„Mai bine fără preoţie în rai decât cu preoţie în chinuri şi aici şi dincolo“

„Părintele Arsenie Papacioc spunea, referindu-se la preoţie, că două sunt darurile minunate pe care Dumnezeu le-a făcut către neamul omenesc: Maica Domnului şi preoţia.

Cu adevărat, după cum arată şi site-ul acesta, preoţia nu este numai a preotului, a bărbatului, pentru că soţia acestuia are o răspundere la fel de mare; şi, aş spune, chiar întreaga familie a preotului, incluzând aici copiii lui, părinţii şi chiar fraţii lui de sânge. Dintre toţi, soţia preotului face „corp comun” în Slujire cu părintele. Trăirea ei nu poate fi decât prin preoţie. Preotul binecuvântează, iar soţia acestuia întăreşte binecuvântarea. Preotul este casă, dar soţia lui este temelia; dacă temelia nu este potrivită pentru dimensiunea casei, clădirea se surpă! Cea mai mare greşeală ce o poate săvârşi preotul este să nesocotească Harul pe care l-a primit, pentru că acest Har este Însuşi Duhul Sfânt. Soţia lui, un trup fiind cu bărbatul ei, poartă acelaşi Har, deci aceeaşi răspundere şi are promisă aceeaşi răsplătire. Canoanele interzic unui preot să se căsătorească dacă a primit hirotonia înainte de căsătorie, iar celui ce vrea să aibă familie, dar vrea să fie preot, I se cere să se căsătorească mai întâi.

Candidatul la hirotonie trebuie să ţină seama că alegerea unei soţii nu pentru preoţie poate devină impediment la hirotonie. Femeia ce doreşte căsătoria cu un viitor preot trebuie să fie capabilă de jertfă Slujirii. Părintele episcop ce m-a hirotonit mi-a zis, cu o zi înainte de hirotonie: „Preoţia este spre mântuire, dar poate fi şi spre pierdere, de voi depinde de acum!” Am mers la soţia mea şi i-am transmis aceste cuvinte, cerându-I să ne gândim încă o data bine dacă suntem pe drumul cel bun, şi ea mi-a spus: ”poate că da, poate că nu, Domnul ştie, aşa că hai să-L întrebăm!”. Şi am făcut rugăciune împreună rugându-L să ne întărească. Am simţit atunci că pe ea mi-a dat-o El, ca dar pentru hirotonia ce am primit-o a doua zi. Înainte de hirotonie trăisem cu soţia mea 18 ani. Din acest motiv pentru mine este doar teorie starea candidatului la preoţie ce trebuie să se căsătorească. Mie îmi vine mult mai uşor să sfătuiesc pe cel ce vrea să devină preot să aştepte după căsătorie câţiva ani, pentru că mai bine fără preoţie în rai decât cu preoţie în chinuri şi aici şi dincolo. Viaţa preotului trebuie să fie lină, liniştită duhovniceşte. Asta nu înseamnă fără griji ori necazuri, dar raportarea familiei preotului la acestea nu poate fi însoţită de tulburare interioară mare, pentru că asta ar fi un păcat, iar pe preot îl face nepotrivit pentru Sfântă Jertfă.

Stăpânirea de sine în familie nu există încă de la început. În familiile creştine ea apare odată cu creşterea noului trup format. Când unui copil i se da o sarcină prea grea, cresc şansele ca el să fie ispitit spre neascultare. Dracul ştie acestea şi va lupta preoţia proaspăt lucrătoare într-o familie tânără, atacând familia spre dezbinare; şi lupta este mare! Şi vine cel mai des asupra femeii.

