Dimitrie Basarabov din Cluj

Diverse materiale pentru dependenţi, dar şi pentru cei co-dependenţi (care trăiesc sau au trăit în preajma unor persoane dependente) găsiţi o pagină a Centrului de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli din Iaşi.

Preoteasa Natalia

Sfântul Sfinţit Mucenic Ilie Cetveruhin şi preoteasa sa, Evghenia

+ 16 februarie 1934 

Prigoana dusă împotriva Bisericii în vremea de trsită amintire a stăpânirii comuniste a înmulţit ceata cerească a Sfinţilor mărturisitori şi mucenici. Astfel, deşi au căutat să nimicească însăşi credinţa, cei- fără- de- Dumnezeu n- au făcut decât să întărească Ortodoxia, căci “sângele mucenicilor este sămânţa Bisericii”. Unul dintre aceşti noi mucenici, la fel de slăviţi în pătimirile lor ca şi cei din vremea Romei păgâne este preotul rus Ilie Cetveruhin, care a dat mărturia cea bună pentru Hristos împreună cu soţia sa.

Viaţa Părintelui Ilie este strâns legată de viaţa virtuoasei sale soţii pe care i-a dăruit-o Dumnezeu şi care a împărţit cu el toate mâhnirile şi bucuriile.
Evghenia era o tânără cu mare dragoste de Dumnezeu, care se gândea să se facă monahie, însă, la sfatul Stareţului Varnava de la Schitul Ghet­simani[1], a început să-şi caute un soţ evlavios.
Ilie era un student strălucit la Universitate, iar părinţii lui aveau mari planuri cu el. Dar atunci când a cunoscut-o pe Evghenia, a început să citească împreună cu ea, însetat, cărţi duhovniceşti. Apoi a părăsit universitatea şi cari­era strălucită, şi s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Serghie” de la Lavra Sfintei Treimi.
Familia Evgheniei trăia sub povăţuirea du­hov­nicească a sfinţilor Stareţi, pe care ma­ma ei îi cerceta adesea. Văzând această vie­ţuire înal­tă, tânărul Ilie şi-a dorit să aibă şi el un Stareţ care să-l povăţuiască. Evghenia l-a sfătuit să meargă la Schitul Ghetsimani, la Stareţul Varnava. A doua zi, tânărul seminarist a şi ajuns acolo. Stareţul l-a primit cu blândeţe, l-a poftit să şadă, i-a adus samovarul şi l-a servit cu ceai, în timp ce îi spunea mereu:
- Mucenicul meu! Mărturisitorul meu!
La sfârşit, i-a dat câteva sfaturi şi l-a lăsat să plece. Seminaristul s-a întors vesel la arhondaric. În sfârşit, găsise un povăţuitor duhovnicesc căruia îi putea încredinţa toată viaţa sa! Seara a mers la biserică şi, cu uimire, a auzit pomenindu-se numele Ieromonahului Varnava la morţi. Cât de mare i-a fost uimirea, dar şi mâhnirea, când a aflat că, la câteva ceasuri după plecarea sa, Stareţul Varnava murise! S-a întors tulburat acasă.
Dar Domnul nu i-a lăsat neîmplinită dorinţa adâncă a sufletului său plin de credinţă, căci, după puţină vreme, colegii i-au propus să meargă cu ei la Sihăstria Zosima, care nu era departe de Lavra Sfintei Treimi, ca să-l vadă pe pustnicul Alexie. Ilie a primit cu bucurie. Stareţul i-a primit cu inima deschisă şi, în scurtă vreme, a devenit povăţuitorul duhovnicesc al lui Ilie şi al logodnicii lui.
Când i-a văzut pentru prima oară împreună, Stareţul a exclamat: „Ce înalt este el şi ce mică este ea!”. Într-adevăr, Ilie era foarte înalt şi pu­ternic, un adevărat cavaler, în timp ce Evghenia era o fată mică şi sensibilă. Cu binecuvântarea Sta­reţului Alexie, se întâlneau de două ori pe lună la casa Evgheniei, şi tot de două ori pe lună, Ilie putea să-i scrie câte o scrisoare, pe care trebuia să o citească mai întâi mama Evgheniei. Astfel au trecut câţiva ani… Ilie a terminat cu succes Seminarul şi a început să studieze la Academia Teologică.
Pe atunci, Evghenia avea 25 de ani – nu prea tânără, potrivit concepţiilor acelei epoci. Familia Evgheniei trăia sub povăţuirea duhovnicească a unui Stareţ din Moscova, care recomanda gră­birea căsătoriei tinerilor. Ilie a ascultat de Stareţ şi a mers la părinţii Evgheniei, dar atunci s-a ivit o piedică neaşteptată: tatăl ei a refuzat categoric să i-o dea pe Evghenia de soţie, deoarece nu avea posibilitatea să o întreţină. Atunci Ilie s-a mâniat şi a plecat trântind uşa în urma lui. Însă mama Evgheniei l-a convins s-o ceară din nou de la tatăl acesteia, sfătuindu-l să accentueze de mai multe ori tatălui Evgheniei că vor putea să trăiască susţinându-se singuri. În realitate, însă, toţi banii pe care îi aveau erau o sumă mică, pe care o adunase Evghenia din lecţiile de muzică pe care le dădea unor copii şi pe care o pusese deoparte, cu binecuvântarea mamei sale, drept zestre. În cele din urmă, tatăl ei a fost de acord. Au făcut o cununie liniştită şi smerită, după care au plecat îndată în călătorie de nuntă. Au mers la Sihăstria Zosima ca să se pregătească pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, lângă iubitul lor Stareţ.
Toţi membrii familiei Evgheniei îl cinsteau mult pe Stareţul Alexie. Una din rudele ei, care mai târziu s-a făcut monah, mergea adeseori la Sihăstria Zosima şi acolo avea mereu acelaşi vis. Se făcea că era o sărbătoare mare, iar întemeietorul mă­năs­tirii de acolo, pustnicul Zosima, stătea în faţa uşilor împărăteşti şi miruia pe fie­care care venea. După miruire se întorcea şi, îmbrăcat în veş­minte de un alb strălucitor, in­tra în sfântul altar prin uşile împărăteşti. Visul acesta, mai ales că se repeta de atâtea ori şi pentru că intrau în sfântul altar şi femei, i-a pricinuit mare nedumerire acelui tânăr. În cele din urmă, după ce a văzut acest vis a şasea oară, a mers la Stareţul Alexie. Stareţul nu i-a descoperit tâlcuirea visului, ci numai a întrebat dacă au fost mulţi oameni.
- Erau mulţi, Părinte, o mare mulţime.
- Frumos... Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!, a repetat cu bucurie Stareţul.
