Slujirea preotesei

Prunci Pierduţi Şi Născuţi Înainte De Vreme. O Perspectivă Ortodoxă

2012-01-23T17:43:00.000+02:00

Durerea pierderii unui prunc înainte de vreme este imensă. Cu toate acestea, ea e adesea băgată sub preş, fie prin negare, mamei spunându-i-se că nu e nici o problemă, a pierdut „o sarcină” – nu un copil –, fie prin ignorare şi evitarea subiectului. Rămân astfel în urmă traume dureroase cu diverse consecinţe.
Pentru mămicile care au trecut prin aşa ceva, pentru taţi, pentru familiile şi prietenii lor, preoteasa Eufemia a făcut un site: Prunci pierduţi şi născuţi înainte de vreme. O perspectivă ortodoxă.
Cu nădejdea că va fi spre mângâiere şi ajutor pentru cât mai multe mămici,

Preoteasa Natalia

Pastoraţia depinde de măsura în care preotul este înţeles de soţia lui

2012-01-05T17:17:00.000+02:00

Părinte, vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa preotului la ţară. Ce greutăţi întâmpină în pastoraţie şi care sunt bucuriile duhovniceşti?

Frumuseţea slujirii la ţară constă în faptul că îţi cunoşti întreaga turmă, de la cel mai mic până la cel mai în vârstă. Pot spune că se poate face pastoraţie cu dăruire, în măsura în care preotul slujitor este înţeles de cei din familie, în special de soţie. Aceasta este împreună lucrătoare cu preotul la viaţa duhovnicească a comunităţii, ea este cea care îl sprijină pe preot, cea care are răbdare dacă preotul alocă, nu de puţine ori, mai mult timp necesităţilor comunităţii decât vieţii de familie. Aici intervine caracterul de jertfă pe care îl presupune preoţia. Este nevoie ca atunci când un om doreşte să facă acest pas să se roage şi în primul rând să ceară sfatul duhovnicului, pentru ca Dumnezeu să-i rânduiască o soţie sau o familie care să îi fie sprijin, iar nu piatră de poticnire în pastoraţie.

Pr. Adrian Floca, Biserica „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul“, Parohia Timişoara Fabric,

într-un interviu apărut în Ziarul Lumina

Chipuri de preotese: Titiana Popa - slujirea lui Dumnezeu prin iconografie

2011-12-30T23:30:00.000+02:00

Locuieşte în Los Angeles, pictează şi este soţia părintelui Liviu Popa:

" Titiana Popa s-a nascut in 1969 in localiatatea Cernisoara, Jud Valcea, Romania. Este casatorita cu preotul ortodox Pr Gabriel Liviu Popa cu care are doua fete: Ioana si Maria. In 1994 a absolvit Scoala de Pictura Bisericeasca a Patriarhiei Ortodoxe Romane.
Titiana Popa a avut expozitii personale ale icoanelor sale in Romania, Olanda, Germania, Grecia, SUA, Canada, Italia, si Venezuela. Lucrarile sale au fost alese sa decoreze standul oficial al Romaniei la Epozitia Internationala de Turism din Berlin, din anul 2000. De asemenea a pictat icoanele si picturile murale ale bisericilor ortodoxe romane din Caracas, Venezuela si din Palm Springs, California.
In prezent expune la Galeria Milan din Fort Worth si lucreaza la proiectul pictarii bisericii Sfanta Maria din Colleyville, TX."

(sursa: http://www.icontip.com)

Parohii sărace (1): Tătaru, jud. Prahova

2011-12-30T20:52:00.002+02:00

Multe familii de preot o duc greu. În general nu aflăm despre aceste cazuri pentru că mass media scoate în evidenţă alte aspecte, generalizând cazuri izolate, dar şi din cauza discreţiei cu care aceste familii îşi duc crucea, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.

Ne-am gândit că este bine să cunoaştem astfel de familii şi situaţii, pentru a ne sprijini reciproc în rugăciune, dar şi în milostenie.

Trinitas TV a lansat o serie de emisiuni intitulată “Preoţi slujitori în parohii sărace”, din care vă prezentăm ediţia realizată în Parohia Tătaru, judeţul Prahova.

Parohia are şi un site, pe domeniul Protopopiatului Urlaţi:

http://parohiatataru.protoieriaurlati.ro/

Datele de contact sunt următoarele:

Parohia: Tătaru
Hramul: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
Judetul: Prahova
Comuna: Tătaru
Paroh: Pr.Cristian Constantinoiu
Tel: 0751-184.577
Contul Bisericii: IBAN: RO06CECEPH2030RON0893074

Un dar minunat de Crăciun…

2011-12-15T23:32:00.003+02:00

… realizat de o preoteasă. Raisa Selaje e soţia părintelui Iulian Selaje. Au 6 copii şi slujesc în Parohia „Sfânta Mare Muceniţă Varvara” din Petroşani. Cu toţii alcătuiesc şi ceata de colindători „Datina” şi au realizat un CD cu colinde tradiţionale intitulat „Noi umblăm şi colindăm”. Glasurile minunate de copii, sprijinite ferm de părintele şi doamna preoteasă, transmit autentic bucuria Naşterii Pruncului.

Am considerat că e un dar minunat pentru această perioadă şi de aceea m-am gândit să vi-l prezint şi vouă, mai ales că prin el putem face şi o bucurie cuiva, dar putem şi sprijini familia unui preot.

Preţul unui CD este de 15 lei; pentru cantităţi mai mari se fac reduceri.

Comenzile se pot face chiar la Raisa:

Preoteasa Raisa Selaje – tel. 0769/213006; email: raisa_selaje@yahoo.com

Nădăjduiesc să vă bucuraţi de aceste colinde şi să îi bucuraţi şi pe alţii!

Preoteasa Natalia

[editare ulterioară, ianuarie 2012] O mostră din acest CD, colindul Hoila:

Copiii – oglindă a părinţilor

2011-12-15T18:50:00.000+02:00

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, naşterea de copii reprezintă scopul cel mai important al căsătoriei. Dar trebuie precizat că unica sursă de viaţă, cu adevărat binefăcătoare şi sănătoasă, trebuie să fie familia.

Copiii nu reprezintă o finalitate a ei, ci doar roadele acesteia. Ei sunt expresia iubirii soţilor şi un fruct al acestei iubiri.

Moştenirea cea mai frumoasă şi înaltă, pe care trebuie să o lase părinţii copiilor lor, nu este de natură materială, ci spirituală şi constă în educaţia aleasă, în spiritul marilor valori umane şi al virtuţilor creştine: credinţa bunătatea, blândeţea, milostenia, dragostea, curăţia.

Educaţia este cea mai mare artă pentru că, în timp ce alte arte urmăresc un folos în lumea de aici, educaţia copiilor are ca scop dobândirea bunurilor viitoare. În această lucrare de educare a copiilor, părinţii sunt consideraţi adevăraţi artişti, ce urmăresc realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la început, asemenea unui bloc de marmură. Precum sculptorul trebuie să dea formă frumoasă acestuia, tot aşa şi părinţii trebuie să înfrumuseţeze viaţa copiilor cu virtuţile cele mai înalte.

http://www.shepherdsguild.org/sitebuildercontent/

Educaţia creştină trebuie să fie integrală, unitară, să privească atât educaţia trupului, pentru a deveni un suport al spiritului, precum şi a sufletului. În cadrul acestei opere educative, un rol fundamental îl are mama creştină. Căminul este considerat, din acest punct de vedere, de către Sfântul Ioan Gură de Aur, „o şcoală de filosofie”, în care părinţii împărtăşesc copiilor ceea ce au mai bun şi frumos, din punct de vedere sufletesc şi duhovnicesc. Sfântul Părinte aseamănă activitatea mamei de educare a copilului, cu slujirea învăţătorească a Mântuitorului. „Uită-te la priceperea mamei! – spune Sfântul Părinte. Împinsă de gândul ei, dar mai bine spus, slujind şi acum proorociei lui Dumnezeu, îi dă copilului ei acele sfaturi, pe care le-a dat Hristos ucenicilor săi” . Grija tatălui este mai mult de a conduce tânărul spre armonie fizică, trupească, şi ceea ce ţine de tăria morală, iar a mamei, de a cultiva în special calităţile sufleteşti ale copiilor, înălţându-i spre adevărata „filosofie” creştină.

Pedagogia creştină acordă o mare valoare exemplelor, modelelor. Cele mai folositoare sunt cele culese din Sfânta Scriptură şi din scrierile duhovniceşti. Părinţii trebuie să recomande copiilor să urmeze pilda acelor personaje din Vechiului şi Noul Testament care s-au făcut pildă de înţelepciune, prin viaţa lor, alături de care un sens deosebit îl are pilda supremă a Mântuitorului Iisus Hristos, a personalităţilor religioase creştine. Alături de aceste modele, mai pot fi urmate şi figuri din istoria umană în general, din experienţa omenească. Puterea exemplului este considerată un factor al educaţiei.

Educaţia copilului, potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte – Ioan Gură de Aur – presupune o grijă deosebită faţă de curăţia sufletească şi buna cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, drept, evlavios, a-l cultiva în acele valori religioase care îl pot ajuta să-şi dobândească mântuirea.

În cadrul acestei lucrări de modelare sufletească a copiilor, preotesei îi revine o misiune şi o sarcină deosebit de importantă, căci „de la mamă, mai ales, porneşte plămădirea caracterului. Pentru buna desfăşurare şi atingere scopului educaţiei, copiii să vadă mai întâi că între părinţii lor este armonie şi bună înţelegere. Precum Biserica, Mireasa lui Hristos, ascultă fără şovăire – şi fără să-i pară o povară, de poruncile Domnului Hristos, capul său (Efeseni 5. 22), tot aşa soţia este datoare ca din iubire şi în deplină egalitate să-şi asculte soţul, să-i fie ajutor în toate, dar mai ales în educarea copiilor”.

La rândul lor copiii exercită asupra părinţilor o puternică influenţă binefăcătoare, fiind şi ei, în felul lor, educatori ai părinţilor. Astfel, chiar înainte de a se naşte, în vederea primirii lor în condiţii optime, mintea şi inima părinţilor se pregătesc, verificându-se şi transfigurându-se. Copiii sunt purtătorii şi vestitorii primăverii; ei răspândesc pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime.

Una dintre cele mai importante misiuni, pe care copiii o îndeplinesc printre noi – cei maturi – este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm şi să ne recăpătăm tinereţea. Înnoirea şi întinerirea, efectuate de copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se extinde asupra întregii familii. Datorită copiilor noştri, devenim mai luminaţi, mai buni, mai afectuoşi. Între noi şi copii are loc un permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă noi îi învăţăm alfabetul, ei ne învaţă în schimb, un alfabet mult mai scump şi mai nobil, al emoţiilor, al primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candorii, puterea de a descoperi lumea cu priviri proaspete. Dragostea pentru copiii noştri este nețărmurită. Prin copii, ne legăm de lume în modul cel mai indisolubil şi generos, căpătăm o sensibilitate comună faţă de problemele societăţii. Participarea noastră efectivă la toate necazurile şi bucuriile, la toate biruinţele şi înfrângerile copiilor noştri ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei şi sincerităţii adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt dascălii noştri cei mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni ]n modul cel mai deplin ;i dezinteresat. De aceea, iubirea de părinte este dată ca model de iubirea adevărată.

Copiii sunt, pentru părinţii lor, „un puternic imbold spre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză împotriva ispitelor din afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile” .

Cel fără de copii este lipsit de toate aceste binefaceri şi cu deosebire de prilejul şi ajutorul de a-şi lărgi inima precum şi orizontul de a-şi întineri, împlini şi desăvârşi fiinţa. Copiii sparg cochilia egoismului în care ne zăvorâm, ne deschid inima şi mintea spre alţii şi spre lume, ne orientează mai mult spre viitor, ne dau aripi, nădejde şi iubire, care constituie cele mai puternice şi autentice temeiuri şi resorturi ale vieţii. Copiii, care reprezintă fondul de aur al neamului omenesc, trezesc stimulente şi puteri înnoitoare, care sporesc dragostea şi responsabilitatea noastră.

Copilul îl învaţă pe părinte ce e puritatea, le dă mărturie celor doi de ceea ce este unic şi real în unirea lor. Prezenţa copilului este un har ce se adaugă la cel al comunităţii conjugale, pe care îl şi confirmă. Copilul le conferă o calificare nouă, aceea de paternitate şi maternitate, ca deversare a plenitudinii ce rezidă în căsătoria însăşi.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră copiii cea mai mare mângâiere dată de Dumnezeu neamului omenesc, după căderea în păcat şi după pierderea nemuririi. Copiii sunt, într-adevăr raza de lumină şi izvorul de bucurie din sufletul părinţilor, toiag bătrâneţilor şi neputinţelor.

Ei reprezintă un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru părinţi, căci, odată cu venirea lor pe lume, nu doar persoana celuilalt soţ, ci şi a noastră, trece în plan secundar, esenţială fiind acum pentru noi creşterea şi educarea pruncilor pe care ni i-a dăruit Dumnezeu.

Bucuriile părinţilor sunt împlinirile şi realizările, succesele şi reuşitele copiilor lor. Acestea, chiar dacă sunt mai modeste în comparaţie cu cele personale, valorează şi atârnă mai greu pentru părinţi. La fel, necazurile părinţilor nu sunt cauzate doar de insuccesele sau de neputinţele proprii, ci devin şi mai apăsătoare atunci când este vorba de eşecurile copiilor lor. Ei sunt moştenirea pe care o lăsăm, raţiunea şi motivaţia ostenelilor şi jertfelor noastre.

Pentru ca aceştia să fie bucurie şi mângâiere sufletelor părinţilor este necesară o creştere şi o educare a lor în spiritul adevăratelor valori morale şi religioase. Această educaţie trebuie să înceapă din fragedă copilărie şi să devină o constantă în viaţa lor. Trebuie să fie educaţi în spiritul adevăratelor valori morale şi a frumosului moral şi artistic, până la a deveni iubitori ai acestui frumos şi luptători pentru instaurarea supremaţiei lui, împotriva falsului şi a mediocrităţii.

Sufletului curat al copilului trebuie să i se dea o educaţie religioasă, potrivit căreia acesta să deprindă un stil de a gândi şi o conduită creştină. Să dobândească deprinderea de a se ruga şi apoi de a posti, de a respecta părinţii, de a iubi Biserica şi a cinsti feţele, sfintele slujbe, de a respecta poruncile bisericeşti. Ceea ce trebuie urmărit din punct de vedere creştin este formarea personalităţii religios morale.

O educaţie în spiritul acestor valori reale, făcută cu dragoste şi grijă ne+ar putea aduce mai târziu multă bucurie, speranţă şi ajutor.

În toate aceste virtuţi şi fapte morale şi duhovniceşti trebuie să exceleze copiii preotului. Prin comportamentul lor ei dau dovadă despre modul în care preotul a ştiut să-şi chivernisească a sa casă, despre atmosfera din cadrul familiei lui. Un comportament frumos al copiilor preotului îndeamnă direct şi indirect şi pe ceilalţi tineri şi parohieni să creadă în sinceritatea preotului şi să-i urmeze, iar dimpotrivă, un copil de preot „scăpătat”, indiferent şi absent faţă de cele religioase, uneori chiar duşman prin comportamentul său, extravagant şi mândru, pun sub semnul suspiciunii credincioşilor puterea preotului de a educa şi conduce spre mântuire.

Ei sunt oglinda a ceea ce se întâmplă în familia preotului, mărturie a religiozităţii preotului şi preotesei, odată ce acesteia îi revine un rol esenţial în educarea lor. Ei dau mărturie despre intensitatea rugăciunii familiei preotului, despre asceza şi înfrânarea lor, despre adeziunea sinceră şi totală a lor faţă de Biserică, faţă de învăţătura creştină. Din acest motiv, educaţia lor trebuie să devină preocuparea fundamentală a vieţii lor, superioară tuturor celorlalte griji şi preocupărilor lumeşti sau materiale.

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine

Mijloace de întărire a vieţii familiei tânărului preot (2): Rugăciunea

2011-12-14T23:09:00.004+02:00

Viaţa familiei preoţeşti trebuie să fie o viaţă închinată lui Dumnezeu şi semenilor. O viaţă de rugăciune pentru mântuirea personală şi a semenilor. Rugăciunea trebuie să ocupe un loc privilegiat în viaţa familiei de preot. Împreună, preotul şi preoteasa trebuie să-şi plece genunchii şi sufletele lor, în rugăciune, înălţând din inimă curată cereri smerite către Prea Milostivul Dumnezeu.
Rugăciunea trebuie să aibă un rol fundamental în viaţa familiei preoţeşti. Săvârşirea canonului de rugăciune zilnic, preocuparea de a spori cantitativ şi calitativ rugăciunea lor trebuie să le fie preocupare permanentă.
Rugăciunea este respiraţia sufletului, oxigenul lui, iar familia preotului trebuie să respire permanent acest aer curat şi să aibă o respiraţie sănătoasă. Lipsită de rugăciune, viaţa este un regres continuu, iar slujirea preotului – o minciună.
Ce peisaj duhovnicesc frumos este ca soţii şi cu atât mai frumos familia preotului, să se afle în faţa icoanelor ce le împodobesc casa, în lumina palidă a lumânării şi în buna mireasmă a tămâii, înălţând în ceasurile târzii ale nopţii rugăciunile lor umile către Dumnezeu. Sunt clipe nu doar frumoase, până la sublime, ci moment în care Dumnezeu ascultă rugile smerite.

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine

Mijloace de întărire a vieţii familiei tânărului preot (1): Acelaşi duhovnic

2011-12-13T23:03:00.001+02:00

Dacă nu au reuşit să o facă în timp ce erau încă prieteni, acum, când sunt căsătoriţi soţ şi soţie, preotul şi preoteasa, trebuie să aibă acelaşi duhovnic. La întrebarea, pusă adeseori, dacă acesta trebuie să fie preot mirean sau ieromonah, răspunsul poate fi nuanţat.

Într-adevăr, s-ar părea că preoţii de mir, ca unii ce au şi trăiesc ei înşişi în cadrul unor familii, cunosc mai bine ispitele ce pot interveni într-un astfel de mod de viaţă social. Ceea ce se reproşează uneori acestor preoţi este faptul că ar fi mai îngăduitori şi ar ierta şi dezlega mai uşor şi mai repede anumite păcate legate de familie, ca unii care, chiar dacă nu au căzut în ele, au fost poate cândva tentaţi sau ispitiţi de ele şi de aceea ar demonstra o mai mare clemenţă faţă de cei ce le-au lucrat.

Adevărul este că mulţi dintre aceşti preoţi pot avea o viaţă duhovnicească foarte înaltă, în cadrul unei familii model şi, la rândul lor, chiar şi din experienţa lor, ca unii ce au trecut prin astfel de experienţe, pot sfătui şi folosi tinerilor lor confraţi şi familiei acestora.

Ca unii ce luptă mai încordat pentru desăvârşire, preoţii dintre monahi cunosc profund cursele, capcanele şi ispitele ce atentează la viaţa noastră duhovnicească, nu doar personală, ci şi familială şi comunitară. Mulţi dintre aceşti duhovnici monahi cunosc problemele familiei adeseori mai bine decât reuşim noi, cei ce ne luptăm cu ele, ba chiar ne cunosc mai bine pe noi şi sufletul nostru, decât reuşim noi înşine să o facem.

În plus, ei administrează canoanele cu mai multă acrivie, ceea ce întreţine sufletul penitentului o mai mare responsabilitate morală şi o mai mare fugă de păcat.

Fiecare dintre noi găsim ceea ce căutăm sau aflăm ceea ce am căutat. Cineva mai delăsător cu sine va căuta un duhovnic care “să-l înţeleagă”, adică să-I justifice, să-I ierte şi să-i dezlege mai uşor greşelile, după cum cineva îmbunătăţit duhovniceşte va căuta, până va afla, un bun duhovnic, care să-l conducă spre mântuire.