Bine este ca preotesele tinere să facă prietenie cu preotese mai în vârstă în slujire, dovedite prin viaţa lor că sunt cinstite. Tot omul vorbeşte din plinătatea duhului lui; deci dacă te faci prieten cu cel ce are duhul lumii vei auzi cuvântul lumii! Am să povestesc o întâmplare pe care soţia mea mi-a mărturisit-o, un fapt banal de altfel, dar care arată importanţa cuvântului şi comportării preotesei:
Mă aflam în vizită la un frate preot, pentru mine însă părinte, cu aproape 20 de ani de preoţie, eu fiind preot de doar şase luni. De faţă era şi soţia părintelui C. şi soţia mea. În timpul acelei vizite m-a impresionat în mod deosebit atât vorba şi purtarea părintelui, care se întorsese de la Ierusalim şi avea multe de povestit, cât şi starea soţiei dânsului. Ca vârstă eram cu toţii apropiaţi, însă preoţia îşi pusese amprenta peste ei în chip minunat. Când am ajuns acasă, soţia mea mi-a mărturisit ce a impresionat-o cel mai mult: faptul că preoteasă părintelui C., în tot timpul vizitei, nu i-a spus niciodată pe nume părintelui. Era impresionată de respectul arătat chiar şi atunci când, fiind doar ele împreună, vorbea despre părintele numindu-l nu pe nume, ci „părintele”. Cred că aşa trebuie să fie preoteasă, mi-a zis soţia mea, să-l vadă pe soţul ei ca pe preot mai întâi şi apoi… tot ca pe preot.

Vă mulţumesc pentru acest site şi fie că Domnul nostru Iisus Hristos să binecuvânteze lucrarea voastră!
În încheiere voi prelua două pilde din înţelepciunea lui Dumnezeu, din cartea Pildelor lui Solomon, spre luare aminte:

• Că femeia desfrânată umblă după o bucată de pâine, pe când femeia-soţie doreşte un suflet de mare preţ. (6.26 )
• O casă şi o avere sunt moştenire de la părinţi, iar o femeie înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu. (19.14)“

Pr. Gheorghe Iftimi,
Techirghiol, CT

via email

Cale spre sfinţenie: Sfanta Teosevia, slujitoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor

Sfânta Teosevia (10 ianuarie) a fost soţia Sf. Grigorie de Nyssa. Datorită curăţiei vieţii sale şi dorinţei de a sluji oamenilor, a intrat în rândul diaconiţelor, după rânduiala bisericească a vremii (sec IV)

Era binecunoscută locuitorilor din cetatea Nyssei, regiunea Capadociei, prin viaţa sa plină de nevoinţe şi dedicată slujirii aproapelui. Ca diaconiţă, în biserica din Nyssa, îi îngrijea pe cei bolnavi, dădea hrană celor săraci, se ocupa de creşterea orfanilor şi catehiza femeile în vederea primirii botezului creştin. Întocmai cum arată şi numele, Teosevia şi-a închinat viaţa slujirii Bisericii, preamărindu-L şi adorându-L pe Hristos. Atunci când Sfântul Grigorie a trebuit să ia calea exilului vreme de trei ani, Sfânta Teosevia l-a urmat cu aceeaşi credincioşie şi dăruire de sine ce i-a caracterizat mereu trăirea.

Trecerea la Domnul, din anul 395, a Sfintei Teosevia a îndurerat întreaga comunitate creştină. La moartea Sfintei Teosevia, Sfântul Grigorie de Nazians îi scria Sfântului Grigorie, pentru a-i uşura suferinţa: "... Ea, care a gustat din binecuvântările vieţii, a scăpat de amărăciunile acesteia prin scurtarea anilor şi, mai înainte ca ea să fie obligată să poarte doliu pentru tine, a fost cinstită de către tine prin acea solemnă slujbă de înmormântare. Crede-mă că şi eu plâng după ea, dar, dacă nu ca tine, ceea ce ar fi o exagerare, atunci o plâng cu o întristare mai mică doar decât a ta. Dar trebuie să simţim prezenţa atotprezentei pronii Dumnezeieşti, cea care acum a luat-o pe Teosevia mea (şi o numesc 'a mea' fiindcă a trăit o viaţă înduhovnicită iar înrudirea spirituală e mai puternică decât cea trupească). Teosevia, slava Bisericii, podoaba lui Hristos, sprijinul generaţiei noastre, speranţa femeilor; Teosevia, cea mai frumoasă şi mai slăvită dintre toate toate frumuseţile din Brethren; Teosevia, cu adevărat sfântă, cu adevărat soţie, de preot de o egală cinstire şi vrednicie faţă de Sfintele Taine..."

Să luăm aminte aşadar la viaţa jertfelnică a Sfintei Teosevia, soţie preacinstită, diaconiţă devotată Bisericii, plină de iubire faţă de Hristos şi faţă de oameni. Să medităm la deosebita preţuire şi veneraţie pe care marii Părinţi ai Bisericii au arătat faţă de parfumata floare întru virtuţi a Capadociei.