Tinerii au rămas o lună la mă­năs­tire. Apoi s-au întors la Moscova şi au închiriat un apartament în Serghiev Po­sad, lângă Mănăstirea Sfân­tului Serghie. Trăiau foarte sărac – însă, aşa cum făgăduiseră tatălui Evgheniei, se întreţineau numai din banii lor. Evghenia spunea adeseori că în toată viaţa lor nu au fost datori nici măcar cu un ban.
Trăiau într-o asemenea sărăcie, încât Ev­ghenia era nevoită să pună în sobă numai şase lemne ca să încălzească apartamentul – care, desigur, nu erau suficiente. Când s-a născut primul lor copil, au trimis de îndată o telegramă sorei Evgheniei. Când a ajuns la ei, aceasta le-a spus că aflase de naşterea copilului înainte de a primi telegrama.
- Dar cum? au întrebat-o.
- Mi s-a arătat în vis Sfântul Serafim şi mi-a spus: „Du-te şi-i felicită! Au un băiat, iar numele lui va fi Serghie”.
Şi, într-adevăr, pe primul lor copil l-au numit Serghie, iar pe al doilea, Serafim.
Părintele Ilie a terminat Academia înainte de a izbucni Revoluţia (din 1917)[2]. După hirotonia sa, a slujit puţin timp la biserica unui aşezământ pentru săraci. Apoi a fost mutat la biserica Sfântului Nicolae din cartierul Tolmacev al Mosco­vei, unde a slujit până la ares­tarea sa din 1932.
Părintele Ilie era un preot ev­lavios. Niciodată nu a scur­­tat slujbele. Ţinea i­sonul la stihiri şi adeseori citea ca­noanele (care de obicei nu se citesc în bisericile ruseşti de mir). Preoteasa mergea în fie­care zi la biserică şi conducea corul. În acea vreme cumplită de după izbucnirea Revoluţiei, biserica Sfântului Nicolae din cartierul Tolmacev era un far duhovnicesc pentru mulţi credincioşi. O creştină din parohia Părintelui Ilie îşi aduce aminte:
- O, biserica noastră din Tolmacev strălucea de curăţenie! Dar era atât de frig în ea, încât îţi îngheţau picioarele pe pardoseală...
Însă preoteasa niciodată, în nici o împrejurare, nu-şi pierdea nădejdea în Dumnezeu!
Odată, în ziua de prăznuire a Sfântului Nicolae, Evghenia se întorcea de la biserică şi, băgând mâna în buzunar, a descoperit că era gol. În această zi, în fiecare an, cei doi obişnuiau să  întindă o masă săracă şi să-i cheme pe cei din parohie la ei acasă. Atunci preo­teasa s-a întors repede la biserică şi l-a întrebat pe Părintele Ilie dacă are ceva bani, însă el, cu o privire mâhnită, i-a întins numai câteva copeici. Nu putea face nimic cu ele. A pornit iarăşi spre casă şi pe drum se gândea ce frumos ar fi fost să fi avut măcar două ruble. Ar fi cumpărat destulă mazăre, puţin untdelemn şi încă ceva, iar toate acestea le-ar fi ajuns. Cu astfel de gânduri, mergea spre casă.
Era o zi călduţă şi înaintea casei lor se făcuseră nişte băltoace cu noroi. Picioarele îi erau înfăşurate cu fâşii de pânză, căci în acea vreme era cu ne­putinţă să se găsească încălţăminte şi, cu astfel de „pantofi”, mergea prin­tre băltoace. Deodată, vede înaintea ei două bancnote împăturite cu grijă, care pluteau pe apă ca două bărcuţe! Le-a luat, le-a despăturit şi... erau două ruble! A început să-i întrebe pe trecători dacă au pierdut cele două ruble, dar toţi au spus că nu. Atunci preoteasa a mulţumit lui Dumnezeu şi a rostit încă o dată cuvântul Domnului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu… şi toate celelalte se vor adăuga vouă”Matei 6:33. Şi îndată a început să pregătească masa.
Altădată, preoteasa şi Părintele Ilie au hotărât să meargă la Sihăstria Zosima. În acea vreme, mănăstirea nu putea da de mâncare închinătorilor, deoarece abia ajungeau alimentele pentru monahi. Deşi nu aveau atunci nici o copeică, totuşi preoteasa nu şi-a schimbat hotărârea de a porni spre sihăstrie. A mers la un citeţ bătrân şi l-au rugat să aibă grijă de copii câtă vreme aveau să lipsească. Pe drum, rostea aceste cuvinte: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni”Psalm 54:25. Aceasta era trăsătura caracteristică a preotesei – cuvintele Scripturii, care pentru cei mai mulţi oameni sunt nişte cuvinte simple, pe care le învaţă pe de rost din cărţi, pentru ea erau cuvinte vii şi adevărate.
Întorcându-se acasă, a văzut deodată un sac aruncat pe marginea drumului. Preoteasa s-a înfricoşat şi a luat-o la fugă, crezând că e vreun cadavru. Apoi a luat aminte mai bine şi a observat că sacul nu era atât de mare şi, biruind frica, s-a întors. Gândindu-se că ar putea fi vreun copil părăsit, a privit în sac şi a rămas uimită de cele văzute. Sacul era plin cu diferite alimente, carne, untdelemn, pâine – adică exact ceea ce le trebuia pentru călătorie. Poate vreun ţăran le adusese ca să le vândă în oraş, dar, temându-se de patrula de pază, a aruncat sacul la marginea drumului.
Desigur, nu toate greutăţile preotesei aveau o astfel de încheiere fericită, dar, cu toate acestea, ea nu-şi pierdea trezvia duhovnicească. Odată a venit o necunoscută şi i-a propus să-i vândă o sacoşă cu zarzavaturi la un preţ destul de scăzut. Cu mare greutate, ea a adunat suma şi i-a dat-o femeii, care a adus-o până la gară, unde erau, chipurile, alimentele. Când au ajuns la gară, femeia i-a spus preotesei să aştepte, iar ea a intrat în sala de aşteptare. Preoteasa a aşteptat acolo câteva ceasuri, după care s-a dus la sala de aşteptare, dar a văzut că uşa era încuiată. Cât de greu îi era să se întoarcă acasă, unde o aşteptau cu atâta nerăbdare copiii ei flămânzi şi părintele... Pe drumul de întoarcere, preoteasa se gândea cum este cu putinţă să se roage cineva pentru astfel de oameni. Totuşi, aceşti oameni ne ajută la mântuirea sufletului nostru, dar îşi pierd mântuirea sufletului lor. Când a intrat în casă şi i-a văzut pe toţi cum o priveau cu nedumerire, ea le-a spus:
- Ridicaţi-vă să ne rugăm! Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ne-au furat…