Ceea ce putem noi recomanda este să ne alegem duhovnici care ne-ar putea ajuta mai mult şi mai eficient în devenirea noastră duhovnicească, în progresul sau urcuşul nostru duhovnicesc. Astfel, vom descoperi cu adevărat roadele filiaţiei duhovniceşti şi, la rândul nostru, atunci când ne vom afla noi înşine în scaunul de spovedanie, în calitate de duhovnic, vom şti să căutăm, să aflăm şi să dăm sfatul cel mai bun şi folositor, “cu putere multă” în a schimba viaţa celorlalţi. Ca unii ce am cunoscut noi mai întâi ce înseamnă lupta între cădere şi ridicare, între păcat şi virtute, ca unii care ştim ce înseamnă adevărata spovedanie, cea care străbate cerurile şi Îl înduplecă pe Dumnezeu, ca unii ce îi simţim în viaţa noastră roadele ei binefăcătoare vom reuşi să-i facem şi pe alţii să creadă în acestea şi să-şi îmbunătăţească viaţa. Indiferent dacă este dintre preoţii mireni sau dintre ieromonahi, este bine ca preotul şi preoteasa să aibă acelaşi duhovnic. Pentru aceeaşi boală, bolnavii se adresează aceluiaşi medic specialist. Pentru o boală de inimă, se merge la cardiolog, nu la stomatolog şi nici invers. La fel şi în cazul spovedaniei unei familii, cu atât mai mult a unei familii de preot. Nu ne plângem fiecare necazurile şi păcatele pe la duhovnici străini şi necunoscuţi celuilalt soţ, ci împreună ne mărturisim cu căinţă unuia şi aceluiaşi duhovnic. Ascultându-ne pe fiecare, el este oarecum la mijloc şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, va şti să discearnă care este adevărul şi care este calea cea mai potrivită de urmat pentru fiecare, pentru a ajunge la ţelul sau scopul familiei – mântuirea. El ştie unde ne-a lăsat pe fiecare, de unde şi cum să ne ia pe fiecare şi nu caută în toate acestea voia unuia dintre soţi, ci vrea binele amândorura şi nu doar un bine trecător, ci veşnic.

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine

Alegerea viitoarei preotese (4): Dintre calităţile de cinste ale celei ce aspiră la a deveni “maică preoteasă”

2011-12-13T22:46:00.003+02:00

Bogăţia – un criteriu în alegere soţiei?

O vorbă înţeleaptă spune că dacă lăsăm tinerii să aleagă, ei caută frumuseţea; dacă îi lăsăm pe părinţi să caute, ei aleg banii; or, şi una şi alta trec şi, dacă nu există dragoste şi înţelegere, banii atât de mult râvniţi, în loc să devină un motiv de apropiere şi de uşurare a traiului comun, se fac prilej de reproşuri şi ofense, de neînţelegeri şi poticneli.

Este adevărat că preotul trebuie să fie un om „milostiv” prin definiţie. Însă viaţa este astăzi tot mai grea. Lumea şi el însuşi sunt tot mai săraci. Ar vrea să facă infinit mai multă milostenie, dar adeseori este o adevărată luptă să reuşeşti să asiguri strictul necesar chiar şi familiei.

Spiritualitatea Ortodoxă arată că nu averea este rea, ci a fi posedat de ea, a lupta pentru păstrarea şi înmulţirea ei, ignorând lecţia morală a milosteniei sau a filantropiei. Din punct de vedere creştin, tot ceea ce avem ne aparţine nouă doar în mod indirect, pentru că adevăratul lor proprietar este Dumnezeu, Cel Ce ni le împarte nouă cu dărnicie, sub forma darurilor. De modul în care înţelegem noi să utilizăm aceste daruri depinde să facem să rodească prin acestea virtutea creştină a iubirii şi milosteniei sau, dimpotrivă, egoismul şi capacitatea, patimi care lovesc crunt în relaţia noastră cu semenii şi cu Dumnezeu. Din această cauză istoria umanităţii consemnează numeroase exemple de „bogaţi săraci” şi de „săraci bogaţi”.

Aceste adevăruri se potrivesc în mod deosebit familiei preotului. Tânărul teolog nu trebuie să caute bogăţia sau averea nici la tânăra cu care se va căsători şi nici în timpul preoţiei sale. Mântuitorul Însuşi nu a avut unde să-şi plece capul. Preotul, în calitatea sa de slujitor al lui Hristos, nu trebuie să caute averea sau banii, iar atunci când acestea sunt, să nu le dispreţuiască, ci să le transforme într-o continuă sursă de milostenie şi de fapte bune. Ceea ce trebuie să caute să dobândească permanent este bogăţia sau averea spirituală, singura care nu se poate fura, nici strica şi care are mare răsplată de la Dumnezeu.

În concluzie,

putem spune că tânăra preoteasă trebuie să provină dintr-o familie de români credincioşi ortodocşi, o familie morală, model pentru ceilalţi semeni şi garanţie a unei educaţii înalte acordate copiilor.

Ea trebuie să aibă o înaltă viaţă morală şi duhovnicească, virtuţile în care să exceleze fiind credinţa tare şi respectful faţă de Biserică, de preoţie şi de misiunea soţului ei, dragostea şi dăruirea, nădejdea în împlinirea cu success a misiunii încredinţate soţului ei – mântuirea sufletelor semenilor, smerenie etc..

Dintre calităţile sufleteşti, de mare folos îi sunt: bunătatea, blândeţea, temperanţa, echilibrul.

În relaţiile sale cu parohienii, ea trebuie să fie populară, caldă, deschisă, iubitoare, preocupată de problemele fiecăruia dintre ei, luptând, alături de preot, pentru uşurarea acestora.

Atunci când preotul şi preoteasa sunt oameni de reală vocaţie duhovnicească şi lucrează pentru împlinirea deplină a slujbei preoţeşti, fiindu-şi unul altuia reazem şi sprijin, cu o viaţă de familie model, roadele pastoraţiei nu vor întârzia să apară şi nici bucuriile sufleteşti şi răsplata dumnezeiască. Pentru aceasta să luptăm şi întru aceasta să ne nevoim!

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine

Ispite puternice asupra familiei preotului

2011-12-08T17:56:00.003+02:00

La întâlnirea cu preoţii din Ţara Făgăraşului, cu prilejul conferinţei despre Taina Căsătoriei, Înaltul nostru a atras atenţia asupra familiei preotului. Profund dezamăgit şi îndurerat de anumite situaţii existe în eparhie, ne-a atras atenţia asupra luptei deosebite cu diavolul pe care o au de înfruntat preotul şi preoteasa, pentru că ispitele care vin asupra lor sunt foarte puternice (dacă doboară familia preotului, se destramă o comunitate întreagă). Un apel la seriozitate, viaţă curată, rugăciune şi trăire:

„Luaţi-o în serios! Nu oferiţi pildă credincioşilor cu familia voastră? N-aţi făcut nimic! Dărâmaţi tot ce construiţi! (…)

Sunt foarte multe probleme… Să fim atenţi. Să nu ne speriem; cu cât sunt mai mulţi demoni împrejur cu atât e mai mult har al lui Dumnezeu care să ne ajute. Gândiţi-vă că atunci când voi vă rugaţi, vă rugaţi pentru alţii şi Dumnezeu primeşte rugăciunea voastră. Cu atât mai mult o primeşte pentru voi! Când sunteţi la Sfânta Liturghie, când sunteţi la Epicleză şi vă rugaţi, punând capul pe Sfânta Masă, gândiţi-vă atunci la familia voastră! Spuneţi-i lui Dumnezeu: „Doamne, ajută-mă! Ştiu că sunt nevrednic, dar ajută-mă, pe mine şi pe ai mei!”. Este cea mai simplă rugăciune, a omului nevoiaş. Şi mai spuneţi atunci: „Doamne, vreau să fiu al Tău! Ajută-mă să fiu al Tău! Nu mă lăsa să mă duc aiurea, să calc alături… Pentru că nu mă distrug numai pe mine, ci îi distrug şi pe alţii! Şi mă duc în iad împreună cu ei, cu ei în braţe…”. Căci nu e vorba numai de tine, aşa ar fi simplu: atâta ai făcut şi gata. Dar ceilalţi?” (ÎPS Laurenţiu Streza)

Preoteasa Natalia

Postul şi musafirii

2011-11-18T18:43:00.021+02:00

Zilele (miercurea şi vinerea) şi perioadele de post de peste an ne aduc uneori situaţii delicate :

1. Ajungem în vizită la cineva care nu posteşte

2. Avem musafiri care nu postesc sau oameni la lucru (îndeosebi în parohiile de la ţară) care nu concep mâncare fără carne în farfurie.

1. Pentru prima situaţie avem răspunsul Părintelui Paisie Aghioritul:

„- Părinte, oamenii care trăiesc duhovniceşte în lume trebuie să arate celor lumeşti că postesc?
- Când e vorba de posturile rânduite de Biserica noastră – miercurea, vinerea, posturile mari - atunci trebuie, pentru că aceasta este o mărturisire a credinţei. Însă celelalte posturi, care se fac din nevoinţă, pentru dragostea lui Hristos, sau pentru a fi auzită rugăciunea noastră într-o anumită cerere, trebuie să se facă în ascuns”. (în volumul „Trezire duhovnicească)

Dar şi răspunsul Părintelui Teofil, mai direct, aşa cum îi era stilul: „Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei!” :). Detalii aici.

2. Pentru a doua situaţie, ne ajută Părintele Epifanie Teodoropulos :

„S-a pus adesea întrebarea dacă se îngăduie să se servească mâncare de dulce în cazurile sărbătorilor onomastice, evenimentelor excepţionale, întrunirilor cu prietenii etc, din perioada posturilor. Stareţul spunea că atenţia faţă de oameni este o mare virtute, faptă care nu se poate suspenda în perioadele de post. Insă pe masă să se pună în mod obligatoriu mâncăruri de post. In cadrul unor limite, ele pot fi mai drese sau mai gustoase dacă vrem să cinstim pe cineva, însă absolut obligatoriu de post. (…)

- Bine faceţi că primiţi oaspeţi. Şi v-o recomand asta. Chiar şi în zilele de post. Dar veţi servi mâncăruri de post. Îngrijite şi gustoase dacă vreţi să cinstiţi pe cineva, dar de post. Să le-o spuneţi simplu: “Astăzi este post, de aceea vă servim mâncare de post. Nu vrem să călcăm legile Bisericii”.”

Detalii aici.

Pentru această a doua soluţie, există o serie de reţete de mâncăruri care sunt prea pretenţioase şi gustoase pentru cei care înţeleg aspectul de nevoinţă al postului, dar sunt excelente pentru mese festive care au loc în post, sau pentru oaspeţi pretenţioşi, sau pentru copii.

Iată o listă de reţete "mai drese şi gustoase" probate, la completarea căreia m-aş bucura dacă aţi participa:

Mai am în "repertoriu" un "kebap" de post şi o ciorbă de perişoare, dar nu le am pe internet, poate voi reuşi, cândva, să le postez.

Un post cu folos şi bucurie să aveţi, fără prea multe griji trupeşti!

Preoteasa Natalia

Alegerea viitoarei preotese (3): Dintre calităţile de cinste ale celei ce aspiră la a deveni “maică preoteasă”

2011-11-17T18:31:00.003+02:00

Respectul faţă de Biserică, de preot şi de slujirea preoţească

Lucrările pastorale, de sfătuire duhovnicească a viitorilor preoţi le recomandă acestora să îşi caute soţii “cu nume bun”, sintetizând în această expresie calităţile fundamentale pe care ea trebuie să le întrunească: buna cuviinţă, credinţa curată şi autentică a Bisericii, înalte consideraţii faţă de Biserică, despre cultul ei divin şi faţă de slujitorii ei.[1]

Preoteasa trebuie să fie credincioasă sinceră. Credinţa ei nu are nevoie de argument şi justificări raţionale, pentru că ea trăieşte neîncetat în acest univers, ca una ce simte permanent ajutorul lui Dumnezeu, în viaţa soţului ei, a sa, a familiei sale, a păstoriţilor şi a întregii lumi. Ea crede din tot sufletul şi cu toată inima sa şi slujeşte Celui în care crede prin toată viaţa sa. Pentru ea, familia este un altar de jertfă, iar viaţa ei, a preotului, a casei sale, un dar şi o ofrandă închinată lui Dumnezeu, de la Care vine “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”.

Ea trebuie să iubească fără seamăn Biserica – Mireasa lui Hristos, să aibă respect deosebit faţă de feţele bisericeşti, faţă de care să se afle în ascultare şi supunere deplină. Să iubească sfintele slujbe, împodobind biserica prin prezenţa ei şi a copiilor ei la toate acestea, fiind astfel o pildă pentru toţi parohienii, un îndemn la a frecventa biserica, la a fi cu luare aminte la viaţa şi învăţătura acesteia.

Ea trebuie să cunoască şi să respecte cu stricteţe rânduielile şi disciplina bisericească, poruncile şi recomandările bisericeşti, îndemnând cu sfatul şi cu exemplul ei pe toţi ceilalţi credincioşi să-şi caute bucuria şi mângâierea în respectarea şi împlinirea lor.

Pe soţul ei – “părintele” – trebuie să-l respecte pentru că el nu este un simplu om, asemenea oricăruia din mulţime, un slujbaş care săvârşeşte uneori nişte lucrări “mai speciale” – sfintele slujbe şi serviciile religioase – ci este un “ales”, chemat să devină înger în trup, sfânt pe pământ şi să ne arate şi nouă calea ce trebuie să o urmăm pentru a ne mântui. Ea nu priveşte în soţul său la omul din el, ci la preotul şi la harul pe care acesta l-a primit prin punerea mâinilor episcopului, şi de aceea caută să înmulţească talanţii preotului şi spre a lor mântuire. Îl respectă pentru că este un slujitor al Domnului, iar puterea şi cinstea pe care i-a dat-o Dumnezeu depăşeşte nu doar orice putere sau demnitate omenească, ci şi pe cea acordată îngerilor.

Viaţa lor trebuie să fie, de aceea, o şcoală înaltă a virtuţilor creştine, iar casa şi familia lor – o mică biserică, un paraclis.

Credinţa puternică a maicii preotese

Ca şi preotul, preoteasa trebuie să aibă o credinţă foarte puternică în Dumnezeu. De fapt, pe măsură ce îşi înalţă duhovniceşte viaţa, familia preotului are prilejul să experieze, să simtă permanent ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă celor ce-I slujesc Lui cu dragoste, cu credinţă şi vrednicie. Viaţa lor devine un şir de neîntrerupte şi tot mai înalte minuni dumnezeieşti.

Cu această credinţă fermă şi cu nădejdea ei nezdruncinată, va putea să întărească pe preot, în grelele lupte duhovniceşti pe care le are de dat.

Ceea ce trebuie să o caracterizeze prin excelenţă, este dragostea şi devotamentul ei. Dragoste şi dăruire faţă de Dumnezeu şi credinţa creştină, faţă de familia sa, faţă de membrii parohiei şi, la modul general, faţă de toţi semenii.

În jurul ei, trebuie să se simtă dragoste şi căldură, grijă şi preocupare. Fiecare credincios sau credincioasă să se simtă subiectul grijii şi preocupării familiei preotului.

Smerenia sau modestia este, la rândul ei, o calitate esenţială, ce trebuie cultivată de maica preoteasă. O modestie arătată în tot şi în toate, începând cu decenţa ţinutei şi continuând cu smerenia în cuvânt şi faptă. O astfel de conduită delicată şi de bună cuviinţă duhovnicească o vor ajuta să se apropie mai uşor de credincioşi. Cuvintele sale, iniţiativele sale, sfaturile sale, nu trebuie rostite ca şi cum ar fi “pietre filosofale”, spuse cu mare zgârcenie de un mare înţelept, scump la vorbă, ci cu dărnicie şi bunătate, din preaplinul unei inimi curate şi sincere.

Preoteasa trebuie să fie populară şi apropiată de semenii săi, răspunzând mereu la solicitările de natură materială şi spirituală ale acestora, prin cuvânt şi faptă. Iar buna cuviinţă şi smerenia trebuie să fie frumosul veşmânt care să acopere şi să împodobească toate faptele şi cuvintele preotului şi ale preotesei.

Cultura şi pregătirea intelectuală şi religioasă a viitoarei preotese

Precum preotului i se cere o cultură laică largă şi o pregătire religioasă înaltă, acelaşi lucru este de preferat să îl dovedească şi viitoarea lui soţie. Prin rolul şi poziţia pe care o va ocupa în viaţa unei comunităţi, familia preotului va fi situată permanent în central atenţiei, va fi în mijlocul credincioşilor, în casele şi în sufletele lor. De aceea, ei trebuie să poată purta cu uşurinţă şi spre folos duhovnicesc un dialog înalt, nu atât intelectual sau ştiinţific, cât mai ales de suflet, cu fiecare dintre păstoriţi, fie că este vorba despre intelectuali sau despre enoriaşi simpli.

Ca o recomandare, ne permitem să sugerăm atât preotului, cât şi soţiei sale, să acorde un timp privilegiat lecturii, acumulării de noi cunoştinţe, pentru a putea răspunde interesului tot mai mare al credincioşilor faţă de problemele de natură religioasă, dar, în măsura posibilităţilor, şi profane. De o mare importanţă este şi grija sa faţă de biblioteca parohială sau personal, achiziţionarea lucrărilor fundamentale ale culturii şi literaturii universale şi româneşti, precum şi a celor teologice. Este de preferat ca mai ales preotul să-şi facă un program special, zilnic, de studiu, pe care să caute să-l respecte întocmai şi, alături de soţie, să folosească orice clipă liberă pentru rugăciune şi pentru o lectură ziditoare. Este inadmisibil ca preotul zilelor noastre, când solicitările şi exigenţele credincioşilor sunt mereu crescânde, să se mulţumească, la capitolul lectură, cu citirea predicii duminicale. Pentru a fi lumină altora, trebuie ca el însuşi să fie luminat, iar această lumină vine din cunoaştere şi rugăciune.

O problemă ridicată adesea de tinerii teologi este cea cu privire la nivelul de instrucţie sau de educaţie a celei ce aspiră a fi preoteasă, adică şcoala pe care o are aceasta. Este suficient să fie absolventă a unui liceu, fie el chiar şi pedagogic, sau trebuie să ne oprim asupra fetelor cu “şcoli înalte”, facultăţi, masterate sau doctorate?

Şi de această dată, ne permitem să dăm un sfat sau să facem o recomandare, pe care, însă, fiecare o poate “ajusta”, după exigenţele sale. Psihologia face distincţie între fire şi caracter, spunând că omul poate lucra foarte mult la caracterul său (prin acumularea de cunoştinţe tot mai largi, prin învăţarea şi mânuirea a 2-3 limbi străine); însă, din nefericire, nu are acelaşi succes atunci când este vorba de fire.

O fire rebelă, tulburată, poate fi foarte greu, şi niciodată nu ştim dacă pe deplin, disciplinată, după cum o fire blândă şi echilibrată ne ajută foarte mult. Un fin cunoscător al sufletului omenesc spunea unui astfel de răzvrătit şi tulburat: “firea ta îţi este cel mai mare duşman”, iar Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe ne învaţă că trupul şi firea ne pot fi duşmani sau aliaţi în lucrarea noastră ascetică. Dacă putem lucra foarte mult la caracterul nostru, este o adevărată performanţă a reuşi să ne disciplinăm firea, adică să o ţinem între anumite limite foarte juste sau precise.

Aşadar, şcoala multă nu înseamnă totdeauna înălţime morală, cât lărgime intelectuală. În vechime, preoţii şi preotesele nu aveau chiar atâta şcoală şi totuşi, nu se poate spune că nu erau preoţi şi preotese adevărate. Înclinăm să credem contrariul: lipsa educaţiei deosebite era compensată şi împlinită de o vocaţie autentică şi de o viaţă înaltă. Cunoştinţele largi nu sunt totdeauna garanţii ale unei vieţi morale dintre cele mai înalte, după cum conduita morală nu înseamnă doar teorie, ci şi practică.

Este de preferat, totuşi, ca tânăra să aibă o educaţie “aproximativ egală”, adică să fie absolventă a unei şcoli cu profil uman (liceu pedagogic sau de filologie-istorie, sanitar, absolventă a unei facultăţi umaniste şi, în mod deosebit, a noilor secţii de Teologie-Didactică, Teologie-Asistenţă Socială şi Patrimoniu Cultural), pentru că teologia şi preoţia se ocupă în mod predilect de inimă, de suflet. Ele implică lucrarea cu sufletul omului, care, la rândul lui, nu este un mecanism, ci o taină în care pătrundem prin dragoste.

Diferenţa de instrucţie sau de educaţie poate însemna şi diferenţe de concepţie, acest lucru trebuind să fie evitat. Recomandăm, deci, ca tinerii teologi să-şi aleagă viitoarele soţii dintre tinerele cu o pregătire umanistă şi de acelaşi nivel cu al lor. [n.m.: absolvirea unui „profil uman” este, repetăm, cu titlul de recomandare]

Dintre calităţile sufleteşti, la loc de cinste trebuie să se afle: dragostea, grija, preocuparea, interesul

Criteriile după care apreciază credincioşii cultura teologică şi evlavia preotului lor nu sunt exclusive morale. Este apreciată şi preţuită şi cultura laică şi religioasă largă, acolo unde ea este, însă ceea ce aşteaptă credincioşii de la păstorii lor nu este atât o cultură şi o cunoştinţă largă, cât o viaţă înaltă, sfântă. De aceea nu puţine sunt cazurile în care studenţii dintre cei mai buni la învăţătură au avut dificultăţi de acomodare la cerinţele pastorale practice ale enoriaşilor lor, după cum sunt numeroase cazurile acelor teologi care nu au avut rezultate de excepţie la învăţătură, dar au fost mai înclinaţi nu atât spre teorie, cât spre practică, spre slujire, spre rugăciune, şi de aceea le-a fost mult mai uşor şi s-au acomodat foarte repede nevoilor practice, duhovniceşti, ale parohiei.