(Sinaxarul Sfinţilor Capadocieni, Ed. Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2009)

Preluat de aici.
Icoană pictată de Nicholas Papas.

Sfântul Sfinţit Mucenic Pavel şi Sfânta Muceniţă Ioana presbitera

Sfântul Sfinţit Mucenic Pavel s-a născut în 1893 în satul Zamblotze din eparhia Helm, din familia Svaikof. După sfârşitul ciclului de studii, a intrat la Şcoala de preoţi din Ecaterinoslav (actualmente în Rusia) şi în 1918, când a terminat-o, s-a întors în ţinutul său.
La vârsta de 30 de ani s-a căsătorit cu Ioana Lotoţka - în vârstă de 24 de ani - în satul Gaghie Leviatinskie, judeţul Krenienieţk, în Biserica Sfântului Nicolae, adică de unde provenea soţia sa. Pentru acea vreme ea era relativ învăţată, studiase la o Şcoală de Economie şi Comerţ. Au alcătuit împreună, uniţi în Taina Nunţii, o familie creştină exemplară, „o Biserică în casă" şi purtau toate greutăţile vieţii familale ajutându-se reciproc.
După nuntă s-au dedicat slujirii Bisericii Ortodoxe, iar în anul 1924 el a fost hirotonit diacon şi preot în Biserica Sfântul Ioan Teologul în Helm, de către Arhiepiscopul Dionisie al Varşoviei. Preoteasa sa îl urma şi-l ajuta în lucrarea sa duhovnicească. Prima parohie a părintelui Pavel a fost în Potok Gurni, din judeţul Bilgorai.
La sfârşitul anului 1927, autoritatea sa ierarhică l-a trimis în partea cea mai sudică a Poloniei în eparhia Lemkovstsizna. Acolo a continuat cu aceeaşi râvnă lucrarea sa misionară şi pe mulţi din foştii greco-catolici dintre băştinaşi i-a întors la credinţa lor strămoşească -Ortodoxia. În această eparhie slujea în satele Sviotkova şi Desnitza, judeţul Ghiaslo.
Când prigoana împotriva ortodocşilor s-a întins în eparhia Helm, în 1938, părintele Pavel - de 44 de ani - împreună cu preoteasa sa a fost trimis acolo şi a preluat parohia oraşului Sientliski, judeţul Zamosts. În acele vremuri dificile, când romano-catolicii îi obligau prin orice mijloace pe ortodocşi să treacă la papism, Părintele Pavel îi întărea pe păstoriţii săi să rămână fideli Ortodoxiei.
În anii celui de-al Doilea Război Mondial, a continuat să slujească în aceeaşi eparhie şi deservea aceleaşi parohii. Atunci locuia în satul Sniatitse. Mediul era ostil pentru Ortodoxie şi el însuşi cu soţia sa au suferit de multe ori prigoane, bătăi, furtul în repetate rânduri a celor necesare existenţei şi ameninţări. Cu toate acestea, a rămas statornic în slujirea sa.
În cele din urmă, în anul 1943, a fost trimis de către conducerea Bisericii în satul Gramboviets din aceeaşi eparhie. Acolo însă ostilitatea eterodocşilor a ajuns la paroxism din cauza râvnei sale dumnezeieşti şi, astfel, rebelii catolici, în ziua adormirii Maicii Domnului, i-au arestat pe el şi pe preoteasa sa şi i-au supus la chinuri groaznice, iar în cele din urmă i-au omorât, pentru că n-au mai răbdat statornica lor persistenţă în credinţa lor primită de la părinţi.

(sursa:http://www.impantokratoros.gr/EFCEC784.el.aspx traducere: monahul Leontie)

Sursa.

Sfântă Muceniţă Ioana presbitera, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Slujirea unei preotese: doamna Argentina Galeriu (2)

„Aşa a fost viaţa părintelui, de a se dărui şi a primi întreit de peste tot, pentru că era un om bun la suflet.“

Doamna preoteasă Argentina Galeriu

(interviu preluat din Ziarul Lumina)