Dar toate aceste mâhniri erau neînsemnate faţă de durerea preotesei suferită la moartea fiu­lui ei mai mic, Vanea. Acesta se juca cu câţiva copii mai mari în stradă şi a răcit. Fiindcă preotea­sa nu a putut să-l îngrijească în permanenţă, răceala a dus la meningită. Tot atunci, ea şi-a rupt şi mâna… Nenorocirile au căzut asupra ei toate deodată: boala mortală a fiului ei, mâna ruptă, foametea… Cu toate acestea, reuşea să ia parte zilnic la slujbele bisericeşti, ca şi mai înainte.
Vanea suferea atât de mult, încât o întreba pe mama lui:
- Este adevărat, mamă, că sunt şi eu un mucenic?
A murit în aceeaşi zi în care a murit şi Stareţul Alexie. Monahia care slujea în biserică a mers la preoteasă şi i-a spus:
- Iubita mea preoteasă, te fericesc pentru că ai deja un fiu în Rai!
La sfârşitul vieţii ei, preoteasa nu mai ţinea minte ce se întâmplase cu Vanea. Obişnuia să spună: „Am avut cinci copii”. Dar apoi, cu un zâmbet amar, adăuga: „Nu-mi mai aduc aminte prin câte am trecut în viaţa mea. Domnul mi-a luat amintirele cele mai grele!”.
Părintele Ilie trăia o viaţă ascetică. Numai două săptămâni din întregul an le petre­cea împreună cu fa­milia la casa de la ţară, unde copiii se puteau o­dih­ni, pe durata re­paraţiilor necesare şi a cură­ţe­­niei făcute la bi­se­rică. Săvârşea în fiecare zi toa­te slujbele, fără să sară sau să scurteze ceva. Seara, după sfintele sluj­be, se ţineau convorbiri duhovniceşti.
Preoteasa se îngrijea ca părintele să poată cinà în fiecare zi înainte de miezul nopţii. Se întorcea acasă totdeauna după ora unsprezece. Uneori, veneau unii dis-de-dimineaţă să afle dacă părintele se sculase, pentru a-l întreba câte ceva. Preoteasa însă nu se supăra de aceste deranjuri în zorii zilei. Mai târziu, Episcopul Ioan i-a spus preotesei, care, după moartea Părintelui Ilie, mergea la biserica acestuia:
- Părintele Ilie a fost modelul meu, iar tu ai fost ajutorul lui credincios întru toate!
În acele vremuri grele de foamete, ei au reuşit să păstreze frumuseţea şi strălucirea bisericii, precum şi bogăţia veşmintelor. Cât de bucuroşi erau cei din parohie când îl vedeau pe preotul lor liturghisind sau când le citea şi le tâlcuia scrierile Sfinţilor Părinţi!
Era în anul 1932. Peste tot se făceau razii, arestări şi deportări. Câţiva enoriaşi de-ai lui, împreună cu multe rude, au fost arestaţi. Pe Părintele Ilie l-au chemat la NKVD[3] şi i-au promis că nu-i vor face nimic, numai să părăsească preoţia. Unii prieteni de-ai săi îi propuneau un post bun la Galeria de Artă Tretiakov, ca un cunoscător al artei ce era. Neştiind ce să facă, Părintele Ilie s-a întors acasă, unde preoteasa l-a întărit în nevoinţa mărturisirii.
După puţină vreme, de praznicul Sfântului Ilie, au venit la casa lor câţiva oaspeţi. Părintele îşi regăsise pacea sufletească şi era vesel. Oaspeţii au plecat noaptea târziu. Peste câteva minute, o copilă s-a întors la uşa lor şi i-a şoptit preotesei că miliţia le supraveghea îndeaproape casa. Preoteasa i-a mulţumit copilei şi a ieşit afară. Un grup de trei bărbaţi s-a apropiat de ea şi a întrebat-o unde locuieşte familia Cetveruhin. Preoteasa le-a arătat casa, le-a spus numărul apar­tamentului şi a alergat îndată înăuntru.
- Părinte, au venit pentru tine! a spus ea de îndată ce-a ajuns.
Părintele Ilie şi-a pus epitrahilul Stareţului Alexie şi a citit „Rugăciunea pentru începutul a tot lucrul bun”. Nu a apucat să rostească ultimele cuvinte, că s-a auzit o bătaie violentă în uşă. Preoteasa a deschis şi i-a primit cu o uşo ară plecăciune: „Poftiţi!”. Bărbaţii păreau grăbiţi şi au întrebat descumpăniţi:
- Nu tu erai cea  care ne-ai arătat drumul?
- Ba da!
- Pregăt eşte-i lucrurile!
În timp c e preoteasa îi pregătea în grabă tot ceea ce-i era absolut necesar, cei trei au făcut un control rapid. În  general, erau foarte politicoşi şi le-au îngăduit să-şi ia rămas bun. Plecând, unul dintre ei i-a spus preo tesei:
- De acum,  poţi dormi liniştită, căci nu te va mai deranja.
- Cum aş pu tea eu să dorm liniştită?! a răs­puns preoteasa.
Şi, într-adev ăr, toată noaptea aceea nu a dormit, ci a petrecut-o în rugăciuni şi lacrimi. Spre dimineaţă a adormit puţi n şi a văzut în vis o femeie de o măreţie nespusă, care i-a spus: „Nu te teme! Nu va păţi nimic Părinte le în închisoare. Eu voi mijloci pentru el”. Atunci preoteasa a întrebat-o cu uimire: „Ai cu adevărat stăp  ânire în închisoare?”. „Eu am peste tot stăpânire. Nu te teme! Nu va păţi nimic în închisoare. Tu însă să te rogi Sfinţilor Adrian şi Natalia”. Şi, cu aceste cuvinte, Doamna cea minunată a dispărut. Atun c i, preoteasa s-a trezit cu o mare nedumerire: de ce Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu i-a  dat poruncă  să se roage Sfinţilor Adrian şi Natalia? Dar citind viaţa lor (26 august), a aflat că Adrian a fos t mucenic, iar Natalia suferea împreună cu el datorită dragostei pe care i-o purta şi îl întărea în muce nicie. Atunci a înţeles de ce Maica Domnului i-a spus să se roage acestor Sfinţi.
După arestarea  Părintelui Ilie, şi alte necazuri au aflat-o pe preo­teasă. Au fost alungaţi din apartament şi, pentru o vrem e, au rătăcit de ici-colo, până când o familie i-a luat la ei. Copiii au fost daţi afară de la şcoală, iar apoi le -a fost furată uriaşa lor bibliotecă. Totuşi, cea mai mare încercare pentru ea a fost moartea singurei  fiice. Maşenka era cel mai mic copil al familiei. Fata a murit de o boală de copii obişnuită. Organis mul ei bolnăvicios (era de numai de cinci ani) nu fusese în stare să suporte în acelaşi timp şi foamea, şi f rigul, şi boala. În aceste condiţii (atunci murise şi mama ei), pe Evghenia o în­tă­rea un singur lucru: rugăci unea Sfântului Ioan Gură-de-Aur, pe care o repeta neîncetat: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Partea a II-a