[Vorbele fără faptă nu valorează nimic. Ochiul critic al comunităţii]

Criteriile pe care le folosesc credincioşii în aprecierea păstorului lor sunt de ordin practice şi potrivite cu exigenţele lor. Ei vor să vadă în el şi în familia sa o icoană a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor, anticipare a lumii şi fericirii viitoare din Împărăţia cea veşnică a cerurilor.

Pentru ei, preotul trebuie să fie Sfânt pe pământ şi în trup, de la care să înveţe calea aceasta strâmtă a desăvârşirii creştine. Cartea de vizită a preotului în parohie nu este copia după programele analitice ale disciplinelor atât de numeroase pe care le-a studiat în timpul seminarului sau al facultăţii, nici foaia matricolă şi nici chiar carnetul de seminarist sau de student. Toate acestea îi folosesc până la instalarea în parohie. Aici, ceea ce contează este statura sa duhovnicească, rugăciunea sa, dragostea sa de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor.

Este importantă şi vocea şi înălţimea predicii, însă ceea ce caută adevăraţii creştini nu sunt teoria şi demagogia, nici spectacolul religios, ci rugăciunea şi sfinţenia. Aşa se explică faptul că unii dintre marii duhovnici nu excelau prin calitatea vocii, că vorbeau foarte rar, însă atunci spuneau “cuvintele vieţii” şi, cu toate acestea, erau mai căutaţi decât marii profesori de teologie, renumiţi prin înaltele lor cunoştinţe. Erau căutaţi pentru modul în care ştiau să trăiască, să facă vii şi roditoare aceste adevăruri înalte ale credinţei.

Pentru a se mântui, unui creştin îi trebuie o inimă curată, dor de desăvârşire şi, ceea ce este la fel de important, nu multă teorie, ci foarte multă nevoinţă. Este absolut necesară şi folositoare cunoaşterea adevărurilor de credinţă, dar acestea nu ne garantează mântuirea. Ceea ce ne apropie de desăvârşire este lucrarea, împlinirea sau făptuirea lor.

Însuşi Mântuitorul, ori de câte ori a făcut referire la criteriile Judecăţii de Apoi, potrivit cărora fiecare îşi va lua răsplata sau pedeapsa pentru faptele sale, nu a făcut caz de cunoştinţele teoretice pe care le poate acumula un creştin. Ba, dimpotrivă, a criticat foarte aspru pe cărturari şi farisei, pentru înţelegerea formală, exterioară a Legii. Pe tânărul doritor să-şi mântuiască sufletul, Mântuitorul, după ce l-a întrebat: “Ce este scris în Lege?”, l-a întrebat apoi: “Cum citeşti?”, adică, tu cum le interpretezi, cum le înţelegi şi cum le urmezi, în viaţa ta religioasă?

Criteriile după care vom fi apreciaţi atunci vor fi unele de “asistenţă socială”. Nu vor conta diplomele sau titlurile, nici reuşitele sau demnităţile lumeşti, decât dacă această cunoaştere ne va fi condus spre făptuire. Dimpotrivă, atunci când nu vor avea un suport practic, atunci când nu ne vor fi determinat la împlinirea tuturor adevărurilor mântuitoare, se vor transforma în circumstanţe agravante, spre osânda noastră. Judecata se va face şi potrivit demnităţii noastre în ierarhia lumească, pentru că mai mult se va cere de la cel ce a primit mai multe daruri sau talanţi. Vom fi întrebaţi atunci despre dragoste, milostenie şi xenodoxie (iubirea de străini). Despre dragostea de Dumnezeu şi de semeni, despre faptele milei trupeşti şi sufleteşti şi despre dragostea şi ajutorarea străinilor şi neajutoraţilor.

De aceea, atât preotul, cât şi “maica preoteasă” trebuie să fie modele practice ale acestor virtuţi creştine. Ea trebuie să aibă o fire deschisă şi receptivă faţă de problemele şi preocupările, faţă de bucuriile şi necazurile tuturor. Nimic din parohia soţului ei nu trebuie să-i fie indiferent sau lipsit de interes. Alături de preot, ea trebuie să se implice, să participe afectiv şi efectiv, la viaţa semenilor. Ca şi preotul, ea trebuie să aibă timp pentru fiecare enoriaş, să-i asculte şi ea păsul, să-l sfătuiască [n.m.: cred că preoteasa nu ar trebui să se grăbească cu sfaturile, ci să pună accent pe ascultare, com-pătimire şi rugăciune; cel mai adesea oamenii nu au nevoie de sfaturi, ci de ascultare autentică], după priceperea şi credinţa ei puternică, să se roage alături de preot pentru el şi pentru toţi.

Ea trebuie să aibă o fire echilibrată, calmă, temperată, optimistă. (…)

Căldura şi intimitatea, purtarea de grijă şi dragostea lui Hristos faţă de lume trebuie să se prelungească în dragostea preotului şi a preotesei sale faţă de păstoriţii săi. Casa lor trebuie să fie, cu adevărat, o mică biserică, un adevărat paraclis, din care să răzbată mirosul de tămâie, duhul de rugăciune şi toată fapta cea bună, pentru că preotul este cel dintâi chemat să prelungească liturghia în viaţa sa şi a lumii, în acea “liturghie după liturghie”.

Precum corect observa Părintele Profesor S. Cândea, într-un studiu consacrat pastoraţiei, “familia preotului este o parohie în miniatură, o parohie în care se vede ca într-o oglindă clară întreagă personalitatea, toată puterea, toată autoritatea, toată priceperea şi toată capacitatea de conducător a preotului. Familia preoţească este cel dintâi certificat care vorbeşte direct despre preot, cel dintâi document care descrie pe larg şi obiectiv căldura preotului şi înălţimea moralităţii preotului. Familia preotului vorbeşte deschis şi pretutindeni despre concepţiile de viaţă ale preotului, despre idealurile lui, despre strădaniile pe care le depune pentru zidirea împărăţiei lui Dumnezeu, despre influenţa educativă şi despre puterea de jertfă pe care o aduce pentru binele şi fericirea altora. Dacă preotul reuşeşte să convertească, să încreştineze şi să determine o vieţuire cu adevărat creştinească a membrilor acestei mici parohii, este un semn că va fi în stare să facă acelaşi lucru şi pe plan mai vast, al parohiei celei mari. Şi invers, preotul care nu va putea să păstorească bine pe membrii familiei sale, nu va putea să păstorească cu adevărat nici pe membrii parohiei sale.”[2]

[Dezamăgiri şi dureri]

Pentru preot, atunci când este vorba de mântuirea unui suflet, nu există zi sau noapte, nici oboseală sau odihnă. El lucrează “cu timp şi fără timp”, veghează neîncetat şi priveghează pentru bunul mers şi folosul duhovnicesc al vieţii credincioşilor săi.

În această lucrare misionară şi pastoral a preotului, maica preoteasă trebuie să îi fie cel mai fidel sprijin. Femeile îşi deschid mai uşor sufletul către o altă femeie. (…)

Dacă preotul este “părintele” tuturor păstoriţilor săi, indiferent de vârstă, maica preoteasă trebuie să se facă, prin felul ei de a fi: cald, plin de afecţiune, o adevărată mamă şi soră pentru aceştia. (…)

Slujirea preoţească nu este uşoară, ci este o jertfă, un jug, deloc mai uşor decât cel material. Pastoraţia nu înseamnă doar succese, ci uneori şi înfrângeri, datorate nu atât neputinţei preotului, ci indiferenţei şi insensibilităţii oamenilor. Nimic nu este mai dureros pentru sufletul şi inima unui preot decât necredinţa oamenilor, negrija acestora faţă de cele sufleteşti şi duhovniceşti, robia lor faţă de păcat. Nimic nu loveşte şi nu răneşte mai tare inima sensibilă a preotului ca orbirea duhovnicească a păstoriţilor săi; nimic nu îl doare mai tare pe el decât să vadă că, deşi îşi pune viaţa pentru oile sale, asemenea Păstorului Celui Bun – Hristos, ele preferă să părăsească turma şi pe al ei păstor, să rătăcească în concepţii şi idei străine şi greşite.

În astfel de moment de încercare, maica preoteasă trebuie să-i fie preotului un sprijin de mare eficienţă şi nădejde. Prin firea sa deschisă şi optimist, ea trebuie să-l întărească în urmarea căii pe care a pornit, în credinţa şi nădejdea că, până la urmă, toţi se vor întoarce la adevărata cale şi vor fi o turmă şi un păstor.

Într-un text mai larg, profesorul Teodor M. Popescu descria astfel rolul preotesei în viaţa soţului ei: “Pregătirea preotului pentru săvârşirea cultului liturgic, susţinerea lui morală, în greutăţile, necazurile şi sacrificiile legate de slujirea preoţească, ajutorarea lui în sectorul practic al preoţiei, sprijinul ce îl poate da comitetului parohial, prezenţa la biserică şi participarea la cântarea comună, bunele sfaturi şi îndrumări ce îl poate da credincioaselor în particular, ca soţie de preot şi confidentă indicată, fac din tovarăşa de viaţă a preotului şi o tovarăşă de misiune preoţească. Ea îi poate fi bun sfetnic, informator, critic, bun inspirator.

[Cel mai important sprijin]

Preotul are nevoie de cineva apropiat şi de încredere, care să-i înţeleagă şi împărtăşească idealul, să-i comunice impresiile credincioşilor, să-I arate greşelile, să-i sugereze acţiuni sau măsuri utile, să-i atragă atenţia asupra unor momente sau laturi din viaţă, neglijate, sau unor gânduri neîmplinite sau nereuşite. Dacă preotul a făcut o bună alegere de soţie şi ştie s-o intereseze în lucrarea sa, să o pregătească şi să o facă părtaşă la misiunea sa, va avea în soţie pe cel mai preţios colaborator al său. Preotese vrednice, încălzite şi întărite sufleteşte de marea idee a chemării preoţeşti, pot lua parte la lucrul ei practic, care are importanţa sa. Sacerdoţiul cere entuziasm, devotament, abnegaţie; dacă soţia preotului nu împărtăşeşte cu el acestea, nu-l susţine moral în greaua sa misiune, se va simţi în aceasta lipsa unei inimi chemate să înţeleagă şi ajute cea dintâi pe preot. (…)

Când soţia lui are gusturi, capricii sau pretenţii exagerate, nepotrivite cu preoţia şi cu calitatea ei de preoteasă, când are doar griji lumeşti, plăcere pentru lux, podoabe şi distracţii, care pot atrage critici asupra preotului, este sigur că ea nu numai că nu colaborează cu preotul la săvârşirea cu demnitate a slujirii, ci îl şi împiedică sau poate chiar îl compromite. Falimentul căsniciei preoţeşti este uneori urmarea acestei nepotriviri – şi el grevează cu multă tristeţe slujirea şi răspunderea preotului.” [3]

Preoteasa: o bună soţie, mamă şi gospodină

Maica preoteasă trebuie să fie harnică, o bună gospodină, model pentru toate enoriaşele. Dacă preotul duce un jug greu – al pastoraţiei, nici crucea maicii preotese nu este prea uşoară, cele mai multe din grijile şi treburile casei căzând în sarcina ei. Iar aceste calităţi are prilejul să le demonstreze cu prisosinţă la toate marile sărbători creştine şi la hramurile bisericii, la slujbele de pomenire, prilej de emoţie creştină, dar şi de milostenie.

Calităţile de ordin fizic

Nu putem încheia acest capitol privind criteriile de alegere a viitoarei preotese, fără a face referire la criteriile de ordin fizic, mai ales într-o vreme în care pentru mulţi dintre tineri, din nefericire, uneori chiar teologi, acestea sunt principalele.

Pentru întemeierea căsătoriei viitorului preot, trebuie respectate toate normele legale civile, la acestea adăugându-se unele special, legate direct de viaţa morală a sa şi a viitoarei preotese.

Legislaţia civilă cere celor doi tineri, care vor să întemeieze o familie, să aibă vârstă majoră. Psihologia experimental demonstrează că evoluţia femeii, în comparaţie cu cea a bărbatului, este mai rapidă cu aproximativ 1,5-2 ani şi de aceea se recomandă contrabalansarea acestui decalaj prin recomandarea ca soţul să fie cu cel puţin doi ani mai mare decât tânăra soţie. Însă nici diferenţele prea mari de vârstă nu sunt benefice, pentru că pot accentua prea tare, direct proporţional cu diferenţa, decalajul de ordin fizic şi de multe ori, şi psihic.

Dintre calităţile de ordin fizic, canoanele bisericeşti, atunci când vorbesc despre soţia preotului, fac referire la sănătatea trupească şi la feciorie sau virginitate. De ce trebuie să fie sănătoasă cea care se pregăteşte să devină preoteasă este uşor de înţeles: pentru că se angajează, alături de soţul ei, într-o lucrare deloc uşoară, o slujire care presupune nenumărate eforturi, priveghere şi osteneală, or acestea cer sănătate şi rezistenţă.

[Fecioria viitoarei preotese – un imperativ]

Cu privire la necesitatea ca viitoarea preoteasă să fie fecioară, argumentaţiile sunt de ordin moral. Din punct de vedere creştin, căsătoria este considerată o Sfântă Taină, de care trebuie să ne apropiem cu curăţie şi pregătire. Potrivit acestui fel de a înţelege viaţa şi căsătoria, soţii reprezintă unul pentru altul daruri cu care Dumnezeu le binecuvintează reciproc viaţa. Sunt cele două jumătăţi care acum s-au întâlnit şi se unesc. Or, atunci când jumătatea ta a mai fost împărţită între alţii, s-ar putea ca ţie să-ţi mai rămână puţin, iar restul să îl umpli chiar tu cu umilinţă, complexe, remuşcări şi suferinţă. O persoană care până la tine a mai călătorit prin inimi străine, este lipsită şi de vocaţia de a fi preoteasă. Canoanele o numesc pe aceasta “desfrânată” şi îi interzic preotului să o ia de soţie. Cine a căutat şi caută efemerul, fericirea trecătoare sau a clipei, descoperă foarte greu veşnicul. De aceea, credem că regulile privitoare la fecioria tinerei ce aspiră la a fi preoteasă nu sunt anacronice, ci sunt un imperativ care demonstrează că ea trebuie să se distingă de mediu, de comun, prin întreaga sa viaţă şi conduită, începând cu etajul sufletesc şi coborând şi în trupesc. Cu atât mai mult cu cât alături de preot, în întreaga ei viaţă, ea va trebui să exceleze prin post, rugăciune şi înfrânare.

[Frumuseţea]

Cu privire la calităţile trupeşti sau la frumuseţea trupească, trebuie să precizăm foarte clar că iubirea, oricât de curată şi duhovnicească ar fi ea, include şi aspectul trupesc. Iubim pe cineva ca întreg: trup şi suflet, cu calităţile şi defectele lui, deşi la unii prevalează motivaţiile trupeşti, în timp ce la mult mai puţini – cele duhovniceşti. “Drumul iubirii” porneşte de la trup, de la atracţia simţuală sau fizică, dar străbate până la suflet.

Este un lucru constatat că acele căsnicii care sunt întemeiate exclusive pe criterii de ordin fizic sunt cele mai expuse pericolului de a se destrăma. Trupul este sărac în comparaţie cu sufletul şi conduce spre saturaţie şi plictis; dar, totodată, spre căutarea unei plăceri mai mari în altă parte. Este o lege a firii ca, potrivit cu trecerea anilor, să se restrângă tot mai mult acest etaj trupesc, dar atunci se pune problema a ceea ce îi va lua locul. Cel ce s-a căsătorit cu o tânără numai pentru că era frumoasă, s-ar putea să descopere, atunci când frumuseţea trupului şi plăcerea vor apune, când frumuseţea aceasta fizică va păli şi va dispare, un “nimeni” şi un “nimic”, din punct de vedere spiritual.

Adevărul duhovnicesc este, paradoxal, că această frumuseţe trupească nu are valoare adevărată dacă nu este dublată de o frumuseţe sufletească; adică, dacă respective tânără nu este înfrumuseţată cu podoaba unui suflet curat şi sincer, bun şi sensibil, plin de iubire şi înţelegere.

Fiecare particularitate care exprimă calităţile fizice ale cuiva înseamnă câte un nou zero, adăugat primei cifre. Dacă la aceste calităţi nu se adaugă un caracter frumos, o viaţă morală înaltă, o credinţă puternică, aceasta conduce spre un fel de zero absolut.

Ceea ce trebuie să căutăm este mai ales frumuseţea interioară, morală, care nu trece cu anii, ci sporeşte cu vârsta, afinităţile sufleteşti şi duhovniceşti, lucrurile care ne apropie şi ne unesc: credinţa, rugăciunea, lupta împotriva păcatului, spre dobândirea virtuţilor, preocupările intelectuale şi cultural comune (muzica de calitate, şi în primul rând cea bisericească, lectura de folos duhovnicesc, prieteniile adevărate).

Atunci când este iubire adevărată, sinceră şi curată, când soţii realizează adevărata semnificaţie a căsătoriei şi a familiei, o semnificaţie în strânsă legătură de valenţele religioase, atunci viaţa lor este o permanentă întrecere în fapte bune, în acte de dăruire şi respect reciproc. După o vreme ajung să gândească la unison, să semene între ei, dacă nu neapărat fizic, cel puţin spiritual. Fiecare dintre ei începe să cunoască sufletul celuilalt, ca pe al său, să “citească printre rânduri” reacţiile, răspunsurile şi emoţiile celuilalt, luptând pentru înălţarea şi înmulţirea lor. Sufletele lor sună armonic, în deplin consens.

(va urma)

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine

Note şi comentarii de Preoteasa N.

[1] Pr. Cornel Dascăl, Familia preotului şi preoţia, în Mitropolia Ardealului, anul 1988, nr.3, p.24

[2] Pr. Prof. Spiridon Cândea, „Pastoraţia” în „Mitropolia Olteniei”, anul 1957, nr. 7-8, pag. 445

[3] Prof. Teodor M. Popescu, „Colaboratorii preotului, în „Biserica Ortodoxă Română, anul 1955, nr. 7, pag. 639-640

Alegerea viitoarei preotese (2): Unde să ne căutăm viitoarele preotese?

2011-11-12T16:28:00.004+02:00

(capitolul : Alegerea viitoarei preotese – sfătuire duhovnicească)

Celor care spun că astăzi nu mai există tinere, care să corespundă deplin, din punct de vedere moral, familiei preoţeşti, le răspundem că sunt, şi încă multe, dar, probabil, ei le caută în locuri străine sau nici măcar nu ştiu ei unde să caute. Mai mult decât atât, opinia noastră este aceea că în vremurile noastre există mai multă vocaţie spre viaţa duhovnicească înaltă la tinerele fete, decât la băieţi, că există o vocaţie mai puternică la acestea de a deveni preotese, decât la băieţi de a deveni preoţi. Şi aceasta nu întrucât ele ar privi mai poetic sau idealist preoţia şi nici mercantil, ci dintr-o înaltă conştiinţă a frumuseţii şi a responsabilităţii slujiri preoţeşti.

La întrebarea referitoare la locul în care să căutăm o viitoare preoteasă, de vocaţie, un răspuns ar putea fi chiar următorul: pentru cei ce nu mai acceptă „cunoştinţele” făcute de o terţă persoană, locul cel mai sigur în care o pot căuta este într-o familie de cinste, model, şi în biserică. Cei care încearcă să-şi aleagă partenerele de viaţă din cercuri sau medii nu dintre cele mai curate moral (petreceri, baluri, baruri, discoteci etc.) s-ar putea să rămână, mai repede sau mai târziu, crunt dezamăgiţi.

Cel ce caută o persoană curtă sufleteşte, o caută în biserică, într-o sală de lectură sau de spectacol cult, într-un mediu ca acela pe care vrea el însuşi să-l creeze împreună cu ea, în viaţa de familie. Dacă nu are obişnuinţa frecventării unor astfel de locuri, trebuie să o deprindă.

Un rol esenţial îl are, pentru viitoarea preoteasă, familia. Ea trebuie să provină dint-o familie de buni creştini, în sânul căreia să fi primit o instrucţie şi o educaţie aleasă, atât din punct de vedere laic, dar şi religios.