Doamnă preoteasă Argentina, vorbiţi-ne când l-aţi cunoscut pe părintele Galeriu? Cum au fost primii ani de slujire ai sfinţiei sale?
Începutul vieţii noastre a fost unul greu, pentru că a fost o perioadă în care începuse războiul în 1943. Eu luasem bacalaureatul şi l-am cunoscut pe părintele printr-o întâmplare a unor prieteni care slujeau şi se duceau frecvent la Biserica Zlătari, unde oficia părintele Toma Chiricuţă, un vestit om de carte, un preot renumit, care avea o revista numită „Ortodoxia“, la vremea aceea, iar părintele era cântăreţ la Biserica Zlătari şi student la Facultatea din Bucureşti. Având o permisie de câteva zile, a trebuit să hotărască soarta vieţii lui. Era un om la vârsta de 25 de ani, iar eu eram o copilă de la Institutul „Elena Doamna“, unde am stat toată perioada de învăţământ, pentru că am fost orfană. Neavând părinţi, mi-am menţinut bursa, şi aceşti prieteni care îl cunoşteau pe părintele au gândit să mă prezinte pe mine cunoscându-mă aşa, ca un copil neiniţiat în ale lumii, pentru că viaţa de internat te ţinea la adăpost, şi în perioada aceea pregătirea şcolară era foarte severă: nu ni se dădea voie să facem lucruri care ieşeau din regulile şcolii.

Cântăreţ la Biserica Zlătari, unde slujea vestitul predicator Toma Chiricuţă

Nu a durat decât două zile, timp în care l-am cunoscut în casa familiei Oprişan, care, aşa cum am spus, frecventa Biserica Zlătari, fiind rude cu părintele Toma Chiricuţă. În casa acestor oameni a venit simplu, eu nici un ştiam propriu-zis de ce sunt acolo chemată, dar mi-a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre cum vedea el viaţa şi slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să-şi împlinească şi să-şi facă datoria un preot. Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate deplină, cu dor de muncă, vorbea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în faţă decât chipul lui. La plecare, totuşi, s-au făcut prezentările, arătând scopul pentru care venisem, iar eu, când am auzit, am roşit până în vârful urechilor. Mi-a fost ruşine pentru o asemenea menire de a cunoaşte un viitor preot şi de a face o căsătorie pe viaţă slujind lui Dumnezeu cu cinste şi corectitudine. Dar interesant este, şi de necrezut, că părintele puţin m-a întrebat de situaţia materială, pe care nu o aveam, pentru că, fiind orfană şi neavând părinţi, nu puteam fi prea bogată, m-a întrebat doar ce vârstă am. Aveam exact 18 ani împliniţi. Pe vremea aceea era legea lui Antonescu, care nu admitea ca să te căsătoreşti, îţi trebuia o dispensă dacă făceai pasul ăsta înainte de 18 ani. Şi m-a întrebat dacă îmi place viaţa la ţară, întrucât era repartizat în comuna Poienarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un număr de 120 de familii. Din ce citisem şi eu prin şcoală, vedeam viaţa de ţară foarte frumoasă şi i-am răspuns: „Mi-ar plăcea, e o viaţă curată, oamenii de la ţară sunt mult mai cinstiţi, mai conştiincioşi în muncă, ştiu să-l respecte pe preot, ştiu că atunci când trece preotul pe uliţă trebuie să se ridice şi să-l salute respectuos şi i-am spus eu, cu oarecare sfială, că din punctul ăsta de vedere aş dori să fac pasul acesta. Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost: „Domnişoară, dar de mine îţi place?“. Ce puteam eu să răspund la o asemenea întrebare, văzându-l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să-mi dau seama. Nu i-am dat răspuns, dar răspunsul meu a fost că am roşit, am tăcut şi am plecat capul ca un semn, din care s-a înţeles mai mult decât dacă aş fi vorbit. Am stat patru ani, timp în care am avut doi copii, pe Narcis şi Rodion, într-o casă a unui ţăran, cu prispă, fără de lumină, cu grindă în tavan, şi am profesat ca învăţătoare până au venit copiii.