Continuăm în acest număr viaţa preotului rus Ilie Cetveruhin, care a dat mărturia cea bună pentru Hristos în acele vremuri cumplite din anii 1930, când prigoanele împotriva iubitorilor de Dumnezeu le- au atins, ba chiar întrecut, pe cele din vechea şi păgâna Romă….Absolvent strălucit al Academiei  Teologice şi ucenic al Stareţului Alexie de la Sihăstria Zosima, Părintele Ilie a trăit o viaţă evanghelicească deplină, urmând cu neclintire poruncilor lui Hristos. Alături de soţia sa, ne stă pildă de tărie, nouă celor de astăzi, înaintea năvalei duhului acestui veac înşelător. Să avem parte de rugăciunile lor!

Din pricina acestor încercări, abia după doi ani a putut preoteasa să ajungă la soţul ei, care era deportat pe atunci în regi unea râului Krasnaia Visera. Era foarte greu să mergi în acel îndepărtat ţinut nordic pe timpul primăveri i, când este mult noroi, dar, în cele din urmă, a ajuns la destinaţie. I-a dus Părintelui Ilie o Evanghelie şi o  sticluţă cu aghiasmă. Evanghelia au luat-o imediat gardienii, iar despre sticlă au întrebat:
- Ce-i asta?
- Pentru voi este o simplă apă, însă pentru mine este ceva sfânt. Este medicamentul meu, a răspuns preoteasa.
În cele din urmă, i-au îngăduit să i-o dea.
Dintr-o privire, Evghenia şi-a dat seama că Pă­rintele Ilie este foarte schimbat. Se vedea că fusese chinuit şi că ajunsese la istovire. Întâlnirea a durat mult, şi Părintele Ilie a putut să-i spună totul. După arestarea sa, l-au dus la închisoare, unde l-au băgat într-o „celulă specială”. Celula era plină şi, de la prima privire, a văzut că nu mai era nici un loc liber. Părintele Ilie nu ştia ce să facă, iar cineva i-a strigat:
- Bagă-te sub pat!
Dar asta nu era aşa de uşor pentru el, care era atât de înalt! În cele din urmă, s-a strecurat sub paturile de lemn, întinzându-se pe duşumeaua murdară, plină de scuipat. Era cu neputinţă să doarmă în aceste condiţii – de altfel, nu-l lăsau nici strigătele şi înjurăturile care se auzeau. Şi-a adus aminte de fiii săi duhovniceşti, care îl cins­teau atât de mult, şi a izbucnit în plâns.
I-a spus apoi Evgheniei cum au fost aduşi în ţinutul Krasnaia Visera. I-au silit să meargă pe jos prin zăpadă, care era îngheţată numai la suprafaţă. Stratul subţire de gheaţă se spărgea sub picioarele lor şi cei osândiţi, la fiecare pas, se afundau în omăt până la brâu. Cineva care mergea în urma Părintelui Ilie spuse: „Am iubit întotdeauna pădurea, acum însă o urăsc!” – şi ridică ameninţător pumnul spre pădure. Uzi până la oase, fără să fi mâncat sau băut ceva toată ziua, au fost nevoiţi să înnopteze într-o colibă. Bărbaţii epuizaţi au căzut îndată pe pardoseală şi au adormit ca morţi.
Numai Părintele Ilie a rămas treaz. În întunericul adânc al nopţii, un suspin a ieşit din adâncul inimii sale: „O, Doamne, pentru ce m-ai părăsit? Ţi-am slujit cu atâta credinţă... Toată viaţa mea am închinat-o Ţie... Cu câtă evlavie am slujit în biserică... Pentru ce m-ai părăsit, pentru ce sufăr atât de mult? O, Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, Sfinte Ierarhe Nicolae, Sfinte Serafime şi toţi Sfinţii lui Dumnezeu, după atâtea rugăciuni ce vi le-am înălţat, de ce mă chinuiesc acum atât de mult?!...” Toată noap­tea a strigat aşa către Domnul. Deodată, o cercetare dumnezeiască, ca o flacără, a atins sufletul său îndurerat şi l-a umplut de o mângâiere mai presus de lume. Lumina credinţei i-a luminat tainic inima şi a aprins înlăuntrul său o nespusă şi nebiruită dragoste pentru Hristos – acele taine despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „pe care nu este cu putinţă omului să le grăiască”2 Cor. 12:4.
Când s-a făcut ziuă, era un om nou, renăscut, ca şi cum fusese „botezat cu foc”Matei 3:11. După această noapte, nu a mai putut trăi o viaţă obiş­nuită. El însuşi i-a spus preotesei:
- Chiar dacă mă vor lăsa liber, să nu crezi că voi mai liturghisi vreodată ca mai înainte! Lumea cea veche a plecat pentru totdeauna, şi nu se va mai putea întoarce…
Lumea în care se obişnuise să trăiască a dis­părut pe veci pentru el, fiindcă îi fusese dăruită o trăire mai presus de lume, prin mijlocirea Prea­sfintei Născătoare-de-Dumnezeu. Prin urmare, avea de ales: fie să cedeze şi să devină un obişnuit cetăţean-sclav sovietic, fie să moară cu totul fa­ţă de această lume. Caracterul său onest nu-i în­găduia, în condiţiile constrângerii ateiste, să „ri­dice jugul” preoţiei. A conştientizat aceasta şi a ales moartea în unire cu Domnul nostru, Hristos de-viaţă-Dătătorul.
În timp ce-şi lua rămas bun de la preoteasa sa, Părintele Ilie i-a spus:
- Ştii, inima mea arde de dragoste pentru Hristos! Mi se pare că am venit aici ca să înţeleg că nu există absolut nimic mai bun, nimic mai minunat decât El. Aş vrea să mor pentru El.
După ce şi-au luat rămas-bun unul de la altul, preoteasa a pornit pe lungul şi greul drum al întoarcerii. Când a ajuns acasă, o aştepta o telegramă: „În lagărul de concentrare a izbucnit un incendiu şi Părintele Ilie a fost mistuit de foc, împreună cu alţi unsprezece”! Cât de potrivit a fost numele său, atât în viaţa, cât şi în moartea sa – căci Ilie înseamnă tocmai „de foc”[4]...