Familia, şi în special părinţii, au un rol important în viaţa cuiva, odată ce petrecem cea mai mare parte a copilăriei şi a tinereţii noastre în mijlocul ei. Familia este prima şi poate cea mai importantă şcoală morală a fiecăruia dintre noi. De aceea, climatul, atmosfera şi mediul pe care le-am trăit în cadrul familiei îşi pun am prezenta în mod pozitiv sau negativ asupra sufletului copilului şi al tânărului sau al tinerei.

Această observaţie are caracter de regulă, nu de lege (…).

Noi înşine, în pastoraţia noastră, am întâlnit numeroase cazuri de tineri sau tinere ca un caracter frumos şi o viaţă morală înaltă, deşi proveneau din familii care nu au beneficiat de o educaţie religioasă sau în care părinţii erau chiar ostili credinţei. Dar, precum în perioadele de cruntă persecuţie, sinaxarele şi calendarele creştine s-au împodobit cu sfinţi, s-ar părea că şi în unele familii contemporane s-a întâmplat un lucru similar: au răsărit şi crescut adevărate flori spirituale, copiii lor.

În legătură cu familia viitoarei preotese, este de preferat ca ea să provină, deci, dintr-o familie de buni români ortodocşi, cu o viaţă socială şi morală demnă, cinstită, cu o credinţă fermă şi lucrătoare în fapte bune, dintr-o familie model, garanţia a unei educaţii înalte şi frumoase acordate copiilor.

De asemenea, este recomandabil ca tânăra care doreşte a deveni preoteasă să provină din aceeaşi zonă sau din zone apropiate locului unde a crescut tânărul teolog. Un prim motiv ar fi acela de a-i oferi acestuia posibilitatea de a cunoaşte mai bine mediul, familia, faptele tinerei fete, şi nu doar de la cei apropiaţi, ci şi de la alţii, de la cât mai mulţi. Pe de altă parte, pentru a nu se ivi probleme legate de părăsirea casei părinteşti sau a localităţi natale, a familiei, ştiut fiind faptul că fetele sunt mai ataşate de părinţi şi, în general, de familie, decât băieţii. Plecarea departe de casa părintească, schimbarea totală a mediului, ar putea constitui pentru tânăra încă nepregătită pentru o astfel de experienţă, o dezrădăcinare şi o adevărată dramă, ale cărei efecte pot fi greu depăşite de tânăra familie. Tânărul preot trebuie să ştie în astfel de clipe să procedeze cu multă delicateţe, cu multă dragoste şi tact, încercând să compenseze această lipsă sufletească, atât prin comportamentul sau delicat şi afectuos, cât şi al prieteniilor duhovniceşti pe care le întemeiază în noua parohie.

(va urma)

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine

Alegerea viitoarei preotese (1): şi preoteasa are nevoie de chemare, de vocaţie

2011-10-27T22:19:00.000+03:00

capitolul : Alegerea viitoarei preotese – sfătuire duhovnicească

Preoţia nu este o meserie, ci o vocaţie, o slujire, bazată pe o chemare dumnezeiască lăuntrică; alegere din partea lui Dumnezeu, la care se adaugă nevoinţele şi eforturile personale, toate acestea fiind confirmate şi întărite prin punerea mâinilor episcopului asupra capului “celui ales” şi pogorârea Duhului Sfânt, invocate în rugăciunile de hirotonie.

Misiunea preoţească este o slujire copleşitoare care cere vocaţie, dragoste şi dăruire. Preotul nu îşi mai aparţine exclusive lui, nici măcar familiei sale, ci este un slujitor al lui Dumnezeu şi al semenilor. În măsura în care încearcă să realizeze acest lucru, viaţa interioară, viaţa de familie şi viaţa parohiei vor deveni mărturii ale prezenţei şi lucrării aducătoare de pace, linişte şi bucurie, a lui Dumnezeu.

În greaua sa slujire, preotul are mai mulţi colaboratori, între care un rol principal îl deţine familia sa. În mijlocul ei îşi petrece preotul o mare parte a vieţii sale, aici meditează asupra idealurilor şi planurilor sale pastorale, aici se văd bucuriile sau necazurile sale, legate de viaţa personală şi a enoriaşilor săi. De aceea, familia preotului, soţie şi copii, au un rol esenţial în succesul slujirii sale.

O soţie bună susţine şi ajută foarte mult pe preot în eforturile sale, după cum o preoteasă care nu înţelege cu adevărat înalta chemare şi responsabilitatea nu doar a preotului, ci şi a ei, poate influenţa negative nu doar viaţa de familie a preotului, ci şi întreaga comunitate. Când unul se chinuie să zidească duhovniceşte prin viaţa sa, iar altul dărâmă prin faptele sale ceea ce a zidit cu greu celălalt, efectele morale sunt triste.

După cum se ştie, canoanele bisericeşti interzic preotului ortodox divorţul, altfel, cel aflat într-o astfel de situaţie, este pasibil de caterisire, adică de oprire de la săvărşirea celor sfinte. De aceea, atunci când îşi alege “jumătatea”, el trebuie să fie cu mai multă grijă decât un creştin obişnuit, odată ce lui îi este interzisă cu desăvârşire o nouă încercare.

Un mare scriitor spunea că un om de bun simţ nu dă sfaturi fără ca acestea să i se ceară. Dar, întrucât ni s-au cerut, şi în repetate rânduri, atât la catedră, cât şi în biserică, mai ales în scaunul Sfintei Spovedanii, astfel de sfaturi, încercăm să prezentăm aici câteva din constatările şi concluziile făcute în timp. O facem, însă, nu pentru “ a umple aerul cu vorbe”, cum spuneau Părinţii, ci din dorinţa sinceră şi cu nădejdea că acestea vor reuşi să limpezească măcar câtuşi de puţin şi să lumineze pe cei aflaţi în pragul unei astfel de alegeri.

Dacă le adresăm aceste gânduri, nu o facem pentru a epata cu o presupusă experienţă, ci o facem cu gândul că la vârsta lor mai fragedă, experienţa le este mai restrânsă, posibilitatea de a greşi mai mare, iar efectele acestor căderi greu sau chiar imposibil de reparat.

De aceea, ne permitem în cele ce urmează, în limitele bunului simţ duhovnicesc, să adresăm celor aflaţi în preajma unor astfel de moment cruciale în viaţa lor câteva recomandări bazate pe unele situaţii concrete, pe care le-au ridicat studenţii noştrii în cadrul orelor de curs şi seminar şi care au fost confirmate sau infirmate în pastoraţia noastră curentă, în discuţiile cu tinerii, nu doar teologi.

Vocaţia nu se referă numai la cel ce se pregăteşte să devină preot, ci şi la cea care vrea să devină preoteasă.

Pentru preoţie, se cere, mai presus de toate, vocaţie. Nu oricine şi oricum poate deveni preot, ci doar cel ce are vocaţie de preot, cel ce o dezvoltă prin strădanii intelectuale şi morale personale şi pe care îl confirmă episcopul, prin hirotonie, ca rezultat al acestei armonii depline între chemarea dumnezeiască şi răspunsul lui.

Dacă nu oricine poate deveni preot şi mai ales un preot adevărat, ci doar cel ce are o astfel de vocaţie spre aşa ceva, acelaşi lucru se poate spune şi despre preoteasă. Nu orice fată sau tânără este vrednică a deveni preoteasă, ci doar aceea care are înclinaţie, care are chemare sau vocaţie spre aşa ceva. A fi soţie este o cruce (viaţa de familie însăşi este un altar de jertfă, o cruce a renunţării mutuale, spre înţelegerea reciprocă deplniă); a fi, însă, soţie de preot este un adevărat jug. Dacă nu are o astfel de vocaţie şi nu întruneşte calităţile necesare purtării unui astfel de jug, dar îl acceptă văzând numai faţa luminoasă sau aspectele frumoase ale preoţiei, nu însă greutăţile pe care ea le comportă, cade în păcatul asemănător sperjurului, al furării sau cumpărării celor sfinte. Iar dacă stăruie în acest păcat, osânda îi va fi mai mare. Putem vorbi, deci, nu doar despre vocaţie pentru Preoţie, ci şi de o vocaţie ce se cere celei ce vrea sau se pregăteşte să devină “maică preoteasă.”

Această vocaţie are multiple elemente şi manifestări, începând cu originea ei familială şi continuând cu însuşirile şi calităţile ei sufleteşti şi duhovniceşti, cu trăsăturile ei morale şi spirituale.

(va urma)

Fragment din Pr. Ioan Teşu - Frumusetea şi sublimitatea preoţiei creştine

Începutul campaniei "Misiunea preotesei în parohie"

2011-10-27T21:41:00.000+03:00

Aflu cu bucurie că la Iaşi a fost iniţiată o campanie a arhiepiscopiei, numită: "Misiunea preotesei în parohie". O primă iniţiativă este deschiderea unui centru educativ de către preoteasa Alina Bădiliţă din Satu Nou - Fântânele. Să dea Domnul să fie un început bun, mult spor în cele bune tuturor celor implicate!

cu drag şi bucurie

preoteasa Natalia

Un fragment din Ziarul Lumina:

Centrul pentru activităţi misionar-educative din parohia Satu Nou - Fântânele face parte din Campania "Misiunea preotesei în parohie", iniţiată de Sectorul de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor. Prin intermediul acestei campanii se doreşte încurajarea şi susţinerea activităţilor misionare iniţiate de doamnele preotese în cadrul parohiilor. "Pentru început am identificat o astfel de iniţiativă care are o poveste frumoasă. În urmă cu un an a fost hirotonit pr. Ioan Bădiliţă pe seama parohiei Satu-Nou - Fântânele. Parohia este formată din creştini ortodocşi în proporţie de 97%, restul fiind catolici. Ajunşi cu mult entuziasm în parohie, părintele Ioan Bădiliţă şi preoteasa Alina Bădiliţă au găsit o biserică mică, plină de oameni cu dragoste de Dumnezeu. În urma unei statistici la nivel naţional, aşezarea rurală Satu-Nou din comuna Fântânele, judeţul Iaşi, a fost declarată ca fiind localitatea cu populaţia cea mai tânără. Cu toate acestea, în biserică nu erau prezenţi tineri şi copii. Plecând de la această constatare dureroasă, preoteasa Alina Bădiliţă a început să organizeze săptămânal în bisericuţa parohiei vizionări de filme religioase pentru copii. Numărul participanţilor la aceste iniţiative a fost din ce în ce mai mare (de la 6-7 copii cât au fost iniţial, până la câteva zeci cât sunt în prezent). Astfel, sfântul lăcaş a devenit neîncăpător pentru copii. Energia copiilor trebuia consumată şi în alt mod, simţindu-se nevoia unui spaţiu mai mare", a explicat Antoneta Negru, coordonatorul campaniei.

Întregul articol, aici.

Fr. Alexander şi Julianna Schmemann

2011-10-10T23:12:00.004+03:00

Pe 6 octombrie a fost ziua doamnei preotese Julianna Schmemann. De vreo câteva săptămâni mă simt foarte apropiată de familia Schmemann, pentru că ultimele mele lecturi au fost The Joy to Serve, cartea scrisă de matushka Julianna despre slujirea femeii în Biserică şi în mod special a preotesei (aflată în curs de apariţie în limba română), iar acum citesc jurnalul părintelui Alexander (din scrierile căruia pot spune că Postul Mare mi-a schimbat, cândva, viaţa).

Împărtăşesc cu voi

bucuria de a-i fi cunoscut, prin intermediul lecturii,
urarea de „La mulţi ani în Domnul” pentru matushka Julianna
şi dorinţa mea de a-i cunoaşte şi direct, cândva, în bucuria Domnului din Împărăţie.

Preoteasa Natalia

Recomandarea traducerii unui interviu cu doamna preoteasă vorbind despre părintele Alexander, cu care a avut o căsnicie profundă, a venit la fix:

Căsătoria cu un preot

Toţi cei familiari cu viaţa Bisericii ortodoxe sunt conştienţi de rolul important al soţiilor preoţilor de parohie. În acest articol, care este textul unui interviu dat televiziunii franceze, Juliana Schmemann, văduva părintelui Alexander (n.Schmemann), descrie cu claritate şi profunzime de spirit experienţa dânsei ca părtaş la viaţa şi slujirea soţului. Ea însăşi este o femeie remarcabilă, iar povestea ei este şi mai interesantă pentru că soţul ei a fost un om remarcabil. Textul în franceză a apărut în Mesagerul ortodox, 133 (ianuarie 1986), paginile 121-123.

În Franţa, cu tradiţia ei romano-catolică, ideea de a te căsători cu un preot trebuie să pară mai degrabă ciudată şi deplasată.

În special acum, când experimentăm mişcarea de eliberare a femeilor, independenţa lor şi egalitatea de şanse profesionale între bărbaţi şi femei, condiţia de a fi soţie de preot, ţinând cont că este absolut imposibil ca o femeie să fie hirotonită preot, poate foarte bine să apară ca o anomalie. Totuşi această “anomalie”, această “absurditate”, nu numai că este acceptată de soţia unui preot, ci chiar este privită, încorporată în existenţa ei, cu bucurie, da, cu mândrie şi mulţumire că ea ia parte, deşi indirect, la misiunea preotului.

Nu este uşor să vorbeşti imparţial despre un soţ care a murit recent, să vorbeşti cu obiectivitate; totuşi, pe de altă parte, este o bucurie să vorbeşti despre el şi să împărtăşeşti cu alţii memoriile despre el.

„Încântat de cunoştinţă, te rog ţine minte că nu am nici o intenţie de a deveni monah!”

Nu a fost nimic special în tinereţea noastră sau în felul în care ne-am cunoscut : el era absolvent al liceului Carnot şi al Gimnaziului Rus, eu – a colegiului Sainte Marie de Neuilly; amândoi fuseserăm educaţi pe de o parte în spiritul solid al structurilor idealiste ale vechii Rusii, cu întreaga viaţă modelată după ritmurile Bisericii, cu sărbătorile ei, în spiritul acelei moşteniri şi tradiţii ruseşti care implica obligaţii de loialitate şi muncă; pe de altă parte, am trăit în lumea lui Voltaire, a lui Verlaine şi Proust, a frumuseţii pariziene şi a amintirilor Moscovei şi Sankt Petersburgului.

Şi în mijlocul acestor variate influenţe a avut loc întâlnirea mea pe treptele bisericii, la şaptesprezece ani, cu un seminarist de nouăsprezece ani, chiar în ziua în care intra în Institutul Teologic St.Serge. “Încântat de cunoştinţă…şi te rog ţine minte că nu am nici o intenţie de a deveni monah!” replica el în aceeaşi seară unei persoane pe care tocmai o întâlnise, viitoarea lui soţie, eu.

A intrat la Institut cu intenţia de a deveni preot, iar la nouăsprezece ani era deja pe deplin ceea ce urma să fie întreaga viaţă. S-a dedicat preoţiei din copilărie, Biserica era în sângele lui şi şi-a dorit să devină preot înainte de orice şi mai mult decât orice altceva. Preoţia lui, dorinţa lui spre preoţie, îi reflecta natura, reflecta acel lucru pentru care fusese creat. Nu exista nici un conflict în el.

Un cititor vorace

A fost un om perfect echilibrat: educat mai întâi la liceul militar rus, apoi la liceul Carnot şi Gimnaziul Rus, a dezvoltat o pasiune pentru două literaturi pe care avea să le cunoască foarte detaliat: literatura rusă pe care mai târziu o va preda la New York şi literatura franceză, pe care a studiat-o nu numai cât a trăit în Franţa, ci pe care nu a încetat să o lectureze, să o aprecieze şi să o îmbibe cu dragoste –cum s-ar zice, aproape cu lăcomie, cu aviditate. A iubit atât poezia franceză cât şi cea rusă şi putea să recite ore întregi, la nesfârşit, pe dinafară din ele, fără să fie măcar obosit.

Nici poezia, nici literatura nu au fost pentru el doar moduri de petrecere a timpului liber. În general, a fost un cititor vorace: lucrări de politică şi filozofie, idei contemporane şi teorii. Interesele şi curiozitatea lui erau cu adevărat universale. În poezie a văzut o frumuseţe transcendentală şi se delecta cu ea. Mai degrabă decât să încerce să îşi găsească sufletul în poezie, în maniera romanticilor, el a urma, sincer şi cinstit, calea pe care poeţii înşişi au urmat-o în aspiraţiile lor creative. L-a iubit pe Baudelaire şi aspiraţia lui spre ideal; i-a iubit pe Voltaire şi Rimbaud: nu a fost niciodată o persoană care să caute moralitatea în artă (dragostea lui pentru Baudelaire şi Proust dovedesc suficient asta!). În poezie, ca şi în literatură în general, el a văzut cuvântul vorbit, cuvântul care exprimă viaţa.

Îi plăcea să citească însemnările lui Gide şi Leautaud; îi plăceau biografiile, lucrările despre Talleyrand, despre Proust, despre viaţa lui Simenon şi a altora, urmărind în ele viaţa umană, suferinţa şi bucuria. Toate aceste lucrări l-au adus mai aproape de alte fiinţe umane, de alte, din cele mai diferite, destine umane cărora li se abandona.

Limba era de primă importanţă pentru el, mai mult decât muzica, cu care se delecta, dar nu cu pasiune, mai mult decât artele vizuale care îi erau practic indiferente. Iubea străzile, oraşele, casele, perdelele de la ferestre, cimitirele, cafenelele, ziarele de seară – tot ceea ce reflecta viaţa umană. Îmi amintesc bine acum, tânără cum eram, eram mai degrabă luată prin surprindere, ca să nu zic mai mult, când mă lua la cimitirul Père-Lachaise, apoi la plimbări pe marile bulevarde, către sectorul lui Maigret şi în sfârşit să ne aşezăm în cafeneaua Lutetia, bine instalaţi cu cafea neagră şi un exemplar din Le Monde . Trecătorii, lumea străzii…Mărturisesc că am rămas cumva rezervată şi cu ochii în patru. Totuşi, am dobândit treptat o măsură mai mare de independenţă şi un nivel mai adânc de înţelegere.

Bucuria preoţiei

Am menţionat echilibrul său, gusturile sale, educaţia sa, atât rusă, cât şi franceză, lectura lui sistematică, constantă şi continuă, care s-a împlinit într-o cultură vastă şi cuprinzătoare, apropiată vieţii şi dezvoltării umane. Dar în mijlocul tuturor acestor preocupări , ceea ce a fost cel mai puternic şi mai sincer în el a fost bucuria sa din preoţie, bucuria lui de a fi preot. Caracterul slujirii sale a fost determinat de influenţa pe care a putut-o exercita prin discurs, prin influenţa imediată, directă şi aproape inevitabilă, pe care a avut-o asupra celor pe care îi întâlnea.

Prin urmare, era mereu absorbit de alţi oameni, căutat de ei; nu a putut spune niciodată “nu”.

Dacă în conversaţie i se puneau întrebări stranii sau încurcate, avea abilitatea de a înţelege ceea ce voia interlocutorul să întrebe, de ce acesta avea dificultăţi şi le dădea un răspuns fără măcar să impună o soluţie, fără măcar să facă morală. Avea un mod minunat de a-i face pe oameni să se relaxeze şi să se simtă în largul lor, de a-i încuraja, de a comunica cu ei ceea ce era esenţial, ceea ce era necesar pentru ca totul să devină mai simplu, mai fericit, mai încurajator. Cu adevărat făcea inimile oamenilor să tresalte de bucurie. Unii au fost aproape dezamăgiţi, din moment ce sperau să obţină o soluţie sau o judecată, în timp ce el le arăta mai degrabă o viziune.

Unul din studenţii lui mi-a spus recent (citez din memorie): “ Obişnuiam să vin să îl văd pe părinte cu o listă de probleme, lucruri care mi se păreau serioase, fără soluţie. Discutam politică, literatură, despre copiii mei, Biserică, sărbători, natură şi la final părintele obişnuia să îşi pună mâna grea şi tandră pe umărul meu şi spunea: ‘Totul este în regulă, nu e aşa? Nu mai sunt probleme!’. Plecam liniştit, puţin confuz, dar cu sufletul încălzit de bucuria şi fericirea lui. Nu puteai să nu râzi cu el , chiar discutând subiecte teologice.

Transmitea bucurie

Simţul lui pentru adevăratele perspective, bunul său simţ practic, viziunea lui despre viaţă care nu admitea false probleme, împreună cu nelipsitul său simţ al umorului şi o anumită reţinere interioară, o anumită rezervă faţă de orice emoţie şi sentiment prea personal, au făcut din el un om des căutat ca sursă de confort, de bună stare, de încredere pe care le transmitea atât de generos. Mai mult de o mie de oameni au venit la înmormântarea lui, iar eu am primit sute de scrisori, toate – mărturii ale numărului de oameni pe care i-a impresionat.