La Poienarii Burchii, deşi era sărăcie, viaţa a fost frumoasă

După ce au venit copiii nu am mai putut, dar în timpul ăsta el s-a ocupat de misiune, aşa cum îmi spusese că vrea să facă. Şi mergeam prin sate cu un aparat cu care proiectam filmul „Viaţa lui Hristos“ şi el explica, după fiecare imagine, ca să înţeleagă creştinii tot ceea ce se arăta. A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete. Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte. Ce e mai interesant e ca această bisericuţă mică era departe de sat. Venise cândva o inundaţie şi ea a fost acoperită, şi a stat mai mult în apă, şi creştinii au fost obligaţi să se urce sus, pe deal, şi ea a ramas singură. Totuşi, aşa departe cum era sătucul de biserică, veneau şi din satele vecine, ca începuse să se facă cunoscut.
După aceşti patru ani de vieţuire, a fost numit la Ploieşti, datorită studiilor şi pregătirii lui. De fapt, oamenii vorbeau între ei, îi auzeam cand spuneau: „Ehe, părinţelul ăsta nu va sta mult timp cu noi, că e prea deştept pentru a rămâne aici; se va duce precis la oraş“. În cei patru ani ne-am mutat de patru ori. Cea mai frumoasă amintire pe care o am de acolo este că în aceasta comună, Poienarii Burchii, era ferma Academiei Române, unde administratorul, domnul Puiu, se comporta cu noi foarte frumos, el era omul care ne aproviziona cu alimente, pentru că, fiind o fermă a Academiei, avea şi bunuri materiale. Serile ni le petreceam alături de dânsul şi de învăţătorul din sat. Am plecat cu greu, că ne legasem cu oamenii aceia. Ţin minte ca bătrânelele veneau şi ne aduceau întotdeauna lucruri pregătite de ele, ca să nu ducă lipsă părinţelul lor: lapte proaspăt, câte un puişor făcut la cuptor, o pâine caldă. Toate astea pentru mine erau lucruri nemaipomenite, pe care eu nu gândisem să le trăiesc. Părintele era aşa de bun şi de îngăduitor cu toată lumea, încât, la plecare, toţi au regretat. Ne-am dus la Biserica „Sfântul Vasile“, unde nu am avut casa parohială, am stat cu chirie 10 ani, timp în care multe am pătimit, măcar că eram în oraş, parcă era mai greu decât la ţară. A venit perioada când a fost arestat, am mai dobândit doi copilaşi, pe Ciprian şi Serafim.

Între anii 1950-1953, părintele Galeriu a făcut muncă forţată la Canal

Cum a fost detenţia, v-a povestit ce s-a întâmplat?
Nu avea voie decât la o carte poştală pe lună. După ce s-a întors, a venit într-o zi de Sfântul Dumitru, ştiu că veneam de la hram de la biserică, şi l-am găsit acasă. Copiii nu l-au cunoscut, pentru că era altfel îmbrăcat, avea barba mare, iar eu am rămas uimită. Detenţia a fost foarte grea, pentru că trebuia să împlinească o normă de muncă, pe care dacă nu o împlinea nu primea bucata de pâine. Şi erau foarte mulţi oameni bătrâni pentru care el se zbătea; îmi spunea: „Vreau să-i ajut ca să nu fie lipsiţi de hrana cea de toate zilele“. I-am trimis pachete, dar grija cea mare în acest timp au avut-o toţi creştinii de la Biserica „Sfântul Vasile“, pentru că nouă nu ne-a dat în timpul ăsta nici un ban statul. Oamenii ştiau ziua în care trebuia să fac pachet şi veneau întotdeauna şi-mi aduceau ceva să pun la pachet, era o cantitate limitată, nu puteai să trimiţi oricât. Preoţii de la „Sfântul Vasile“ s-au comportat ca adevăraţi oameni, pentru că, ştiind că sunt singură, nu aveam rude, nu aveam pe nimeni în Ploieşti, decât eu, copiii şi o creştină care a stat cu mine să mă ajute să cresc pe cei mici, mi-au dat în perioada asta, în fiecare săptămână, partea care i se cuvenea. În felul ăsta am avut cu ce să trăiesc, cu ce să hrănesc copiii, ce să-i trimit în pachet, ba mai dădeam şi la alţii, pentru că oamenii de la Podul Văleni, când au auzit că părintele se află închis, veneau cu traistele şi-mi aduceau, încât eu nu puteam dovedi. Fusese chemat la Mănăstirea Balaciu, pentru a face acolo misiune. L-a chemat părintele stareţ că a fost o năvală mare în perioada aceea, foarte mulţi tineri au venit şi nu ştiau cum să-i păstreze pentru biserică. S-au gândit că numai părintele Galeriu, cu cuvântul lui, poate ca să-i facă să înţeleagă ce înseamnă mănăstirea, că mulţi dintre ei fugiseră de acasă, plecaseră fără ştirea părinţilor. S-a dus şi a stat aproape trei zile, timp în care a făcut slujbe acolo, a predicat, iar părintele stareţ s-a simţit foarte îndatorat pentru perioada asta şi îmi trimitea tot ce aveam nevoie. Nu v-aş putea spune un neadevăr dacă v-aş zice că nici atunci nu am dus lipsă. Aşa a fost viaţa părintelui, de a se dărui şi a primi întreit de peste tot, pentru că era un om bun la suflet. Niciodată nu venea seara singur acasă, totdeauna îţi aducea un oaspete, iar la masa de prânz, nu ştiu cum de se făcea, că găsea mereu câte un călător şi zicea: „Argentina, hai, dă-i şi dânsului un pic de mâncare“, şi de acolo de unde aveam, dădeam, iar totul a fost răsplătit. Mi s-a dat întreit, nu am dus lipsă. Când a venit, a găsit copiii sănătoşi, frumoşi, cu lucruri, cu un bănuţ pe care l-am strâns socotind să-i fac haine noi. Şi acolo cât a stat a făcut multe fapte bune: a dat încălţămintea unor oameni care nu aveau, pentru că eu îi trimeteam şi mulţi nu aveau de unde să primească. Dar săracul, după munca care îl istovise, din omul cu putere şi cu râvnă, s-a îmbolnăvit, la vreo două luni după ce a venit a făcut un icter, cu care a rămas toată viaţa.