După moartea tragică a Părintelui Ilie, preo­teasa a căzut bolnavă şi a zăcut multă vreme. Când s-a făcut bine, a început să-şi scrie amintirile. În acea vreme, a avut un vis: i s-a arătat Părintele Petru Lankov (un preot care fusese împuşcat cu câţiva ani mai înainte) şi i-a spus: „Buna mea preoteasă, trebuie să te rogi Sfântului Serghie, Sfântului Serafim şi Sfântului sfinţi­t-mucenic Pamfil. Hai să ne rugăm împreună: Sfinte Părinte Serghie, roagă-te pentru noi! Sfin­te Părinte Serafime, roagă-te pentru noi! Sfinte sfinţit-mucenice Pamfile, roagă-te pentru noi!”. Când s-a deşteptat, Evghenia a cugetat în sine că familia sa îi cinstise dintotdeauna pe Sfinţii Serghie şi Serafim, ba chiar botezase doi din băieţi cu numele lor. Dar despre Mucenicul Pamfil nu auzise nimic! Când a mers la biserică şi a deschis Mineiul, a descoperit că tocmai în acea zi era prăznuit Sfântul sfinţit-mucenic Pamfil (16 februarie). Citind Sinaxarul Sfântului, a aflat că Sfântul Pamfil fusese un preot foarte învăţat, cu o bibliotecă uriaşă, care a murit muceniceşte împreună cu alţi unsprezece mucenici, dintre care unii „prin foc s-au săvârşit”.
Viaţa ce-a urmat a preotesei nu a fost uşoară. Rămăsese singură, cu un copil în braţe. Dar, cu toate acestea, îşi urma rânduiala de mai înainte, cântând şi dirijând corul bisericii. După moar­tea Părintelui Ilie, preoteasa cânta la biserica Sfântului Grigorie al Neocezareei, unde liturghisea un episcop pe nume Ioan – destul de tânăr, nu avea nici patruzeci de ani. Fiind un el însuşi un aspru nevoitor, pretindea de la cântăreţi res­pectarea exactă a tipicului. Însă slujbele lungi, mănăstireşti, şi viaţa duhovnicească intensă a parohiei nu erau pe placul mai-marilor vremii. În timpul Postului Mare din 1937, au venit să-l ares­teze pe episcop. Cineva îl înştiinţase deja, aşa că acesta se pregătise pentru arestare. Când oamenii ordinii publice l-au chemat afară „pentru câteva minute”, i-a spus preotesei:
- Dacă nu mă întorc în cincisprezece minute, să începeţi Pavecerniţa fără mine.
…Şi, desigur, nu s-a mai întors niciodată.
Preoteasa îşi aducea aminte cu multă evlavie de Episcopul Ioan. Niciodată nu lăsa din mâini metania pe care i-o dăduse acesta – care, datorită multei folosinţe, devenise gri (din albă, aşa cum sunt metaniile ruseşti). A fost pusă împreună cu ea în mormânt, atunci când a murit.
Când a început al Doilea Război Mondial, preo­tea­sa a avut de înfruntat noi încercări. Unul din fiii ei a fost arestat, ceilalţi doi au fost trimişi pe front, iar cel mai mare nu s-a mai întors niciodată. Suferea ea însăşi din pricina foametei, dar rămânea neclintită – aceeaşi preoteasă lin­i­ş­tită, care nădăjduia întotdeauna în Dumnezeu.
De la o vreme, însă, a început să aibă îndoieli, văzând atât de multe nenorociri venind peste credincioşi. Se întreba dacă nu cumva venise sfârşitul credinţei creştine pentru Rusia. Adormind cu aceste gânduri, a avut un vis. I s-a arătat Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu şi i-a spus: „Câtă vreme va arde candela înaintea raclei moaştelor Sfântului Serghie, Biserica Rusiei va dăinui”. Dar preoteasa continua să aibă gânduri de îndoială şi, de aceea, se ruga: „O, Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, dacă ai fost tu cu adevărat, fă să mai văd încă o dată acelaşi vis!” Şi, într-adevăr, în noaptea următoare a avut din nou acelaşi vis. Când povestea acestea, preoteasa nu uita să adauge: „Şi candela este încă aprinsă!”…
Anii treceau, iar preoteasa ducea acelaşi fel de viaţă ca mai înainte. Totdeauna era înconjurată de mulţi oameni, deoarece, după moartea Părintelui Ilie, şi-a asumat povăţuirea fiilor lui duhovniceşti, aşa cum el însuşi i-o ceruse. În aceste condiţii atât de vitrege, în care şi mulţi dintre clerici au fost siliţi să se lepede de credinţă, ea ţinea lângă Biserică un mare număr de oameni.
Îndată după încheierea Războiului, preoteasa a primit o scrisoare de la fiul ei cel mic – îi scria că se întoarce de pe front. Toate ferestrele casei erau sparte şi Evghenia a vrut să le repare înainte de venirea fiului ei. Pentru aceasta, îi trebuiau cel pu­ţin o sută de ruble, pe când ea nu avea nici măcar o copeică. Ca de obicei, s-a zorit spre rugăciune. A doua zi, a venit la ea o fată tânără şi i-a dat o sută de ruble. Cum era şi firesc, preoteasa a rămas mută de uimire, văzând că primeşte un astfel de dar de la o fată necunoscută! Atunci tânăra i-a explicat că noaptea trecută o văzuse în vis pe mama ei, o credincioasă din parohia Părintelui Ilie, care murise de multă vreme, şi îi spusese: „Vrei să dai Matiuşkăi Evghenia o sută de ruble pentru pomenirea sufletului meu?” Şi astfel Domnul, pentru încă o dată, a ajutat-o în chip minunat!
Spre sfârşitul vieţii sale, preoteasa a primit de la Domnul harisma străvederii. Odată, mergea la biserică împreună cu o fiică duhovnicească de-a sa. Cum mergea ea ca de obicei, cu pas grăbit, a ajuns din urmă doi copii de ţăran, pe care îi vedea pentru prima oară. Preoteasa, fără să se oprească, a atins copiii uşor pe creştet şi a rostit: „Nicolae şi Serghie”. Atunci însoţitoarea ei a vrut să verifice dacă sunt adevărate cele spuse. S-a oprit şi i-a întrebat pe băieţi cum îi cheamă. „Nicolae şi Serghie”, a fost răspunsul lor.
Preoteasa Evghenia, din îngăduinţa lui Dumnezeu, suferise foarte multe ispite şi încercări, însă Domnul voia să-i încerce credinţa până în sfârşit – şi, într-un anumit fel, să propovăduiască şi să arate toate virtuţile roabei Sale unei lumi ce înne­bunise. La vârsta de 80 de ani, ea a căzut şi şi-a frânt coastele. Din pricina unui tratament greşit, muşchii i s-au atrofiat şi astfel, până la sfârşitul vieţii, nu s-a mai putut ridica din pat. Vreme de zece ani a zăcut, timp în care s-a îndeletnicit cu cititul, rugăciunea şi hrănirea duhovnicească a multora. La vârsta de 90 de ani, din pricina multei şederi, trupul i s-a umplut de răni şi a devenit atât de slab, încât femeile care o îngrijeau îi puteau vedea vertebrele. Suferea foarte mult. Nora ei, soţia fiului celui mic, o lua adeseori în râs, ba chiar i-a spus odată:
- Iată, le-ai dăruit pe toate lui Dumnezeu – şi pe bărbatul tău, şi pe fiii tăi. Dar cum de-ţi răsplăteşte El în felul acesta?
- „Pe cine îl iubeşte Domnul, îl ceartă”Pilde 3:12, i-a răspuns preoteasa.
- Atunci, de ce mă ceartă şi pe mine din pri­cina ta?
- Asta înseamnă că te iubeşte şi pe tine, a zis bătrâna, zâmbind.
În ultimii ani ai vieţii sale, bătrâna preoteasă s-a ocupat în mod serios de scrierea amintirilor sale. Se pare că-şi dăduse seama de ma­rea însemnătate a evenimentelor din via­ţa sa şi a altor oameni care trăiseră în preaj­ma ei. Îi plăcea să amintească că a fost martor ocular la proslăvirea multor Sfinţi şi, mai ales, la cea a Sfântului Serafim şi a Sfântului Ermoghen din Moscova. Adeseori spunea: „Voi muri când se va face o canonizare”. N-a precizat care sfânt avea să fie canonizat, dar se pare că se referea la Noii-mucenici, căci, cu o lună înainte de moartea ei, a spus:
Îl cunoaşteţi bine pe Părintele meu, pe Episcopul Ioan, pe Părintele Petru Lankov şi pe toţi ceilalţi – toţi sunt Sfinţi Mucenici.
Cu câteva zile înainte de adormirea ei, a fost chemat preotul să o împăr­tă­şească. De îndată ce a primit Sfintele Taine, această femeie foarte bătrână, aproape moartă, a rostit deodată cu glas limpede:
- Iubitul meu părinte! Doamne mi­lu­ieşte! Ce fericire!
Atunci preotul a îngenuncheat înaintea patului ei şi a rugat-o:
- Buna mea preoteasă, când te vei întâlni cu Domnul, adu-ţi aminte şi de mine, păcătosul!
După câteva zile, preoteasa a plecat din această lume. Copiii ei şi noi toţi stăteam în jurul său. Deodată, am văzut ceva ce n-am mai văzut niciodată – şi cred că nici nu vom mai vedea vreodată! Chipul a început să i se schimbe şi, dintr-o bătrână obişnuită, simplă şi smerită, aşa cum o vedeam totdeauna, s-a preschimbat într-o femeie strălucitoare, neobişnuit de frumoasă. Unul dintre fiii ei a spus:
- Poate că acum l-a întâlnit pe Părintele!
Un minut mai târziu, toate trecuseră. Sufletul îi ieşise din trup şi preoteasa arăta ca un mort obişnuit[5]…
Preoteasa Evghenia a trăit o viaţă lungă şi deo­sebit de grea. Dar niciodată nu a ridicat glasul, cu nimeni nu a făcut pe dascălul, ci tocmai acest chip de femeie bătrână, smerită şi liniştită, a fost şi este cea mai bună învăţătură a evlaviei creştine pentru cei ce vor, în vremea noastră ateistă, să trăiască potrivit poruncilor lui Hristos. Întocmai ca şi Sfânta Natalia, care a trăit după mucenicia Sfântului Adrian şi „în pace s-a săvârşit”, tot astfel şi Preoteasa Evghenia a fost şi ea muceniţă împreună cu cel ce „prin mucenicie s-a săvârşit” – soţul ei, Părintele Ilie.
Monahia Maria (Ghierastova)
(Traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu de la Schitul Lacu - Athos, din Russia’s Catacomb Saints. Lives of the new Martyrs, Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982)