În 1951 am părăsit Parisul pentru New York cu cei trei copii ai noştri, iar în America, la seminarul Sf. Vladimir, unde a fost profesor şi decan, a format un grup de lucrători, profesori şi administratori, toţi prieteni ai lui, care îndeplineau aceeaşi misiune, care rosteau acelaşi glas al Bisericii, Liturghiei, Euharistiei. La Sf. Vladimir şi-a scris cărţile şi şi-a împlinit întregul său potenţial, acolo a lucrat cu adevărat la reîmprospătarea vieţii liturgice, la redeşteptarea simţământului pentru Euharistie.

Alţi oameni vor vorbi despre lucrările lui teologice. Ceea ce ştiu este că această misiune a fost pe deplin în acord cu misiunea sa de preot, ca slujitor şi unealtă a Domnului. Nu a avut aplecare către problemele sociale: “Alţii fac asta mai bine ca mine”, obişnuia să spună.

Ceea ce ne-a salvat pe amândoi de la o fragmentare care ar fi fost dificil de evitat, de o tragere în diferite direcţii – copiii, educaţia lor ( cei trei copii ai noştri care, apropo, nu ne-au adus decât fericire), seminarul, dificultatea de a face întruniri la fiecare sfârşit de lună, studenţii şi toate celelalte – ceea ce ne-a salvat a fost fără doar şi poate apartenenţa noastră la Biserică, slujbele, bucuria Sâmbetei Mari sau a unei simple Liturghii . Şi toate acestea ne-au venit prin şi de la misiunea sa de preot.

Ca să ne păstrăm sănătatea, obişnuiam să petrecem lungi vacanţe de vară în zona rurală a Canadei pe malurile lacului Labelle, unde mergeam să ne cufundăm încă o dată în izvorul vieţii care este natura, în frumuseţea nordică a pădurilor canadiene, în viaţa de familie şi în capela de lemn duminica şi sărbătorile. Nu pot să exagerez importanţa sosirii fratelui său Andrei în viaţa lui Alexander. Totuşi verile noastre erau marcate de ritmul sosirii sale aşteptate febril, bucuriei şederii lui cu noi şi tristeţii plecării sale. Verile noastre erau cu adevărat un refugiu de pace şi linişte.

Sărbătoarea morţii lui

Aş vrea să adaug la aceste remarci cumva disparate câteva cuvinte despre boala şi moartea părintelui Alexander, despre sărbătoarea morţii lui, căci aşa a fost cu adevărat.

Atunci când a aflat, pe neaşteptate şi total pe neprevăzute, că are cancer pulmonar şi la creier, deja într-un stadiu destul de avansat, şi-a acceptat destinul pe deplin, calm şi senin, fără vorbe de prisos şi cu o imensă tărie, cu totul ascunsă.

Îmi amintesc foarte bine când a avut loc totul . A fost un moment de totală claritate şi totală luciditate, semnalul de plecare pentru o călătorie. A acceptat fără emoţie şi o mare bucurie ne-a invadat vieţile. Nu a fost bucuria sacrificiului sau a martirului care îşi acceptă soarta. A fost o bucurie simplă şi pură, bucuria pe care a predicat-o toată viaţă , dar care acum era amplificată , deoarece se simţea că vedea Împărăţia, uşile Împărăţiei. Orice altceva era de acum terminat – sau mai degrabă urma să înceapă.

O luptă de o viaţă de predicare, comunicare, de convingere era de acum în urmă, în timp ce marea călătorie care efectiv l-ar fi eliberat începuse. Se asemăna cu femeile în faţa cărora a apărut Iisus după Înviere şi spunea: “Bucuraţi-vă!”. Boala lui şi înaintarea spre moarte erau fără îndoială o şi mai apropiată vedere a lui Dumnezeu. Cu şi mai mare simplitate, cu credinţă totală, aştepta, aşa cum scria odată, “ziua cea nesfârşită a Împărăţiei”.

Moartea lui a fost cu adevărat un act viu, sărbătoarea morţii sale.

Pe măsură ce moartea se apropia – gândiţi-vă la un tren care, după semnal, începe să se pună în mişcare, pufneşte şi se urneşte încet, la început auzindu-se întreg zgomotul produs de roţi şi de abur, apoi se deplasează din ce în ce mai repede şi mai silenţios către…către scopul final al călătoriei fiecăruia, către uşile Împărăţiei care stăteau deschise pentru el şi de care s-a apropiat cu pace şi mulţumire. Niciodată nu l-am văzut atât de fericit, de recunoscător, de răbdător.

Cu trei zile înainte de moarte a fost miruit pe tot trupul. Era foarte slab şi nu ştiam cum va reacţiona, dar la sfârşitul rugăciunilor noastre a spus cu voce clară şi puternică: “Amin, amin,amin.”

Acesta a fost “Fiat” -ul , “Amin” -ul întregii sale vieţi.

Hristos este Viaţa

Aş vrea să închei cu un fragment de la sfârşitul capitolului despre moarte din cartea sa For the Life of the World (acest pasaj este singurul scris la persoana întâi):

“…Şi dacă reuşesc să îmi împropriez această nouă viaţă, această foame şi sete de Împărăţie, aşteptarea lui Hristos, certitudinea că Hristos este Viaţa, propria mea moarte va fi un act de comuniune cu Viaţa. Pentru că nici Viaţa, nici moartea nu ne pot separa de dragostea lui Hristos. Nu ştiu când şi cum va veni această împlinire, nu ştiu când toate lucrurile se vor desăvârşi în Hristos. Nu ştiu nimic despre ‘când’ şi ‘cum’. Dar ştiu că în Hristos această mare trecere, Paştile lumii, au început, că Lumina Lumii viitoare vine către noi în bucuria şi pacea Duhului Sfânt, pentru că Hristos a înviat şi viaţa a biruit.”

Note:

1 Se referă o serie de romane poliţiste de Georges Simenon, al căror personaj principal este comisarul Maigret

2 Cotidian de informaţie francez

3 Ca în expresiile latine: ‚Fiat lux!’= ‚Să se facă lumină!’ sau ‚Fiat voluntas tua!’ = ‘Facă-se voia ta!’

4 “aşa să fie”

5 „Pentru viaţa lumii”

6 jurnal de viaţă şi gândire ortodoxă fondat în 1980 de mitropolitul Antonie Bloom ( de Suroj); nu se mai editează

După o traducere de Elisabeth Obolensky reprodusă din periodicul Sourozh

Sursa: http://www.schmemann.org/memoriam/julianaschmemann.html

Traducere in limba română: Adriana, via Taina căsătoriei

Alte linkuri:

Părintele A. Schmemann – viaţa pe scurt
Părintele Alexander Schmemann (prefaţa jurnalului şi alte fragmente)
un site dedicat Părintelui Schmemann (engl.)

Chipuri de preotese: Victoria Berbecar – o luptă pentru naturaleţe şi tradiţie

2011-09-23T21:22:00.042+03:00

Mi-a plăcut mult ce face doamna preoteasă din Botiza, meşteşug preluat (slavă Domnului!) şi de fiica ei. După o vizită recentă în Maramureş, în care imaginile mi-au rămas puternic amprentate de amestecul paradoxal şi înfiorător între tradiţional şi kitsch, o astfel de muncă mi se pare extraordinară. Şi mă bucur mult că este făcută de o preoteasă.

(Preoteasa Natalia)

Covoare vopsite în culori vegetale - un meşteşug redescoperit de preoteasa din Botiza

Foto: fotomaramures.ro

În general, când vine vorba de viaţa religioasă a unei comunităţi, în centrul atenţiei este, evident, preotul. Deşi canoanele bisericii spun că preoteasa are, de asemenea, un rol foarte important, soţiile preoţilor trec de multe ori neobservate. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Victoria Berbecar, preoteasa ortodoxă din Botiza.

Ea a ajuns să fie poate cea mai cunoscută din Maramureş, datorită preocupărilor sale inedite. S-a născut în 1944, în Ciceu-Mihăileşti (jud. Bistriţa-Năsăud). În anul 1974, s-a stabilit împreună cu soţul ei, părintele Isidor Berbecaru, în Botiza. După ce a absolvit Facultatea de Psihologie la Iaşi, s-a întors în Botiza, unde a descoperit un meşteşug tradiţional al zonei, care, după spusele preotesei, fusese uitat.

"Soţul meu era ocupat atunci cu construcţia bisericii, iar eu mai cutreieram văile şi dealurile de aici, de la Botiza, culegând flori pe care le testam să văd ce culoare aş putea obţine din ele. Aici, în Botiza, cu zeci de ani în urmă, poate chiar mai mult, ţesăturile se vopseau în culori vegetale, iar motivele folosite erau zoomorfe, antropomorfe şi romboidale", mărturiseşte Victoria Berbecar.

Ea spune că, atunci când a venit în Botiza, acest meşteşug era deja pierdut, iar lumea cumpăra fibre sintetice gata vopsite. Ea povesteşte că a învăţat de la mama ei această veche tehnică.

• Femeile din sat nu voiau să audă de arta populară tradiţională

Victoria Berbecar mărturiseşte că a folosit foarte multe plante pentru a realiza o gamă variată de nuanţe. "Am încercat să găsesc un model pe care să-l pot lucra şi să-l dau cuiva din sat să-l ţeasă", spune Victoria Berbecar. La început, i-a fost foarte greu să convingă femeile din sat să revină la meşteşugurile artei populare autentice. "Am încercat să le conving şi să le dovedesc că vopsitul natural este mult mai plăcut ochiului, că o casă unde sunt covoare de lână vopsite cu culori naturale este mai valoroasă şi că acele covoare reflectă cel mai bine personalitatea femeii din Maramureş. Nici nu voiau să audă de aşa ceva şi chiar luau în derâdere spusele mele. Spuneau că doamna popii n-are ce face şi fierbe urzici", povesteşte Victoria Berbecar. Însă ea nu s-a dat bătută, a continuat munca, a făcut "experimente" cu plante, a studiat folclorul maramureşean, ca să poată realiza compoziţii. Aşa a reuşit chiar să transpună pe pânză anumite poveşti şi legende auzite prin sat. Rezultatul muncii ei s-a văzut prima dată în luna iunie a anului 1983, când a avut prima expoziţie de covoare vopsite natural, pe care a prezentat-o la Sibiu. Victoria Berbecar spune că această expoziţie s-a bucurat de aşa un succes încât a fost solicitată să expună şi în capitală, la Muzeul Satului.

• Covoarele au plecat în străinătate... fără ea

Se ştie că, înainte de 89’, era foarte dificil să treci graniţele ţării, indiferent cine erai sau ce făceai. La fel s-a întâmplat şi cu preoteasa din Botiza, care nu a putut să iasă să-şi expună covoarele, însă a trimis un covor care a făcut chiar înconjurul lumii, iar până la urmă... s-a întors tot la ea. "Primul covor pe care l-am trimis dincolo de graniţe am ţinut neapărat să nu se vândă, motiv pentru care am cerut un preţ foarte mare, 5.000 lei, care reprezentau pe vremea aia cam zece salarii de-ale mele. Şi nu s-a vândut. După câţiva ani, s-a întors de unde a plecat, spre bucuria mea", mărturiseşte Victoria Berbecar.

• Tinerii de astăzi "iobăgesc" pământurile străinilor

Victoria Berbecar spune că, din păcate, după 1989 lumea a înţeles greşit libertatea câştigată, iar tinerii, în special de la ţară s-au îndepărtat tot mai mult de tradiţiile autentice.

"Pentru a-şi asigura un trai mai bun, tinerii de la sate merg să iobăgească moşiile din Italia, Germania sau alte locuri. Însă eu sunt optimistă şi am încredere că acest lucru nu va merge la nesfârşit şi lumea se va întoarce la tradiţie şi la credinţa moştenită din moşi strămoşi", a conchis Victoria Berbecar.

Ionuţ HOROBA,

articol apărut în Glasul Maramureşului

TRADITII - Vopsitul in culori vegetale – un mestesug care va ajunge din casa preotului Berbecar din Botiza tocmai in… Lituania

Materialul video îl puteţi urmări aici.

Covoare vegetale (c) eMM.ro

Unele obiceiuri si traditii maramuresene sunt duse mai departe cu sfintenie. Familia preotului din Botiza a ajuns sa fie cunoscuta chiar si peste hotare datorita preocuparilor sale de a continua un mestesug stravechi. Este vorba de vopsitul covoarelor in culori naturale, pe care fiica preotesei Victoria Berbecar, Ioana Margarita Pop, este hotarata sa-l mentina si sa-l transmita urmatoarelor generatii. Mai mult decat atat, in aceste zile, la initiativa Victoriei Berbecar, care abia s-a intors din SUA, la casa preotului se organizeaza un workshop la care participa artiste populare venite tocmai din Lituania, hotarate sa invete mestesugul care a facut-o celebra pe preoteasa din Botiza.

Ioana Margarita Pop - Berbecar (c) eMM.ro

Fiica preotului din Botiza, Ioana Margarita Pop, este hotarata sa duca mai departe un mestesug odinioara foarte raspandit in zona Maramuresului. Vopsitul covoarelor in culori vegetale l-a invatat de la mama sa, preoteasa Victoria Berbecar, care, la randul ei, l-a deprins de la femeile batrane din sat, singurele care mai foloseau vopsitul natural, prin anii ’70, atunci cand familia s-a stabilit in Botiza.

“Am invatat de la mama sa folosesc culorile. Mama la randul ei a invatat de la femeile din sat” a spus Ioana Margarita Pop, fiica preotului Isidor Berbecar.

In anii 70, cand familia preotului a venit din Bistrita pentru a se stabili la Botiza, in localitatea maramureseana se vopsea deja in culori chimice. Asa ca Victoria Berbecar, sotia preotului,, s-a hotarat sa dezvolte mestesugul care era pe cale de disparitie, iar apoi sa-si invete fiica sa extraga si sa combine acele splendide culori. Si se pare ca a reusit.

Fibre vegetale (c) eMM.ro

“Verde, verde deschis se scoate din luscute, din ghiocel. Din ceapa scoatem galbenul, verde si o nuanta de maro scoatem din coji de nuca, mai folosim coaja de arin, alte flori de pe camp” a explicat Ioana Margarita Pop, care mai spune ca nu se pot obtine culori vii din plante, decat culori pastelate, iar covoarele cu rosu aprins sau albastru azuriu cu siguranta nu sunt vopsite natural..

Mestesugul maramuresean nu numai ca va fi transmis mai departe, ci el va ajunge tocmai in… Lituania. Si asta pentru ca, la casa preotului, in aceste zile, se desfasoara un workshop, la care participa cateva doamne lituaniene, care sunt hotarate si ele sa deprinda vopsitul in culori vegetale.

“Proiectul acesta este coordonat de doamna Iuga. Vom organiza un atelier in care sa invete cum se vopseste vegetal si cum se tese, o sa participam mai multi din sat” a spus Ioana Margarita Pop.

Artistele populare din Lituania sunt cazate la casa preotului si urmeaza ca, zilele urmatoare, sa ia lectii de vopsit si de tesut atat de la preoteasa Victoria Berbecar, cat si de la femeile din satul Botiza.

Alexandru Ruja, articol apărut pe emaramures.ro

[edit 7.ianuarie 2012:

Ziarul Lumina: Covoarele preotesei din Botiza]

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (2)

2011-09-22T20:44:00.008+03:00

„De director ţi-e frică, dar în faţa lui Dumnezeu îţi permiţi orice?”

Îmi amintesc de o lecţie pe care tata mi-a dat-o şi mi-a rămas întipărită în minte pentru tot restul vieţii. Când eram mici – eu aveam 11 ani, iar fratele meu 9 – oboseam repede. Una era în biserică – acolo nu ne permiteam vreun lucru ieşit din comun, şi alta aici, ni se părea că suntem acasă. Noi – nu pot spune că întotdeauna – dar totuşi ne permiteam să ieşim din când în când afară. Ba ni se făcea sete, ba, iertaţi-mi expresia, aveam nevoie să mergem la toaletă. Se întâmpla să inventăm tot felul de motive care să ne permită să ieşim. Şi iată că o dată tata ne-a chemat pe mine şi pe fratele meu la el şi ne-a spus: „Ce se întâmplă dacă directorul şcolii te cheamă la el în birou? Îţi vei permite şi atunci să pleci când îţi abate?” „În niciun caz. Nu se poate să fac una ca asta.” „Bine. Iartă-mă că sunt nevoit să te mai întreb, îţi vei permite să te ceri în faţa lui să mergi la toaletă?” „Nu, tata, nu voi face aceasta.” „Atunci de ce îţi permiţi în biserică? Dumnezeu este aici prezent! Poate fi El oare comparat cu directorul şcolii? De director ţi-e frică, dar în faţa lui Dumnezeu îţi permiţi orice?” Aceasta este lecţia pe care mi-a dat-o tata. De abia atunci am înţeles ce avea tata în vedere. Într-adevăr îmi era greu să stau în picioare toată slujba, dar înţelegeam întotdeauna ce ne spunea tata. Îmi dădeam seama de anumite lucruri, dar a existat mereu un fel de libertate. Iar tata m-a dezvăţat pentru tot restul vieţii să mai plec în timpul slujbei. El avea un sentiment adânc de evlavie şi se străduia să ni-l împărtăşească şi nouă şi tuturor fiilor lui duhovniceşti.

Noi trăiam cu viaţa Bisericii în sensul deplin al acestui cuvânt. Acasă se ţineau slujbe, deşi acestea nu erau singurele la care participam. Noi mergeam întotdeauna la Biserica Sfântul Ilie din Obândensk, la Vecernii tata era prezent acolo. Când am mai crescut puţin, plecam uneori la Biserică ca să ascultăm Sfânta Liturghie şi să participăm la Sfintele Taine. Toţi aveam un singur părinte duhovnic la care ne spovedeam şi ne împărtăşeam. La fel, toţi fraţii mei s-au cununat pe faţă. Slavă lui Dumnezeu, noi nu ne-am abătut niciodată cu nimic de la credinţa în Biserica Ortodoxă Rusă.

Toţi copiii din familia noastră şi-au legat viaţa de Biserică

În familia noastră copiii şi-au împărţit profesiile în medici şi geologi. Tata a fost geolog, iar mama a visat în tinereţe să devină medic, dar a început războiul. Institutul de medicină a fost evacuat în alt oraş, iar mama a intrat la institutul pedagogic, la facultatea de chimie şi biologie. Un timp ea a lucrat ca zoolog, dar când ne-am născut noi ea s-a dedicat în întregime educaţiei noastre, deşi dorinţa de a deveni medic i-a rămas până la moarte. Noi am transpus în viaţă dorinţele părinţilor noştri. Fratele cel mai mare a devenit geolog, al doilea frate este medic, sora mea este şi ea medic, cel de-al treilea frate este geolog, eu şi fratele meu mai mic suntem de profesie medici. Toţi fraţii mei au studii superioare, afară de mine. Eu am absolvit doar liceul, iar Dumnezeu a binevoit să nu termin institutul – m-a adus la Mănăstirea Zaciatievsk.

Toţi copiii din familia noastră şi-au legat viaţa de Biserică, aşa cum am apucat încă din copilărie. Fratele meu cel mai mare, care este geolog, este membru al comitetului parohial la Biserica Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei din Butova, unde în 1937 au fost condamnate prin împuşcare 23 de persoane, printre care se număra şi bunicul nostru – părintele Vladimir Ambramţurov. Cel de-al doilea frate a devenit preot. Acum el este parohul Bisericii Sfânta Treime din Greaseh şi preot la penitenciarul de pe Krasnopresensk. El are patru copii, care îl ajută mult în activitatea lui. Sora mea s-a căsătorit cu un preot şi împreună cu el participă activ la viaţa Bisericii. Ea are cinci copii care îi ajută în toate: ajută în altar, citesc şi cântă la strană. Cel de-al treilea frate, doctor în geologie, nu demult a fost ridicat la treapta preoţiei şi a fost numit paroh la Biserica din Butov. Fratele mai mic lucrează la spitalul de psihiatrie şi participă şi el activ la viaţa Bisericii. El a organizat la Moscova prima bibliotecă pe lângă Biserica Sfântul Ilie din Obâdensk, tot el conduce editura Mănăstirii Zaciatievsk, şi ajută financiar biserica din Butov.