Părintele a plecat, dar este permanent cu noi

În 2002, la începutul anului, părintele s-a îmbolnăvit. Cum a decurs viaţa mai departe?
El mi-a zis: „Argentina, te rog, să ţii cont şi să-mi faci toate rânduielile“. Cuvântul acesta mi-a rămas la suflet şi, de fiecare dată când fac parastas, mă gândesc să fac cum se poate mai bine ca să-l mulţumesc. Ba, mai mult, ţin să vă zic un lucru care cred că va mişca pe toată lumea: chiar în ziua în care a intrat în comă, în dimineaţa aceea s-a sculat foarte bine. Am uitat să spun că pe toată perioada cât părintele a fost bolnav, a fost împărtăşit în fiecare zi, de un ucenic de-al dânsului, părintele Constantin Dragnea, care astăzi este un preot destul de renumit, bun şi muncitor, pe care eu socotesc că părintele îl răsplăteşte pentru tot ceea ce a făcut, pentru osteneala lui de a veni la el şi de a-l împărtăşi. În ziua aceea, stând puţin de vorbă, după ce a luat micul dejun, i-am zis: „Uite, acum ai să te culci şi îţi vom face bucuria, când te vei scula, să te plimbăm cu căruciorul“. Dar el nu mi-a răspuns la asta, ci m-a întrebat: „Argentina, eşti tu pregătită, ai tu tot ce-ţi trebuie?“. Nu m-am gândit că acela era ultimul lui cuvânt şi că avusese o oarecare prevestire a acestui moment. Am crezut că mă întreabă de lucruri materiale, cum de pot face faţă, pentru că erau mereu oameni foarte mulţi la care trebuia să răspund cu masa, şi toate cerinţele casei şi i-am răspuns: „Părinte, nu duce tu grijă de asta, că toţi cei care ne calcă în casă nu vin cu mâna goală; tot ce aduc pentru tine împărţim, servim toţi, dragostea lor este aşa mare faţă de tine încât nu avem lipsă de nimic“. Dar întrebarea lui a fost mult mai profundă pentru că, sculându-se, nu a mai putut vorbi. A cerut un pahar cu apă şi ne-a întrebat unde este. Au fost ultimele cuvinte. Acum vă spun că părintele este plecat, iată, a făcut şase ani pe data de 13, nu ştiu cum a trecut, dar a fost cu noi permanent. Nu a fost zi în care să nu-i simt prezenţa; prin dragostea oamenilor, prin dragostea preoţilor de la „Sfântul Silvestru“, care au grijă de mine, prin nepotul pe care l-a lăsat ca să fie un urmaş vrednic, căruia îi doresc să-i poarte cu cinste numele, având respect şi aceeaşi dragoste din partea creştinilor…

Augustin PĂUNOIU, marţi, 18 August 2009

Vezi şi:
Slujirea unei preotese: doamna Argentina Galeriu (1)