Sursa:  Revista Familia Ortodoxa – februarie si martie 2012

---

[1] Aparţinător de Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie, de la Serghiev Posad, cea mai însemnată mănăstire rusească

[2] Este vorba de şirul de mişcări revoluţionare din Rusia, declanşate în 1917, care au dus la distrugerea ocârmuirii Ţarului şi la întemeierea Uniunii Sovietice

[3] Organul reprezentativ sovietic, care a purtat de-a lungul timpului diferite nume: GRU, NKVD, Ceka, MVD şi, în cele din urmă, KGB. 

[4] După o altă etimologie, Ilie înseamnă: “Domnul (Iahve) este Dumnezeul meu”.

[5] O minune asemănătoare se menţionează în viaţa Sfintei Theodora din Thessalonic (29 august şi 5 aprilie)

„Familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi“

 Interviu cu Pr. Ioan Simiraş, Parohia Hangu, jud. Neamţ

„Nu în zadar se afirmă faptul că «o casă de preot are pereţi de sticlă», pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ“, e convins pr. Ioan Simiraş. Parohul de la Hangu, judeţul Neamţ, ne-a mărturisit câteva dintre bucuriile unei familii binecuvântate cu opt copii, schiţându-ne, în cele ce urmează, imaginea unei familii de preot, aşa cum o vede Sfinţia Sa.

Cum ar trebui să fie familia preotului, pentru a se constitui într-o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică?
Se ştie faptul că familia preotului are un rol misionar foarte important. Nu în zadar se afirmă faptul că „o casă de preot  are pereţi de sticlă“, pentru că familia preotului este mereu în centrul atenţiei întregii comunităţi. Ea poate zidi sufleteşte foarte mult, poate reda societăţii actuale secularizate adevărata percepţie a ceea ce înseamnă o familie creştină, cum la fel poate distruge enorm sufleteşte pe enoriaşi, dacă se constituie într-un exemplu negativ.
Dacă în familia preotului domneşte respectul şi dragostea jertfelnică, dacă este animată de cât mai mulţi copii (eu consider că neapărat trebuie spartă bariera psihologică de unul sau doi copii), dacă se trăieşte o viaţă duhovnicească sinceră, atunci ea devine, cu siguranţă, o a doua şcoală de spiritualitate, după biserică, pentru membrii comunităţii.

Cum îşi educă preotul copiii?
Bineînţeles că în spiritul unei vieţi evanghelice, creştine. Viaţa şi comportamentul părinţilor se reflectă automat în cel al copiilor. O educaţie bună presupune ca membrii familiei să aibă un povăţuitor duhovnicesc, presupune ca ei să facă cel puţin patru lucruri împreună: să se roage împreună acasă (dacă nu se poate în fiecare zi, cel puţin o dată pe săptămână), să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sf. Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.


E foarte important ca preotul să fie o persoană absolut credibilă

Cum să fie preoteasa? Cum îl poate ajuta ea pe preot în misiunea pastorală?
Preoteasa este jumătatea preotului. De aceea, reuşitele unui preot în toate planurile de activitate depind foarte mult de modul cum este înţeles şi sprijinit de tovarăşa sa de viaţă. Consider că o preoteasă trebuie să fie, în primul rând, o femeie cu frica lui Dumnezeu, conştientă de responsabilitatea rolului pe care îl are şi, în al doilea rând, să fie capabilă de jertfă şi de renunţare la sine pentru binele Bisericii. Cel mai mult îl poate ajuta pe preot atunci când ea însăşi, împreună cu copiii, este prezentă la biserică, când se spovedeşte, se împărtăşeşte, când face milostenii şi pomeniri pentru cei adormiţi, când botează sau cunună familii mai nevoiaşe, când este apropiată de oameni şi vorbeşte cu ei.

Cum să fie preotul pentru a face faţă problemelor, cerinţelor, exigenţelor contemporaneităţii?
Să fie aşa cum zice Mântuitorul: „Sarea pământului şi lumina lumii“ (Mat. 5, 13-14), trebuie să fie permanent conştient de faptul că el este „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu“(I Corint. 4, 1)
Consider foarte important  faptul că preotul trebuie să fie o persoană absolut credibilă. Aceasta presupune ca orice zice şi învaţă pe oameni să înfăptuiască el şi familia sa mai întâi. Astfel, câştigând încrederea păstoriţilor săi, cuvântul său va fi luat în seamă şi va fi întotdeauna unul „cu putere multă“. De asemenea, un aspect la fel de important este şi acela ca preotul, în toate zilele, să-i poarte în rugăciune pe toţi păstoriţii săi, aşa precum un tată credincios îi poartă la inima sa şi se roagă pentru copiii săi.