Nu-mi aduc aminte ca tata să se fi odihnit vreodată

Tata i-a botezat şi i-a cununat pe mulţi chiar la noi acasă, în mica noastră biserică. Treptat, numărul enoriaşilor lui a crescut şi se pare că, la începutul anilor ’90, tata nu putea să se mai ascundă în apartamentul nostru. Aşa cum grindina nu se poate ascunde pe vârful muntelui, tot aşa şi tata nu putea să rămână neobservat şi neştiut de nimeni în micul nostru apartament. Se pare că Dumnezeu l-a descoperit lumii ca să slujească deschis. În optsprezece ani cât a slujit ca preot clandestin, el a continuat să se ocupe mai departe de activitatea lui ştiinţifică, şi-a susţinut doctoratul şi a fost numit profesor. El considera aceasta ca o ascultare şi îşi împlinea sârguincios activitatea. Nu-mi aduc aminte ca tata să se fi odihnit vreodată, el era mereu preocupat de ceva: de cercetări ştiinţifice sau învăţa ceva nou. Neavând studii teologice, el a fost teolog prin excelenţă.

Când tata a devenit preot, treptat, relaţiile lui cu colegii de la serviciu s-au schimbat. Până a deveni preot, el era iubit de toată lumea. A fost invitat la un alt institut pe post de director, ceea ce desigur nu s-a întâmplat, deoarece el nu era membru de partid. După hirotonirea sa, el a fost destituit din postul de şef de secţie şi transferat la un alt sector. Tata înţelegea că duşmanul neamului omenesc nu-l va lăsa în pace, pentru că slujeşte ca preot clandestin, pentru că are grijă de fiii lui duhovniceşti.

Iar numărul ucenicilor lui creştea în fiecare zi. Îmi amintesc de perioada Postului cel Mare sau a Postului Crăciunului. Tata se întorcea de la serviciu foarte obosit. Uneori se întâmpla să vină la noi una din fiicele lui duhovniceşti. El stătea cu ea până târziu. O spovedea, discuta cu ea, uneori chiar şi până după miezul nopţii. Atunci ea rămânea la noi peste noapte. Dimineaţa tata pleca la serviciu. Mama ne spunea deseori că preotul obişnuit are numai crucea preoţiei. La timpul cuvenit el spovedeşte, împărtăşeşte, pe când tatăl nostru întâi de toate este la serviciu, şi numai după aceea, când toţi se odihnesc, se ocupă de activitatea pastorală. Tata obişnuia să ne spună că uşa preotului este ca şi cea a medicului. Ea trebuie să fie deschisă pentru oricine care îi trece pragul. Fără să se cruţe, el continua să spovedească, să împărtăşească şi să-i scoată pe fiii săi duhovniceşti din mulţimea păcatelor.

În 1990 tata s-a pensionat, deşi a rămas în continuare profesor-consultant. În acelaşi an el s-a adresat Prea Fericirii Sale Patriarhul Alexie II cu rugămintea să-i permită să slujească deschis. Înainte de moartea sa, mitropolitul Ioan Vendland i-a dat părintelui Gleb un act prin care se dovedea că a primit harul preoţiei şi fără de care el nu ar fi putut sluji niciodată deschis. Prea Fericitul i-a dat aprobarea. La început, el a slujit în Biserica Sfântul Ilie de pe Obâdensk, al cărei enoriaş a fost mulţi ani. Tot în aceeaşi perioadă, tata conducea secţia învăţământului religios şi de catehizare la Patriarhia Moscovei.

Dragoste pentru deţinuţi

În 1991 tata a fost primul preot care a venit la închisoare din Butârsk. Prima întâlnire cu deţinuţii a fost emoţionantă: părintele Gleb a venit acolo cu unul din fii lui duhovniceşti, care, după aceea, ne-a povestit că au fost întâmpinaţi de un zid, în spatele căruia se zăreau doar feţe posomorâte şi împietrite. Dintr-o dată preotul a început să vorbească. După nici cinci minute aceste feţe impenetrabile s-au aprins de viaţă, aceste feţe robite de păcate ale unor oameni rătăciţi. Tata mergea acolo des. Prin străduinţele lui în închisoarea din Butârsk a fost înfiinţată o biserică în cinstea Acoperământului Maicii Domnului; peste un timp închisoarea a început să fie vizitată de încă câţiva preoţi şi mireni. Preoţii nu reuşeau să facă faţă la toate, pentru că în rândul deţinuţilor au apărut foarte mulţi doritori să primească Botezul, să se spovedească sau pur şi simplu să stea de vorbă. Înainte de a fi botezaţi, ei trebuiau să fie catehizaţi. De această latură se ocupau şi continuă să se ocupe mirenii-catehizatori. Ei vin în închisori, discută cu deţinuţii, îi convertesc şi îi pregătesc pentru primirea Tainei Botezului. Numai după aceea ei sunt preluaţi mai departe de preoţi care au datoria să-i spovedească şi să-i împărtăşească. De câteva ori tata a avut ocazia să cunune în închisoare. Nu o dată a intrat în celulele celor condamnaţi la moarte. Una din aceste persoane a rămas zguduită, când tata s-a aşezat lângă el. „Cum, părinte, nu vă temeţi să staţi lângă mine?” „Nu, nu mi-e frică” „Ca să vezi”, a continuat condamnatul, „este uimitor!”. Condamnaţii şi deţinuţii au avut o atitudine omenească faţă de propria lor persoană. Ei au putut simţi ce înseamnă dragostea preoţească.

Tata spunea că cei din închisoare se spovedesc cu adevărat, că nicăieri el nu a întâlnit o spovedanie atât de sinceră ca în închisoare. Pentru că acolo trăirile sunt cu adevărat intense, iar conştientizarea păcatului săvârşit este atât de bine realizată, încât de cele mai multe ori căinţa şi venirea lor la Hristos poate fi comparată cu căinţa tâlharului de pe cruce.

Părintele Gleb se străduia întotdeauna să găsească o soluţie pentru ca să se interzică condamnările la moarte. A încercat să convoace câteva şedinţe, cu scopul ca guvernul să hotărască interzicerea condamnărilor la moarte. Obişnuia să spună că noi de multe ori condamnăm un om la moarte şi omorâm pe altul.

Tata a fost un om energic, care nu ştia ce înseamnă liniştea. El aproape că nu stătea acasă, iar multor preoţi nici nu le venea să creadă când auzeau că tata are 70 de ani. El îi vizita pe deţinuţi, se ocupa de organizarea simpozioanelor, conferinţelor, congreselor care aveau ca temă învăţământul religios. Tata era foarte îngrijorat de starea poporului nostru. El spunea că oamenii sunt într-o stare de letargie duhovnicească şi depunea eforturi considerabile pentru deschiderea şcolilor duminicale, a gimnaziilor şi a liceelor. El a fost unul din fondatorii institutului teologic Sfântul Tihon, conceput la început pentru cursuri de catehizare (tata a fost primul rector), cu anii el transformându-se în Institut Teologic.

S-a străduit până la ultima suflare să facă ceva pentru Biserică

Tata s-a dedicat în întregime slujirii Bisericii. Într-o vreme îl supăra inima. A stat chiar şi la secţia de reanimare, suferise un preinfarct. Toţi îl sfătuiau să se îngrijească, dar foarte curând tata s-a externat şi şi-a reînceput activitatea, ignorând în totalitate starea sănătăţii. Mama a spus odată: „Va sluji cât îl vor ţine puterile. Ce e de făcut? Cine ştie cât ne-a mai rămas de trăit? Trebuie până la urmă să ne dedicăm Bisericii”. Tata a slujit Biserica până aproape de ceasul morţii.

Boala a venit pe neaşteptate. Medicii au dat verdictul: cancer la intestinul gros. La început, ne-au spus că nu este metastază. S-a hotărât ca operaţia să decurgă în două etape. S-a făcut prima operaţie. Peste trei săptămâni tata a fost externat. El a început din nou să slujească, să meargă la biserică. Era foarte slăbit. Slujea tot mai rar. La început, unul din noi îl însoţea pretutindeni, dar treptat puterile au început să-i revină, se simţea din ce în ce mai bine. Toţi credeam că el se va însănătoşi în curând. Într-adevăr, el se simţea tot mai bine şi se pregătea pentru a doua operaţie. Tata era nerăbdător: în noiembrie 1994 se preconiza un Sinod, care se convocase pentru probleme legate de învăţământul religios, iar el se pregătea să ţină un discurs. În august el îşi punea problema dacă va reuşi să fie în formă până în noiembrie. A început să adune actele necesare înainte de a fi din nou internat la spital.

Chiar şi acolo el nu a încetat să se ocupe de activitatea lui. Vecinii lui de salon ne spunea că părintele nu a încetat să lucreze până în ultima clipă. El repeta întruna: „Trebuie să fac cât mai multe şi mă tem că nu voi reuşi”. Avea foarte multe idei legate de Biserică, pe care încerca să le transpună în viaţă.

În tot acest timp, a îndeplinit încă o misiune, cea de scriitor bisericesc.

Scria de mult timp şi mult. Dar revenea la unele din articolele sale, adăuga sau scotea câte ceva. Manuscrisele lui alcătuiesc o arhivă voluminoasă, fiecare text este scris în câteva variante. Tata a binecuvântat-o pe M.A. Jurinskaia să-i pregătească textele pentru a fi publicate. De ce anume a ales-o tocmai pe ea, vă voi spune mai departe.

Toţi credeam că este vorba de o simplă operaţie, că ea va trece cu bine şi nu trebuie decât să avem răbdare. Nimeni nu credea că poate să fie şi altfel. Iar mie mi se părea că tata era foarte optimist. Numai mama simţea altceva şi ne spunea: „În timpul operaţiei orice se poate întâmpla. Mai bine să nu ne facem niciun plan despre ce va fi după operaţie. Să aşteptăm.” Peste o săptămână de la operaţie au apărut fistule, boala a trecut în metastază. Pântecele lui era numai răni. Aceste chinuri erau îngrozitoare, deşi tata se străduia să nu arate. Eu sunt de profesie medic şi treizeci de ani i-am petrecut în spitalul de copii, la secţia de reanimare. În toţi aceşti ani am văzut multe, dar recunosc că îmi era greu când trebuia să îngrijesc aceste răni. Făceam eforturi disperate ca tata să nu poată ghici starea mea după expresia feţei. Chinurile erau mari, dar în ciuda lor, el s-a străduit până la ultima suflare să facă ceva pentru Biserică. După doua-trei săptămâni slăbise mult, nu mai putea nici să scrie, aproape că nu mai vorbea. Când venea la el cel de-al doilea frate al meu (care este acum preot), tata îi transmitea în şoaptă toate gândurile sale.

„Transmite-i că aşa cum a scris el, noi vom împlini întocmai”

De aceste ultime zile din viaţa lui se leagă următorul episod. Când tata era deja bolnav, i s-a propus să publice un articol despre giulgiul din Torino în revista „Alfa şi Omega”. Aceasta era una dintre temele lui preferate, la care a lucrat cel mai mult, reuşind să publice câteva articole. Aşa cum el era foarte slăbit, i s-a propus să facă o listă a tuturor publicaţiilor lui, urmând ca mai târziu să finiseze manuscrisul. Tata a acceptat şi a colaborat foarte activ cu redacţia. Manuscrisul circula din mână în mână şi noi nu o dată ne întrebam de ce cheltuieşte el atâta timp şi puteri. El însă a luat în serios toată această muncă şi se pare că era foarte mulţumit.

Articolul a fost propus pentru publicare („Alfa şi Omega”, nr. 2, 1994). Tata îşi trăia ultimele zile şi revista încă nu ieşise din tipografie. El i-a rugat pe redactori să-i dea câteva exemplare. În general, ele nu se fac decât pentru o sumă colosală, dar când la tipografie s-a aflat pentru cine, nu au întârziat să facă câteva exemplare gratuite. Tata le împărţea cu cea mai mare dragoste rudelor şi prietenilor, deşi nu ştiu de unde lua atâtea puteri. Redactorului care a pregătit acest articol pentru publicare, tata i-a încredinţat şi publicarea celorlalte cărţi ale lui.

Soarta de mai departe a acestui articol a fost următoarea: în următorul an, de Paşte, Editura „Mănăstirea Zaciatievsk” l-a publicat separat, cu titlul „Giulgiul Domnului nostru Iisus Hristos. Până în prezent a apărut a doua şi a treia ediţie, îmbunătăţite cu ilustraţii noi. Unele reviste şi ziare o publicau în întregime sau doar câteva fragmente, aşa încât tirajul acestei lucrări numără peste 150.000 de exemplare.

Încă înainte de a fi internat, tata a pregătit o mapă care conţinea numeroase documente despre închisoare, care urma să ajungă prin mine la Prea Fericirea Sa. Eu am transmis-o mitropolitului Arsenie, iar vlădica mi-a promis că o va duce personal Patriarhului. Şi acum parcă îl văd pe tata cum mă întreba de fiecare dată când veneam la el la spital: „Ai fost la Patriarhie? Ce au spus?” Din păcate nu reuşeam nicidecum să ajung la mitropolitul Arsenie. Ba era plecat, ba interveneau nişte probleme. Când veneam la tata mă străduiam să ocolesc acest subiect, dar de fiecare dată el mă întreba „Ce se mai aude? Ce ţi-a spus mitropolitul? Ce mai fac deţinuţii mei?” Iar eu răspundeam „Nu reuşesc nicidecum să stau cu el de vorbă. I-am dat mapa şi aştept răspunsul Patriarhului, dar nu reuşesc să stau de vorbă cu mitropolitul”. Tata ofta din greu şi se întrista. Eram conştientă că această problemă nu-i dă pace. Era atât de îngrijorat încât nici nu putea să-şi suporte boala în linişte. Am hotărât să merg eu singură la Patriarhie. Ştiam că mitropolitul lipseşte din oraş, dar speram să aflu câte ceva. În aceeaşi zi Patriarhul a sosit exact când mă aflam şi eu acolo şi astfel am putut să-i spun problema mea. Prea Fericitul m-a ascultat cu atenţie, iar la urmă mi-a spus: „Spune-i tatei că noi nu vom lăsa închisoarea în voia sorţii. Şi mai transmite-i că aşa cum a scris el, noi vom împlini întocmai.” Erau zilele în care tata se simţea tot mai rău. I-am spus patriarhului că tata este pe patul de moarte. El însă, Dumnezeu să-l miluiască, a rămas atât de mişcat de această noutate, încât... i-a scris câteva cuvinte, mi-a dat o prescură mare, o iconiţă şi un mare buchet de flori... Toate acestea trebuia să i le transmit tatei. Imediat ce i-am povestit despre vizita mea la Patriarhie, el s-a liniştit. Aveam impresia că i s-a luat o piatră de pe inimă. Am înţeles cât de mult îl frământa pe tata această problemă şi nu-i permitea să moară împăcat.

Îl mai preocupa şi activitatea de mai departe a sectorului de catehizare şi a învăţământului religios. Despre această problemă el îmi vorbea puţin pentru că ştia că nu prea am legătură cu ea, dar înţelegeam că şi această problemă îi dădea multă bătaie de cap. Pentru a-i uşura întrucâtva grijile, am venit la părintele Ioan Economţev, care era şeful tatei. L-am rugat dacă poate să vină la părintele Gleb. Părintele Ioan nu a întârziat să vină. Nici nu ştiu de unde a strâns tata atâtea puteri – timp de o oră şi jumătate el a vorbit într-una. „A vorbit” este prea mult spus, tata mai mult şoptea. Cu toate acestea, în tot acest timp el i-a expus părintelui Ioan teoriile sale. Aceasta s-a întâmplat tot în perioada când a primit şi binecuvântarea patriarhului. Se părea că tata a dus la bun sfârşit tot ce avea în gând să facă şi s-a liniştit. Aceasta am realizat nu numai eu, ci şi întreaga familie.

Până în ultimele clipe inima tatei ardea de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii

Aceste ultime zile din viaţa lui au fost cu totul deosebite. Tata era atât de vesel, iar faţa lui strălucea de bucurie. Deşi era foarte slăbit, până în ultima clipă s-a străduit să ne liniştească, toţi ştiam că în curând el nu va mai fi printre noi. Tata înţelegea şi el acest lucru, dar îi era milă de noi. Când, cu două săptămâni înainte să moară, el i-a spus fratelui meu mai mic ce să facă atunci când va muri, acela a izbucnit în plâns. Se vedea că tatei îi era milă de noi, de aceea a evitat de fiecare dată să mai vorbească despre moarte în prezenţa noastră. Le spunea numai preoţilor care veneau la el. Preotului care a venit la el înainte de moarte, tata i-a spus „Eu mor. Ne despărţim până la Învierea cea de obşte. Hristos a înviat!” Acestea au fost aproape ultimele lui cuvinte.

Tata îşi făcea multe probleme pentru mănăstire, mai ales în ultimele zile, se interesa de toate evenimentele, greutăţile cu care mă confruntam şi se străduia să mă ajute în orice chip. Cu trei zile înainte de moarte am venit la el la spital împreună cu părintele Nicolae. Tata era foarte slăbit şi nu mai putea vorbi. În glumă părintele i-a zis: „Părinte Gleb, fiica dumneavoastră a hotărât să pună totul la punct. Surorile au greşit cu ceva şi ea a hotărât să le înveţe minte”. Tata m-a privit insistent şi a şoptit: „Este bine să le înveţi minte, dar nu uita, s-o faci cu dragoste.” Mi-am amintit de anii de copilărie cânt tata mă dojenea, dar cu dragoste.

Până în ultimele clipe inima tatei ardea de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii. Până în prezent menţin legătura cu surorile medicale din spitalul în care a fost internat tata şi de fiecare dată mă minunez de urma pe care a lăsat-o el în inimile şi sufletele acestor persoane. Şeful secţiei, medicii şi surorile medicale îl pomenesc pe tata la rugăciuni. Datorită lui mulţi din ei au început să frecventeze bisericile şi mănăstirile. Vin şi aici la mănăstire şi mă ajută în multe.

În ultimele zile el era foarte calm, vesel, luminos. Era plăcut să stai lângă el. Aproape nu mai vorbea, dar în toate se simţea că nu era nevoie de cuvinte. Tata stătea culcat cu ochii deschişi. Noi ştiam că el nu doarme, ci se roagă sau se gândeşte, trece prin prisma inimii întreaga sa viaţă. Numai câteva clipe petrecute lângă el te făceau să înţelegi multe. Sufletul ţi se umplea de linişte şi pace, deşi toţi ştiam că în curând el va muri. De fiecare dată când veneam la el la spital, ne întrebam: „Îl vom mai găsi oare în viaţă?”

A doua zi tata urma să fie operat din nou. Toţi eram îngrijoraţi ca tata să nu moară în timpul operaţiei. Pentru mine acesta era cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla. În dimineaţa acelei zile, în timp ce ieşeam pe poarta mănăstirii ca să ajung la el la spital, mă frământa gândul: „Cum se simte oare tata? Trebuie să-l pregătesc cât mai repede pentru operaţie.” Când am intrat în salon, am rămas zguduită: tata stătea culcat şi dormea ca un copilaş. Îţi dădea impresia că îi era indiferent de ce urma să i se întâmple. Avea atâta smerenie şi lepădare în voia lui Dumnezeu! A venit una din surorile medicale şi mi-a spus: „Cât este de liniştit înainte de operaţie. De obicei, pacienţii sunt foarte neliniştiţi şi nu pot dormi. Treziţi-l, trebuie să-l pregătim pentru operaţie.” Noi l-am trezit, dar el ne-a întrebat: „Trebuie să mă duceţi în sala de operaţii? Ei bine, atunci să mergem.” Mă minunam cât de liniştit putea fi.


Părintele Gleb Kaleda, portret realizat de Linda-Saskia Menczel

Se smerise atât de mult, încât nu mai avea ce face aici pe pământ

De abia cu câteva zile înainte de moarte, am realizat că el moare cu adevărat. În acea zi m-a întrebat pe neaşteptate: „Ştii cine sunt?” L-am privit uluită şi i-am spus: „Cine?” Cu smerenie adâncă şi cu un sentiment de bucurie el a răspuns: „Eu sunt un preot păcătos, care se târăşte în propria lui mizerie.” Ştim că se smerise atât de mult, încât nu mai avea ce face aici pe pământ. Aceasta era nu numai smerenie, ci şi o împăcare cu Pronia Dumnezeiască, acceptarea planului lui Dumnezeu. El ne spunea că trebuie să suferim, pentru că, spovedind condamnaţi la moarte, criminali, el îi dezlega de păcate grele, prin urmare, trebuia să se cureţe şi el de păcatele pe care le luase asupra sa. Tata şi-a asumat pe deplin crucea şi L-a urmat pe Hristos.

Slavă lui Dumnezeu! Tata nu a murit pe masa de operaţie. El a fost transferat la secţia de reanimare. La scurt timp, el şi-a revenit, a stat de vorbă cu medicii şi chiar a glumit cu ei. Dintr-o dată starea lui s-a agravat brusc şi, deşi medicii au încercat să facă tot posibilul, el a murit. „Nu vă faceţi griji. Eu mă simt bine!”, acestea au fost ultimele lui cuvinte.

Slujba de înmormântare a avut loc la Mănăstirea Vâsoko-Petrovsk, unde tata slujise în ultima vreme. Cu binecuvântarea Prea Fericirii Sale, a slujit Prea Sfinţitul Serghie, arhiepiscop de Solnecinogorsk, iar Patriarhul ne-a transmis condoleanţe. Aceasta era în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului din Kazan. Patriarhul îl aprecia şi îl respecta foarte mult pe tata, iar el, la rândul lui, nu numai că îl respecta ca pe Întâi Stătătorul Bisericii Ruse, dar îl iubea mult pentru virtuţile lui creştineşti.

La mănăstire s-au adunat peste 50 de preoţi. Slujba a fost solemnă. Adevărul e că am participat pentru prima dată în viaţă la o astfel de slujbă. Niciodată nu m-am gândit că o înmormântare se poate transforma într-o solemnitate. Mi se părea că este o mare sărbătoare şi toţi aceşti preoţi s-au adunat ca să-l conducă pe tata spre împărăţia Cerurilor. Desigur, era şi o mare durere. Acest lucru nu-l voi nega, dar totodată simţeam şi un fel de bucurie.

Când m-am întors la mănăstire după înmormântare, am început să citesc predicile tatei care fuseseră publicate de fiii lui duhovniceşti chiar cu câteva zile înainte de moartea lui. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost explicarea ecteniei care se rosteşte pentru cei morţi. Noi ne rugăm pentru sfârşit bun creştinesc şi pentru ca să ne învrednicim prin pocăinţă să încredinţăm sufletul nostru lui Dumnezeu, pentru că, atunci când moare un om drept, în faţa noastră se deschide Împărăţia Cerurilor şi astfel înţelegem că Biserica este formată din credincioşii de pe pământ şi din cei din sălaşurile raiului. Când am citit aceste cuvinte, am înţeles cine a fost tata. Datorită morţii lui în faţa mea s-a deschis Împărăţia Cerurilor. Am căpătat astfel nu numai credinţă, ci şi experienţa vieţii de după moarte. Dacă înainte credeam că există o altă viaţă, o altă lume şi că viaţa noastră aici pe pământ este trecătoare, prin experienţa căpătată am înţeles că moartea nu este decât o trecere din această viaţă la cea veşnică. În primele zile, când cineva îmi spunea: „Tatăl tău a decedat”, simţeam că aceste cuvinte nu se potrivesc pentru a defini trecerea lui în viaţa veşnică. Nu întâmplător la înmormântarea lui, mulţi cântau „Hristos a înviat!”. Aceasta este o mărturie că există şi o altă viaţă.

Toţi suntem călători pe acest pământ. Viaţa de aici este temporară. Pentru a moşteni viaţa veşnică trebuie să depunem mult efort. Tata şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu, Bisericii şi ţării. Oricare au fost funcţiile la care a fost înaintat, el se considera întotdeauna un om de rând – soldat de rând, preot de rând, savant de rând, om de rând. Dar eu ştiu că el nu a fost aşa...

Interviu realizat de M. A. Holodnăi, apărut în revista „Rossiiskoe vozrojdenie” nr.64-65, 1995-1996

În limba română a fost publicat în volumul Pr. Prof. Gleb Kaleda – „Biserica din casă”

Transcriere de Andreea Tatiana

(subtitlurile aparţin SP)

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (1)

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (1921-1994) (1)

2011-09-22T20:41:00.004+03:00

La ce foloseşte să cunoaştem aspecte din vieţile preoţilor şi preoteselor din secolul trecut? Cred că este de ajuns şi numai faptul că viaţa lor de-a dreptul martirică este o întărire pentru noi, care adesea ne descurajăm în faţa unor lucruri mult mai simple. Puterea harului lui Dumnezeu este mare, totul este să avem credinţă şi dorinţă de slujire.

Iată, pe scurt, viaţa unui preot, a preotesei lui şi a celor şase copii, în vremurile de cruntă perioadă ale Rusiei comuniste:

(Preoteasa Natalia)

Amintiri despre tata

(fragment dintr-un interviu cu Maica Iuliana, egumena Mănăstirii Zaciatievsk din Moscova)

La 15 ani, „asistent social”

Tatăl meu era un om neobişnuit. Tatăl lui provenea din ţărani şi a fost un economist renumit pentru acea vreme, iar mama, născută Sulmeneva, provenea dintr-o veche familie boierească. Tata s-a născut în 1921. Medicii i-au spus bunicii că pruncul nu va ajunge până la vârsta de cinci ani, însă Dumnezeu a dorit să se întâmple altfel. Pe parcursul vieţii sale îndelungate, el a reuşit să facă multe pentru Rusia şi, nu în ultimul rând, pentru Biserică.

Imediat după absolvirea şcolii (pe 20 iunie 1941 a fost balul de absolvire) tata a plecat pe front. Mai întâi, el a fost repartizat la şcoala de radiooperatori, iar câteva luni mai târziu a trebuit să lupte pe front. Tata a trecut prin tot războiul: a participat şi la bătălia de la Stalingrad şi la cea de la Kursk. A fost decorat cu 16 medalii. În armată a fost un simplu soldat şi, ca prin minune, a rămas în viaţă. În tot acest timp nu a fost niciodată grav rănit, ci doar uşor. Din mila lui Dumnezeu nu a ucis pe nimeni, ceea ce este foarte important pentru un viitor preot.

La vârsta de 15 ani, cu binecuvântarea primului său duhovnic (acesta era bunicul meu din partea mamei – părintele Vladimir Ambarţumov), tata a ajutat familiile “celor deportaţi”. El îi vizita pe cei cărora li se refuzau cartele de pâine, deoarece unul din membrii acestor familii (tată, bunic sau mamă) fuseseră arestaţi sau trimişi în lagăre de concentrare. Printre aceste familii se numărau nu numai familiile clericilor, ci şi mulţi oameni simpli, care, de regulă, erau învinuiţi de activitate antisovietică. Însă adevăratul motiv pentru care ei fuseseră arestaţi erau concepţiile lor religioase. Tata ne povestea că, pe vremea când el era încă elev, în fiecare noapte la unul din copii venea miliţia şi percheziţiona casa. De multe ori se întâmpla ca să aresteze pe cineva. Printre cunoştinţele tatei şi ale părinţilor lui se numărau şi foarte multe familii care suferiseră de pe urma acestor prigoniri. Bunicul meu a organizat în parohia lui un sistem de ajutorare: el încredinţa una dintre aceste familii acelor familii care, pentru acea vreme, “se descurcau mai bine”. Oamenii care le aveau în grijă trebuiau să-şi dea cuvântul de onoare ca, cel puţin o dată pe săptămână sau o dată pe lună să le ducă ceva de mâncare sau haine. Bunicul cerea ca fiecare familie, care făcea parte din acest sistem să stabilească singură cât poate oferi şi să respecte angajamentul pe care l-a luat.

Această activitate a Bisericii rămânea ascunsă de mulţi; ea se făcea pe riscul şi răspunderea proprie. Se întocmea o listă a familiilor, care în cea mai mare taină erau aprovizionate cu produse alimentare. În general, distribuirea alimentelor se afla în seama tinerilor.

Primii lui cinci duhovnici au murit în lagăre

Experienţa şi durerea acelor ani au rămas pentru toată viaţa întipărite în inima tatei. Primii cinci duhovnici ai lui au murit în lagăre. Bunicul a fost primul, după el au urmat şi ceilalţi patru. Această durere tata a păstrat-o pentru tot restul vieţii sale, de aceea el îi cinstea mult pe sfinţii ruşi. În cântarea a 9-a din canonul tuturor sfinţilor ruşi există o adresare către aceşti bărbaţi vrednici: “…ştiuţi şi neştiuţi, descoperiţi şi nedescoperiţi”. Tata spunea mereu că în această zi sunt proslăviţi toţi cei care au suferit pentru Biserica noastră în acei ani grei – aceştia sunt numiţi “cei ştiuţi şi neştiuţi”. Într-un mod nevăzut pentru noi, ei toţi sunt proslăviţi. Mai târziu, când tata a fost hirotonit în taină şi a apărut problema înfiinţării unei biserici la noi în casă, bineînţeles că această biserică trebuia să fie dedicată tuturor sfinţilor car au existat pe pământul Rusiei.

O familie creştină patriarhală

După război, tata a intrat la institutul de cercetări geologice (acesta era visul lui cel mai mare), pe care l-a absolvit ca şef de promoţie. A fost premiant bursier Stalinist, deşi niciodată nu a fost comsomolist [un fel de UTC-ist]. La scurt timp după terminarea institutului, şi-a susţinut doctoratul şi a început activitatea pe tărâmul ştiinţific. Tot în acea perioadă era frământat de calea pe care avea să o urmeze. Viitorul mitropolit Ioan (Vendland) l-a binecuvântat să se căsătorească şi să continue mai departe activitatea ştiinţifică. Cu binecuvântarea lui, tata s-a căsătorit cu mama, Lidia Vladimirovna Ambarţumova, pe care o cunoştea din copilărie, iar pe timpul războiului ei doi au întreţinut relaţii de prietenie. Cu mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu ne-au avut pe noi, şase copii: patru fii şi două fiice.

Tata a continuat mai departe activitatea ştiinţifică, fiind şi un enoriaş activ al Bisericii Sfântul Ilie Proorocul de pe ulicioara Obâdensk. Familia noastră era o adevărată familie patriarhală creştină. Tata a fost întotdeauna capul familiei, iar mama, până la naşterea celui de-al doilea copil, a avut serviciu. După ce am venit noi pe lume, ea s-a dedicat exclusive educaţiei noastre. Noi am fost crescuţi în duhul credinţei. În fiecare sâmbătă şi duminică toată familia mergea la biserică, nici nu-mi puteam imagina cum să nu mă aflu duminica la biserică.

Mai întâi, am locuit lângă staţia de metrou “Dinamo”, dar după aceea ne-am mutat în alt cartier, la “Recinoi vokzal”. Dar de fiecare dată mergeam la Biserica Sfântului Ilie de pe ulicioara Obâdensk, din cartierul Ostojenk. Nu mergeam niciodată la biserica din apropiere de casa noastră, pentru că ne temeam ca să nu ne vadă cineva din vecini. Cât am fost mici, tata pleca în fiecare sâmbătă seara la Biserica din Obâdensk cu fraţii mai mari, iar noi rămâneam cu mama acasă. Duminică dimineaţa, tata pleca mai devreme cu fraţii, iar noi împreună cu mama veneam mai târziu. De când mă ţin minte, nu ştiu să fi lipsit vreodată de la biserică.

Noi aveam cercul nostru de cunoştinţe. Toţi prietenii noştri erau persoane foarte credincioase. Acestea erau familii cu care crescuseră şi copilăriseră părinţii noştri. Ei au rămas prieteni şi în continuare. Copiii lor erau de o vârstă cu noi, de aceea toţi am crescut împreună. Tata socotea acest mod de viaţă al familiilor creştine foarte important. De aceea, de multe ori, el se pronunţa împotrivă ca noi să legăm prietenie cu persoane străine. Toţi copiii aveau colegi de şcoală şi nimeni nu ne interzicea să ne împrietenim cu ei. Întrucât mergeam la şcoală era foarte important să comunicăm cu cineva, dar prietenii cei mai buni rămâneau copiii din familiile credincioase. La toate zilele noastre de naştere, sau la aniversări se adunau numai copiii credincioşi. Astfel am crescut noi, generaţie după generaţie, iar colegii noştri de şcoală chiar dacă nu direct, veneau în contact cu mediul creştin. Unii au ajuns să creadă şi în scurt timp s-au botezat.

La şcoală nimeni nu bănuia că suntem credincioşi. Am fost şi pioneri; tata considera că putem fi pioneri, deoarece nu suntem obligaţi la nimic. Acasă, bineînţeles, în fiecare cameră aveam icoane, pe care le acopeream cu perdeluţe. Când era timpul să ne facem rugăciunile, perdeluţele erau trase, iar dacă venea cineva în vizită, icoanele erau ascunse. Tata, care între timp devenise preot, ne învăţa să nu spunem nimănui de convingerile noastre religioase, iar dacă ne va întreba cineva direct: „Credeţi în Dumnezeu?” să răspundem fără ezitare „Da!”. În caz contrar va însemna că ne-am lepădat de Hristos. De un singur lucru se mirau toţi de ce noi nu suntem comsomolişti. De regulă toţi învăţam obligatoriu până în clasa a opta în aceeaşi şcoală, iar în clasele a noua şi a zecea părinţii ne transferau în altă şcoală. Astfel, nimeni nu bănuia că niciun copil din familie nu era comsomolist.

Acceptarea preoţiei clandestine, un gest de eroism

În 1972 mitropolitul Ioan (Vendland) de Iaroslav şi Rostov l-a hirotonit în taină pe tata, mai întâi diacon, iar mai târziu preot. Tata nu putea să se declare preot, la acea vreme ajunsese savant de talie mondială şi i s-ar fi refuzat înregistrarea care putea fi obţinută numai la biroul pentru probleme de religie. Ierarhii noştri aveau vie amintirea perioadelor sângeroase din anii ’30 şi conştientizau pericolul unor noi persecuţii, Biserica risca să rămână fără slujitori. De aceea unii ierarhi îşi asumau această îndrăzneală – să hirotonească în taină preoţi ca, în caz de pericol, Biserica să nu rămână fără slujitori. Iar preoţii, care au primit în taină acest har, să continue mai departe să săvârşească Sfintele Taine. Acesta a fost motivul care l-a determinat pe mitropolitul Ioan (Vendland) să-i propună tatei treapta preoţiei. Dar a cerut şi acordul mamei. Desigur, acceptarea acestui gest a fost un eroism din partea ei. Ea înţelegea că erau timpuri grele şi că în orice moment tata putea fi arestat, iar familia noastră să rămână pe drumuri. Cu toate acestea şi-a dat consimţământul.

Îmi amintesc că, atunci când tata a fost hirotonit, mie şi fratelui meu mai mic (eu eram al cincilea copil în familie) o vreme nu ni s-a spus nimic. Noi eram consideraţi copii mici şi se credea că nu a venit încă timpul să ne anunţe că tata devenise preot. Dar la două săptămâni de la acest eveniment, tata a crezut de cuviinţă că trebuie să ne spună şi nouă.

Pentru noi această noutate a fost neaşteptată. Eu aveam 11 ani, iar fratele meu mai mic împlinise 9. Aceasta s-a întâmplat în Sâmbăta Mare. Trebuie să precizez că eu m-am născut în seara din Sâmbăta Mare, de aceea părinţii mi-au pus numele în cinstea Mariei Magdalena. Şi iată că după 11 ani ziua mea de naştere nimerea tot într-o Sâmbătă Mare. Părinţii mi-au promis că, dacă ziua mea va nimeri în această zi, mă vor lua de Înviere la biserică; până atunci la biserică plecau numai tata şi fraţii mai mari, iar noi rămâneam acasă cu mama. Dar şi de data aceasta, în ziua când am împlinit 11 ani, tata a refuzat să mă ia cu el la biserică. Ţin minte că m-am supărat foarte tare. Aşteptasem atât de mult acest moment şi când colo cei mari mă lasă acasă, şi pe de-asupra mă trimit şi la culcare cu cuvintele: „Culcă-te mai repede, te vom trezi la miezul nopţii”. Nu puteam nicidecum pricepe de ce trebuie să mă trezească la miezul nopţii, când de fapt noi ne pregăteam să plecăm la biserică dimineaţă şi să ne împărtăşim. Supărată foc am plecat la culcare. Dar exact la miezul nopţii mama m-a trezit şi mi-a spus: „Hai, trezeşte-te. Tata te aşteaptă.” Am intrat în cabinetul de lucru al tatei şi nu puteam înţelege ce se întâmplă: camera părea schimbată, dar totodată eram conştientă că mă aflam nu în cabinetul tatei, ci undeva în altă parte. Tata purta veşminte preoţeşti, iar în mâini ţinea o cruce mare. Nu înţelegeam nimic şi nici nu-mi imaginam că există preoţi clandestini. Tata mi-a spus că a primit în taină harul preoţiei şi a devenit unul din ei. El a preferat să ne explice singur, mie şi fratelui meu mai mic, de ce a decis să fie preot clandestin şi ne-a rugat să nu spunem nimănui despre acestea, căci doar el singur va decide cui şi când va spune. Nu trebuia să afle nici rudele , nici cineva din cunoştinţe. Îmi amintesc că era uluită de cele auzite şi le-am spus: „Nici verişorii nu trebuie să afle?” Tata mi-a explicat că nu putem şti ce timpuri vor urma. În caz că vor începe din nou persecuţiile, e bine ca ei să aibă conştiinţa curată atunci când vor spune că nu ştiu nimic.

Cabinetul se transforma într-o biserică

Astfel, la noi în casă au început să se săvârşească slujbele bisericeşti. Tata slujea aproape în fiecare duminică în afară de zilele când trebuia să plece mitropolitul Ioan. De obicei, Liturghia o slujea acasă, iar la Vecernie pleca la biserică. Tata slujea, iar noi cântam şi citeam. La început la slujbe asista numai familia, dar, la scurt timp, au apărut şi primii lui fii duhovniceşti. Ei veneau tot mai des la slujbele tatei, se spovedeau şi se împărtăşeau.

Toate slujbele se ţineau în cabinetul de lucru al tatei, care era mare, avea vreo 15 metri pătraţi şi un singur geam. Desigur, noi căutam să fim cât mai discreţi. În bucătărie şi în camera vecină răsuna întotdeauna radioul, nu deschideam niciodată uşa dacă se întâmpla să vină vreun străin. Geamul era acoperit la început cu un cearşaf, iar mai târziu cu plapuma. Deasupra se punea o faţă de masă albă. Era un loc perfect pentru una dintre icoanele altarului. Alături de icoană era agăţată o cruce mare. În partea stângă a cabinetului erau aşezate multe icoane. Acest loc era destinat pentru pristol şi era format dintr-un birou care era strâns de fiecare dată, imediat ce se termina slujba, astfel că nimeni nu bănuia la ce servea el. În partea dreaptă a camerei era un birou mare de scris. Pentru ca să fie însemnat locul până unde era altarul, se puneau două taburete cu cărţi. Acestea erau acoperite cu două prosoape mari, iar de-asupra lor se agăţau icoane. Pe partea dreaptă era icoana Mântuitorului, iar pe stânga, cea a Maicii Domnului. Cabinetul se transforma în biserică, care era compusă din altar şi naosul bisericii. Nu exista nicio altă despărţitură între altar şi naos.

Corul îl formam noi. Mama avea un auz muzical perfect; încă din copilărie bunicul o învăţase glasurile şi celelalte cântări bisericeşti, de aceea pentru ea nu constituia nicio greutate să ducă slujba cu bine de la început şi până la sfârşit. Cântări deosebit de complicate noi nu obişnuiam să cântăm, toată lumea cânta aşa cum cânta mama. S-a întâmplat ca, atunci când mama era nevoită să plece undeva, toată slujba să o cântăm numai noi. Prescurile se coceau la noi în casă. De regulă, le făcea mama, iar mai târziu această îndatorire a fost lăsată pe seama fratelui meu mai mic.

Retrăirea creştinismului timpuriu – o biserică camuflată

La început ne era frică să nu vină reprezentanţii organelor de stat, de aceea camuflam tot; nu existau niciodată veşminte adevărate. Stiharul semăna cu o cămaşă de noapte. Mama o făcuse singură dintr-un material alb. Nimeni nu avea voie să o atingă deoarece tata o sfinţise. Nimeni nu bănuia că această cămaşă de noapte era de fapt un stihar. Felonul era făcut dintr-o simplă faţă de masă albă, înfrumuseţată cu panglici albe. În fiecare duminică, dis-de-dimineaţă, mama transforma această faţă de masă în felon. Pe partea de mijloc se cosea o cruce, care după aceea se descosea. La fel şi mânecuţele şi epitrahilul. Mama era foarte atentă ca nimeni să nu se atingă de ele. Aceste veşminte se păstrau cu mare evlavie. Un potir ca atare nu exista şi de aceea se folosea un pahar nou, de care nimeni nu avea dreptul să se atingă, el era păstrat într-un loc aparte. Procoveţele erau şi ele confecţionate dintr-un material. Nici copie adevărată nu avea tata, se folosea de un bisturiu nou: el s-a folosit de el până la sfârşitul vieţii, chiar şi când a slujit în biserică – într-atât îi devenise de scump şi drag. Fraţii mei au confecţionat din lemn o mică Răstignire, pe care noi o foloseam pentru a fi pusă pe pristol. Mai târziu tata a dus-o în biserică. Mobilierul era foarte simplu şi ne amintea de perioada primilor creştini. Deoarece nu exista niciun perete care să despartă altarul de restul camerei, eram cu toţii participanţi la săvârşirea Tainei. Multe sunt rugăciunile pe care preoţii le citesc în taină în altar, tata le rostea cu voce tare. Noi auzeam şi eram martori la tot ce se întâmpla în altar. Toţi cei prezenţi la slujbă erau consideraţi ca din familie. La fel şi copiii duhovniceşti ai tatei. Nimeni nu încerca să-şi demonstreze capacităţile muzicale. Totul se petrecea cu cea mai mare simplitate. Tata nu cerea niciodată de la noi ceva deosebit. Singurul lucru care trebuia respectat cu stricteţe era liniştea în timpul slujbei.