„A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc“

Aveţi enoriaşi care vă fac pastoraţia mai frumoasă, aducându-vă satisfacţia lucrului bine făcut?
Da, şi ei sunt cei care, cel puţin nouă, preoţilor, ne înseninează viaţa şi ne dau un nou suflu misionar, ne dau elan, ne fac să vedem că Dumnezeu este viu şi că lucrează cu înţelepciune multă. Spre exemplu, membrii unei familii de intelectuali, care mult timp au petrecut departe de biserică, prin harul lui Dumnezeu, ajungând la cunoştinţa adevărului, au devenit nişte creştini autentici, nelipsind de la nici o slujbă a bisericii noastre, respectând toate posturile, spovedindu-se, împărtăşindu-se, făcând milostenii, având o rânduială de rugăciune acasă. Un alt caz este acela al unei tinere soţii, care, în timpul sarcinii, la un control i s-a recomandat cu insistenţă să facă întrerupere de sarcină, pentru că exista riscul ca pruncul să se nască cu grave probleme. Deşi iniţial o bătea gândul să urmeze sfatul medicului, cu nădejdea în Dumnezeu şi urmând sfatul duhovnicului, a dus mai departe sarcina, născând un copil perfect sănătos.

Sfinţia Voastră cum vă descurcaţi cu o familie aşa numeroasă? Aveţi satisfacţii pe măsura greutăţilor de zi cu zi?
Într-adevăr am o familie numeroasă, ce numără opt copii, patru băieţi şi patru fete. Cel mai mare este elev în clasa a X-a la Seminarul Teologic din Iaşi, iar cel mai mic membru al familiei este o fetiţă, Andreea, de numai 10 luni. Vara aceasta, mergând la nişte rude, m-am întâlnit cu cineva, care, aflând câţi copii am, a zis: „Eşti nebun!“. A naşte şi a creşte copii nu este un act nebunesc, ci unul cu adevărat creştinesc şi cu totul firesc pentru orice familie creştină care are frică de Dumnezeu. Dar constatăm că astăzi ceea ce ar trebui să fie perfect firesc şi normal a devenit ciudăţenie şi anormalitate, iar ceea ce ar tebui să fie considerat ca nefiresc a devenit normalitate şi regulă de viaţă. Şi eu, şi soţia mea ne considerăm nişte oameni fericiţi, binecuvântaţi de Dumnezeu şi încă de opt ori binecuvântaţi. A creşte şi a educa opt copii nu este nici foarte greu, dar nici foarte uşor. Pentru mine este o adevărată binecuvântare şi faptul că mi-a dat Dumnezeu o soţie foarte vrednică şi cu reale aptitudini pedagogice, ceea ce constituie un foarte mare avantaj. Greutăţi nu sunt puţine, pentru că nu este atât de uşor să ai şase copii la şcoală şi unul la grădiniţă, cerinţele fiind atât de multe, dar Dumnezeu totdeauna a fost cu noi şi ne-a ajutat să ieşim cu bine din toate greutăţile. Copiii sunt cei care ne umplu viaţa, ne dau mai mult sens existenţei, cei care ne fac să ne simţim tot tineri, deşi firele de păr alb ar vrea să ne spună altceva. Cea mai mare bucurie pentru noi este atunci când îi avem pe toţi în jurul nostru, când îi vedem sănătoşi şi silitori, când se ajută între ei, dar mai ales atunci când, atât de frumos, împodobesc biserica lui Dumnezeu. Aceste bucurii şi binecuvântări le dorim tuturor familiilor creştine!
Interviu relizat de Nicoleta Olaru, Doxologia.ro

Matuska Raisa: „Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii”

Articol relizat de Maria Burlă

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

De la stânga la dreapta Maria, Sava, Pavel, Ștefănuț, Ciprian, Serafim și Nicolae (în brațele mamei).

Atunci când își întemeiază o familie, omul își face niște socoteli, își creionează în minte câteva planuri. Soții se gândesc în ce e bine să investească astfel încât să fie fericiți și împliniți. Cea mai bună investiție pe care o poți face într-o familie e să-ți iei angajamentul de a naște toți copiii pe care ți-i va da Dumnezeu, de a-i crește și de a-i educa, gândindu-te că modelezi suflete pentru cer, nu doar să îngrijești și să hrănești trupuri firave care să-ți fie sprijin la bătrânețe. Această investiție merită toată osteneala deoarece este o investiție pentru veșnicie. E adevărat, copiii au multe necesități, dar să le dăm în primul rând dragostea noastră, căci fără ea se ofilesc.

Poate cunoașteți familii cu mulți copii sau poate, din fericire, faceți parte dintr-o asemenea familie în care Dumnezeu își revarsă binecuvântările sale. Soții care au curajul să-și asume această responsabilitate cunosc mari bucurii, iar copiii lor nu se vor simți niciodată singuri.

Viața unei familii creștine de la porțile Transnistriei

La porțile Transnistriei, pe malul Nistrului,trăiește o astfel de familie, slujindu-L pe Dumnezeu în modestie. Când ajungi în Republica Moldova, ești ferm convins că intri în alt timp. Înaintând prin micile sate, casele par de acum jumătate de secol. De o parte și de alta a șoselei, rânduri de nuci se întind pe zeci de kilometri. În satul Holercani din raionul Dubăsari, ulițele galbene și prăfuite te duc cu gândul la copilăria bunicilor. Oamenii de aici trăiesc în simplitate și acesta este motivul pentru care nu și-au alterat firea. Grija materiei nu pare să-i apese și au multă dragoste pentru aproapele lor. Te salută respectuos, iar copiii se joacă pe podețele caselor vopsite în verde și albastru.

În ochii copiilor, seninătatea e de culoarea cerului

Pe părintele Valeriu și preoteasa Raisa îi găsesc labiserică, împreună cu cei șapte copii ai lor. Nu demult s-a terminat Vecernia. Mă întâmpină cu brațele deschise și cu multă căldură sufletească. Pavel, Serafim, Ciprian, Sava, Ștefan, Nicolae și Maria sunt bucuria și împlinirea lor și sunt de nedespărțit. Acești copii au învățat de mici să iubească, să dăruiască, să asculte, iar în ochii lor, seninătatea e de culoarea cerului.

Am avut prilejul de a sta câteva zile în mijlocul lor și am rămas impresionată de frumusețea trăirii acestor oameni.

Dimineața, copiii se trezesc unul pe altul, se ajută la spălat și la îmbrăcat. Pavel, cel mai mare, are 12 ani, iar Maria, mezina familiei, un an și jumătate. Toată lumea face rugăciunile de dimineață împreună, iar apoi urmează masa, unde e o disciplină desăvârșită. Părintele binecuvintează bucatele, fiecare dintre copii își știe locul, dar mai ales faptul că nu sunt permise obrăzniciile. Dacă se întâmplă vreuna, e suficient ca părintele să-l privească pe „vinovat”, iar acesta se ridică și-și cere iertare.

„Mă rog de mă iertați!”

Copiii ascultă de părinți, iar cei mai micuți ascultă de cei mai mari și îi ajută când se ivește vreun prilej. La treburile casnice, fiecare primește sarcini pe măsura puterii și vârstei lui. Copiii mai măricei știu deja să lucreze în grădină, s-o ajute pe mama la pregătirea mesei sau la curățenie, dar și să fie silitori la școală.

Când părintele Valeriu slujește Sfânta Liturghie sau alte sfinte slujbe, toată familia îl însoțește la biserica din satul vecin într-o mașină mică, în care încap nouă suflete. În rest, timpul este bine drămuit.

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

Preoteasa Raisa e o femeie blândă și foarte afectuoasă. Are puțin peste 30 de ani și aproape 13 ani de când s-a căsătorit. Când l-a cunoscut pe părintele Valeriu, cânta în corul catedralei din Chișinău. Au întemeiat o familie și s-au mutat la țară, luând-o de jos. Astăzi e un ajutor de nădejde pentru soțul ei, dând răspunsurile la strană, după rânduiala slujbelor. Micuța Maria e mai tot timpul în brațele sale.

Premianții, pricepuți și la muzică

Pavel, băiatul cel mare și fratele lui, Serafim, sunt premianți la școală și se pricep bine să cânte la pian. Iau lecții și exersează acasă ori de câte ori au timp. În jurul lor se strâng toți frățiorii să-i asculte. Serafim îmi povestește entuziasmat de activitățile de la clasă și de prietenii lui. Îi place să facă exerciții de gimnastică și să joace tenis de masă. Ciprian, de vreo 8-9 anișori este îngerașul fraților săi atunci când mai apar conflicte pe la școală. Sava e un copil mai deosebit. S-a născut cu o problemă de sănătate care s-a ameliorat mult, e mai tăcut, însă uneori uimește prin cuvinte de oameni mari și-și bucură părinții când le cântă troparul Învierii Domnului.

Ștefănuț e doar un zâmbet, mă ia de mână să-mi spună un secret. Vrea să pună la cale un plan. Ni se alătură și micul Nicolae, de trei anișori.

Tatăl lor, părintele Valeriu e un om blând și riguros. Acasă și la biserică, nimeni nu îndrăznește să iasă din cuvântul sfinției sale.

„Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii în momente mai dificile”

Nu e ușor să crești astăzi șapte copilași. „Nu avem bonă, trebuie să mă descurc singură. Copilașii mai mici plâng, cei mai măricei mă ajută, trebuie să fiu puternică, ca să nu deznădăjduiască ei în momente mai dificile .Însă peste toate greutățile care apar trecem numai cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales când vezi alături atâția ochișori dulci și nevinovați. Trebuie să-l ajut și pe părintele la biserică, la slujbe, la strană, să-l sprijin și pe el, ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” , îmi mărturisește doamna preoteasă. Dânsa este originară din orașul Chişinău. Părintele Valeriu a fost orfan, și-a pierdut părinții de mic, iar acum este preot la o parohie mică.

„Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire”

Un creștin adevărat nu face ce vrea el, ci ceea ce i-ar plăcea lui Dumnezeu, lăsând toate în voia cea sfântă a Lui. În opinia doamnei preotese, femeile care vor puțini copii pierd mult, foarte mult: darul lui Dumnezeu și rodul dragostei pe care ni L-a lasat El prin porunca „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul...”. „Le-aș ruga să nu-și uite datoria de mamă și răspunsul greu pe care îl vor da lui Dumnezeu. Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire. Le doresc creștinelor noastre jertfire de sine pe altarul familiei”.

Darul nașterii este unul dintre cele mai mari daruri și responsabilități încredințate omului de Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca spunea că atunci când îți iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieții îți va ajuta.

„Cea mai mare realizare a vieții mele este că sunt mamă”

Ce înseamnă astăzi să fii mamă a mulți copii? Doar o femeie curajoasă, responsabilă, jertfelnică și iubitoare, care își cunoaște rostul său lăsat de Dumnezeu, care știe că orice împlinire profesională nu este mai presus decât aceea de a fi mamă poate ști răspunsul la această întrebare.

Preoteasa Raisa îmi spune că e o bucurie nespusă, o mare binecuvântare să fii părinte, să dai naștere unui copil, să-l ajuți pe Dumnezeu în creație. „Mie îmi place mult cifra șapte pentru că noi, ortodocșii, avem șapte Sfinte Taine în Sfânta noastră Biserică. Nu am planificat absolut niciun copil. Aveam șase băieței și, nevrednică fiind, m-am rugat Domnului și părintelui pe care-l consider sfânt și de la care primesc ajutor – părintelui Arsenie Boca – să-mi dăruiască prin mijlocirile sale o fetiță… și iată că am fost auzită!”

„Ne rugăm Cerului să-i putem crește în frică de Dumnezeu”

Tot părintele Arsenie Boca spunea că e bine ca în vremea sarcinii, mama să-și îndrepte purtările către Dumnezeu, Care săvârșește prin ea minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile sale.

„Pentru noi nu contează dacă avem șapte copii sau mai mulți, ne rugăm Cerului să ne dea sănătate, putere și răbdarea de care avem mare nevoie, credință și binecuvântare de sus, să-i putem crește în frică de Dumnezeu, să fie creștini adevărați, pentru că importantă este calitatea, nu doar cantitatea. Fetița pe care o avem este un dar deosebit, al șaptelea copil. Așa cum sunt șase zile lucrătoare, a șaptea e ziua odihnei. Ea e într-adevăr bucuria noastră, a tuturor, și a frățiorilor care au asteptat-o mult.”, apreciază dânsa.

Copiii odihnesc și refac omul

Binecuvântarea familiei cu mulți copii, a mamei râvnitoare, este acolo unde se ia în serios răspunderea maternă, adică purtarea crucii. Copiii odihnesc și refac omul. Ei rezumă gingășia și frumusețea, puritatea, nevinovăția și credința. Chiar ei sunt o refacere a omului. Privind acești copii, te înseninezi și dobândești puterea de a zâmbi mai des, de a trăi firescul cu entuziasm.

A venit și timpul să-mi iau rămas bun de la toți îngerașii. Pavel îmi cântă Oda bucuriei de Beethoven, apăsând cu multă stăpânire pe clapele pianului. Serafim se uită peste umărul său. Micuța Maria se urcă pe genunchi și privește pe fereastră. Ștefănuț și Nicolae aleargă prin curte. Sava e cu mama lui, povestindu-i câte ceva, iar Ciprian meșterește o jucărie. Părintele a plecat în grădină, aducându-mi bunătăți proaspete în dar. Mă despart de ei cu o îmbrățișare caldă, să n-o pot uita curând.

SursA: doxologia.ro