Interviu realizat de M. A. Holodnăi, apărut în revista „Rossiiskoe vozrojdenie” nr.64-65, 1995-1996

În limba română a fost publicat în volumul Pr. Prof. Gleb Kaleda – „Biserica din casă”

Transcriere de Andreea Tatiana

(subtitlurile aparţin SP)

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (2)

Sondaj pentru preotese

2011-09-19T23:21:00.000+03:00

Dragi preotese, am postat pe coloana din dreapta un mic sondaj de opinie referitor la întâlnirile între preotese şi utilitatea lor. Încerc să aflu care este părerea voastră despre acestea şi dacă merită investit în organizarea lor.

V-aş ruga să vă exprimaţi opţiunea votând varianta care vi se potriveşte (dacă variantele vi se par limitate, vă puteţi exprima pe larg aici). Iar în cazul în care consideraţi că astfel de întâlniri sunt / ar fi folositoare, ce subiecte credeţi că ar trebui atinse în discuţii? Aştept comentariile la subsolul acestei postări.

Mulţumesc. Să aveţi o săptămână binecuvântată!

Preoteasa Natalia

Chipuri de preotese: Natalia Păduraru – „Noi nu merităm Împărăţia lui Dumnezeu când ni se pare că suntem mai buni ca alţii”

2011-09-19T20:59:00.003+03:00

O frumuseţe asupra căreia timpul nu are putere

Interviu cu preoteasa Natalia Păduraru

Rotunjind vârsta onorabila de 81 de ani (chiar de ziua femeilor mironosite), preoteasa Natalia Paduraru ne-a impresionat prin dezinvoltura si prospetimea unui suflet tânar,combinate cu întelepciunea maturitatii. Am rugat-o la începutul acestui interviu sa-si aminteasca despre timpurile frumoase ale copilariei sale.

- M-am nascut în Soroca, am fost trei copii în familie. Tata lucra magazinier la o gara din Floresti. El era un intelectual, dar nu stia bine româneste si vorbea cu accent, din cauza aceasta era numit „bolsevic”. M-a trimis la scoala din gara aceea, unde erau într-o singura clasa elevi de diferite vârste. Când am trecut în clasa a 4-a, nu stiam nici tabla înmultirii. Tata a înteles ca daca ma mai tine la Rogojeni, apoi m-a pierdut. Si m-a trimis la Iasi, la un colegiu de 12 ani, cu studierea limbii franceze din prima clasa. Profesoarele erau maici frantuzoaice. Si noi am învatat a vorbi foarte bine aceasta limba. Dar la început îmi era foarte greu, am venit în clasa a 4-a si nu stiam nimic - nici matematica, nici gramatica! La orice observatie reactionam foarte bolnavicios. Odata, deoarece primisem nota 1, profesoara de franceza mi-a prins caietul pe spate si am umblat asa 24 de ore. Uneori se întâmpla sa nu-mi placa bucatele pe care ni le serveau - spanacul, spre exemplu, care-mi amintea de ceva foarte dezgustator. Si atunci una din maicile celea mi-a spus ca daca nu manânc, totul îi scrie tatei. Înghitind lacrimi si bând apa, am mâncat cu de-a sila totul, numai sa nu-i scrie tatei. De atunci, când vedeam spanacul sau alt fel de mâncare, necomestibil pentru mine, repede fugeam prima si o rugam pe sora sa-mi puna mai putin în farfurie.

Dupa liceu am dat la medicina la Bucuresti, eram deja casatorita si sotul fusese mobilizat pe front. Atunci, fiindca nu stiam ce sa fac, m-am gândit între timp sa studiez.

- Doamna preoteasa, o femeie crestina, cum poate combina dragostea fata de sot cu dragostea fata de Dumnezeu?

- (Dupa o pauza îndelungata) Stiti, foarte greu. Fiindca un sot trebuieste îngrijit nu numai cu mâncare, dar si sustinut moral, psihologic. Da eu… am cazut la examenul asta. Pentru lucrul meu îmi dadeam tot sufletul, dar pentru gospodarie - nimic…

- Pentru gospodarie, sau pentru sot?

- Dar pe sot îl neglijam de fapt. Si a fost un moment când el a ramas singur, fiind într-o perioada dificila a vietii sale - i se retrasese dreptul de a sluji. Apoi, si el si eu am stat la închisoare. Au fost fabricate diferite motive, dar cauza era una - propaganda religioasa.... Atunci, în acele 2 luni de detentie, am înteles un lucru: la judecata lui Dumnezeu va fi tot asa - o sa fim toti în iad cei care am gresit si nu ne-am pocait înaintea lui Dumnezeu, n-am constientizat ticalosia noastra. Dar eu personal am facut în viata foarte multe lucruri rele. De ce? Îmi parea ca fac bine. Asta este o întunecare a mintii, din cauza mândriei. Lucram bine, dar si ma mândream. Eram aparent foarte smerita, dar în sinea mea gândeam ca totusi suntem ceva - si eu, si sotul meu.

- Cât de greu a fost sa va pastrati credinta în perioada ateismului agresiv?

- Îmi amintesc cum ne-au facut o adunare la Spitalul Salvarii, fiind invitat un lector ateist. Atunci am fost chemata în fata auditoriului - se adunase tot colectivul spitalului - si rugata sa aduc dovezi despre existenta lui Dumnezeu. Dar mie mi s-a sters totul din memorie si am zis în sinea mea: Doamne, daca nu-mi amintesti ceva macar, o sa fac crestinatatea de râs. Si astfel, urcând scarile spre tribuna, mi-am amintit ce ne spunea odata un preot, pe când eram înca studenti - ca cea mai temeinica dovada a existentei lui Dumnezeu este poporul evreu. Noi atunci am ramas mirati, iar el ne-a explicat: toate popoarele se deznationalizeaza . Daca pleaca în Germania, Franta, el devine neamt, francez si asa mai departe. Dar nu tot asa se întâmpla cu evreii. Ei parca ar fi francezi, dar în esenta tot evrei ramân. Si eu am spus aceasta în fata celor adunati si am mai adaugat de la mine: „Avraam a primit binecuvântarea ca samânta lui va mosteni pamântul. Si acum uitati-va: în colhoz, în functie de maturatoare de strada, dereticatoare, acolo unde e munca mai grea, nu veti vedea evrei. Dar în medicina, în spitale - majoritatea sânt evrei. Si chiar aici, la noi, - am zis, - majoritatea sunt evrei. Ei, care au fost atâta timp gâtuiti si stersi de pe fata pamântului, astazi lucreaza, sunt calificati si-si au drepturile lor. Nu vi se pare ca aceasta este o confirmare a binecuvântarii pe care le-a dat-o Dumnezeu?” - ma adresez eu auditoriului, pornind în atac, ca sa scap de lectorul acela, caruia nu stiam ce sa-i mai spun. Atunci s-a lasat pentru un moment tacerea, apoi toti s-au sculat în picioare. Am crezut ca o sa ma împroaste cu ceva. Dar nu, ei vorbeau între dânsii, caci într-adevar erau majoritatea evrei. Mai apoi lectorul a venit la tribuna si a spus: „Vedeti, ea si aici îsi face loc de propaganda, dar atunci când noi nu suntem de fata?!”. Si-mi spune sa-i mai aduc si alte dovezi. Atunci eu i-am raspuns: „As putea sa va aduc o mie, dar tot D-voastra o sa spuneti ca fac propaganda religioasa. Acuma-i ora 12, zic, (dar adunarea începuse pe la 8.30) si bolnavii nostri, poate unii foarte gravi, ne asteapta. Iar noi suntem ocupati cu ceva, chipurile, foarte important. Daca vreti, putem discuta, dar în afara orelor de serviciu”. N-au avut ce sa-mi mai spuna. Însa printre hotarârile acelei adunari de pomina a fost si cea de a-mi lua diploma. Le-am spus ca pot sa-mi ia diploma, dar faptul ca Dumnezeu exista îl întelege oricine, chiar daca unii se sfiiesc sa declare! Si astfel am spart târgul atunci.

- Ne-ati marturisit ca în adolescenta ati fost educata în spiritul de a placea oamenilor, ceea ce cultiva fariseismul, lucru pe care l-ati înteles mai târziu. Dar cum poate fi atragatoare o femeie crestina, fara a dori sa placa cu tot dinadinsul?

- Cum poate fi atragatoare? Acum, când am ajuns la cei 80 si ceva de ani, va declar cu siguranta: este atragatoare daca este buna si blânda. Mântuitorul spune astfel: „Învatati de la mine, fiindca eu sunt blând si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre”. Din pacate, am înteles aceste lucruri cam târziu. În tinerete, însa, îmi pierdeam adesea controlul, nu ma mai supravegheam. Chiar sotul îmi spunea: „Tu stii ca esti mândra?” Eu, însa, nu recunosteam – cum, zic, când eu sînt cea mai smerita? Dar un lucru este sa stai asa ca mâta si sa vezi pe unde a intrat soarecele si cu totul alt lucru este sa fii într-adevar blând si smerit cu inima. Chiar mai deunazi m-am suparat pe o ruda de-a mea si-mi venea sa iau o ceasca si s-o arunc în ea. Dar mi-am zis: „Stii ce, mai retine-te si de data asta”. Dupa aceea m-am gândit si mi-am dat seama ca eu nici nu sunt crestina. Ar fi o mare ratacire sa-mi închipui ca as merita Împaratia lui Dumnezeu. Nu, noi nu meritam Împaratia lui Dumnezeu când ni se pare ca suntem mai buni ca altii. Daca acceptam acest gând, atunci ne-am prabusit în fundul iadului.

- Ce sfaturi ati mai putea sa le dati tinerilor, de la înaltimea experientei de viata pe care ati acumulat-o?

- Câtiva ani în urma, parintele Pavel de la Biserica "Sfântul Dumitru" din Chisinau spunea: „Nu dati sfaturi! În biserica este preot, trimiteti-i pe oameni la dânsul, ca el raspunde de toate”. Dar când ma pomeneam, eu de-acum am sfatuit-o ba pe una, ba pe alta. Mi-a trebuit multa vreme ca sa ma supraveghez si sa obisnuiesc a nu mai da sfaturi. Acum, când ma întreaba cineva ceva, îi raspund: „Asteapta pâna va veni parintele. Poate el nu e universal, dar daca tu te adresezi lui, apoi Duhul lui Dumnezeu, care lucreaza prin el, va descoperi cele privitoare la tine, adica cele ce-ti sunt folositoare”. Orice prieten sau vreo somitate în stiinta, în teologie, dar care nu-i preot, n-o sa te serveasca, fiindca acolo vorbeste eu-l personal al omului. Cred ca fiecare trebuie sa-si aiba duhovnicul lui. El nu trebuie ales la întâmplare, dar omul sa se roage lui Dumnezeu - Doamne, eu am nevoie de o calauza. Si se poate de gasit preoti. Chiar si cel mai rau preot, atunci când îti da dezlegare, se pomeneste în situatia de a se osândi mai întâi pe sine. Si pentru osânda pe care si-o asuma el, Dumnezeu îi descopera ce sfaturi sa dea. Asa ca fiecare ar fi bine sa aiba duhovnicul sau.

- Multi încearca sa înteleaga ce este întelepciunea. Dvs. ce ne puteti raspunde la aceasta întrebare?

- Întelepciunea este frica de Dumnezeu, cum scrie si în Sfintele Scripturi. Nu teama sa furi si sa te ascunzi de El. Nu, ci teama de a-l jigni. Ca Dumnezeu nu are tomuri de articole, pe care poti sa le uiti, dar are numai 10 porunci. Si aceste 10 pot fi respectate. Am o vecina, care-mi spune: „Eu nu pot sa ascund ceva de barbat, asa cum fac unele femei, ci ma sfatuiesc cu el în orice situatie. Bine, rau, dar hotarâm împreuna”. Apoi tot asa si noi trebuie sa ne apropiem de Dumnezeu si sa spunem: „Doamne, eu as vrea asa, dar tu spui altfel. Îndreapta-ma, schimba-mi mentalitatea cumva, ca sa nu-ti calc voia”. Si atunci Dumnezeu face treaba aceasta. Întelepciunea înca mai este smerenie. Dar nu smerenie ca a mea. Va spun, ca daca ati citi cartile de care am dat eu dupa 75 de ani, apoi v-ati speria! Mi-am dat seama ca toata viata m-am tinut de un principiu fals, adica de propria mea scoala. Mie-mi parea ca e bine - aha, înseamna ca te ghiftuiesc si pe tine cu ideile mele. Dar eu însami ma rataceam. Atunci am înteles ca pâna la 70 de ani eu nici nu m-am pocait cu adevarat. Si daca-ti dai seama de pacatele tale, atunci esti smerit - atunci nici nu te certi, nici nu-ti ceri drepturile, dar accepti tot si spui: „Doamne, primeste-ma cumva asa ca sa intru în anticamera tindei raiului. Dar numai cumva sa fiu cu Tine”. Si atunci se schimba toate în noi. Dar atâta timp cât noi vrem sa fim întelepti si înca sa-i învatam pe altii, atunci e vai de capul lor si de al nostru!

- Caracterul omului se formeaza din copilarie. Cum putem educa un copil în spirit crestin, astfel ca el, ajungând la maturitate, sa aiba o credinta vie, constienta?

- Copiii trebuie dusi de tare devreme la biserica. Si trebuie sa citeasca Sfânta Scriptura. Eu am doua nepoate si un nepot. Fetita cea mai mare a fiicei mele, pe atunci de vreo 14 ani, nu voia sa mearga la biserica. Si-mi spune fiica-mea: „Ce sa fac cu fata asta, ma tem ca se va lepada de Dumnezeu”. Atunci eu i-am zis sa le lase la mine pe ambele, cea mai mica avea 5 anisori. Am început a citi cu ele din Sfintele Scripturi si le mai explic, mai întreb ceva. Si asa citim noi câteva duminici la rând când, într-o buna zi, aud: „Nu, bunico, data trecuta ai spus altfel!” Atunci eu îi propun sa mai citim înca o data si sa vedem cine are dreptate. Si iata ca nepotica a absolvit scoala, mai întâi a intrat la o scoala de meserii, la croitorie, caci mai înainte de a fi om mare, e bine sa fii macar om mic. Între timp, s-a deschis Academia Teologica si ea a candidat acolo. A reusit, fiind a treia pe lista. Acum e casatorita, are copii, dar ce i s-a altoit din copilarie, a ramas. Asa ca trebuie sa le citim copiilor Biblia nu când se vor însura sau se vor marita, sau când o sa fie bunici, dar înca din clasele primare. Dar profesorii ar trebui sa fie de o tinuta înalta morala si duhovniceasca. Adica smeriti, sa aiba un duhovnic care sa-i calauzeasca, atunci societatea s-ar schimba.

- Credeti ca o femeie crestina poate influenta mult mediul din jurul sau? Si cum poate face acest lucru?

- Nu va pot da exemplul meu, fiindca eu am vrut sa schimb lumea si m-am certat cu toti (râde). Si acum se uita la mine fiecare si zice - o vezi, sterge-mi-o. De ce? Fiindca n-am avut tactul necesar si am pornit-o dupa 70 de ani. Nu degeaba ne scot la 55 de ani la pensie. Eu vorbesc foarte serios, fiindca noi ne uzam … Asa ca trebuia sa încep pâna la 55. Dar cred ca o femeie multe poate, daca se schimba mai întâi pe sine si se roage lui Dumnezeu. Si trebuie sa aiba neaparat un duhovnic serios, mai subliniez odata acest lucru. Daca nu-l are, sa se roage ca sa-l aiba. Caci Dumnezeu, care a facut mintea, urechea noastra, comunica cu noi cu mult mai repede decât credem.

- Va multumim din tot sufletul. V-am ascultat cu mare placere si mai asteptam si alte întâlniri pe viitor.

Interviu realizat de Alina Grigorascenco, apărut

în Curierul ortodox, iulie 2002

Urările doamnei preotese Natalia Paduraru – secrete de viaţă lungă şi fericită

Ce le doresc eu oamenilor în aceasta perioada a sarbatorilor? Sa ajunga crestini si sa citeasca cel putin o singura data Biblia. Poate va pare ca intru ca o habotrnica în religie, dar nu e asa. O sa va explic de ce.

Toata lumea doreste sa fie bogata. Exista un secret care-i foarte mic dar e sigur, actioneaza fara gres si daca citesti toata Biblia, apoi îl descoperi. Si anume – sa dam lui Dumnezeu zeciuala. Evreii pe vremea lor duceau la Ierusalim zeciulala – adica a 10-a parte din câstigul lor. Iar noi n-avem nevoie sa ne ducem asa de departe, ci trebuie sa dam la saraci si la Biserica.

În al doilea rând, toata lumea doreste sa traiasca mai mult. Eu spre exemplu, traiesc mai mult decât multi altii – am deja 82 de ani - stiti de ce? Într-o zi m-am suparat pe duhovnicul meu si i-am spus ceva si el mi-a raspuns – stiti ceva, de aceea mata ai trait atâtia ani, ca sa ai vreme sa te pocaiesti. Dar eu m-am gândit atunci – eu sa am nevoie de pocainta? Nu ma cunosti mata, nu stii ce “fruct” ai în fata. De atunci au trecut vre-o 14 ani si închipuiti-va ca eu am descoperit în biografia mea atâtea pacate, ca n-am posibilitatea nici sa le scriu – plus la toate nici nu vad bine. Pai iata, spuneam de secretul unei vieti lungi este pocainta în primul rând si în al doilea – postul. Dar e bine ca Dumnezeu mi-a dat atâta timp ca sa ma pocaiesc, caci iata ca atâtia oameni mor de tineri, iar eu înca merg, slava Domnului si pot sa ma duc la biserica. Atât ca sunt nevoita sa-mi scriu pacatele pe o foita, caci le uit.

Foarte multi oameni azi îsi pun speranta în tratamente, mai ales folosind metode noi de diagnostic si cele mai moderne preparate. Vreau sa va spun cu toata seriozitatea, ca medic ce am profesat timp de mai mult de 30 ani în medicina, ca cea mai buna modalitate de a ne însanatosi este postul. Cunosc multe cazuri când oamenii care au postit mult, la anumite boli – de inima, ale aparatului digestiv - s-au facut complet sanatosi si au trait înca multi ani dupa boala aceasta care era la punctul ei critic. De aceea zic sa nu neglijati citirea Bibliei, caci toate aceste lucruri utile le aflati anume de acolo.

Si înca unul din secretele vietii fericite ce-l aflam din aceasta Carte a Cartilor, este cel al relatiei armonioase în familie si cu toti cei din jur. E simplu de asemenea – trebuie sa ne învatam a iubi. Iar aceasta ce înseamna – sa nu ne iritam pe lucruri de nimic, sa fim îngaduitori si rabdatori. Asa cum ne învata si Apostolul Pavel în epistola sa catre Corinteni, capitolul 13: „Chiar daca asi vorbi în limbi omenesti si îngeresti si n-asi avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zânganitor. Si chiar daca asi avea si darul proorociei si asi cunoaste toate tainele si toata stiinta si de asi avea atâta credinta încât sa mut muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt... Si de asi împarti toata avutia mea si de asi da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea îndelung rabda, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste raul....Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata...”

Sunt niste cuvinte simple, scrise de niste pescari, de niste oameni fara licenta, dar care merg la inima omului. Si daca noi am da atentie numai la acest capitol din Sfânta Scriptura, apoi familiile noastre ar deveni niste cuibusoare de rai!

Articol apărut în Curierul ortodox

Prezbitera Chiriachi Ţituridu – preoteasa cea milostivă

2011-09-19T20:45:00.001+03:00

Aceasta s-a născut în 1870 şi s-a căsătorit în 1890 cu Gheorghe Ţituridu, care a fost hirotonit preot şi a slujit în satul lor, Ţopli din Pont. Au dobândit şase fiice şi un fiu, care a murit de mic.

Preoteasa Chiriachi era simplă, foarte evlavioasă şi foarte milostivă. Suferea şi plângea când vedea nefericirea oamenilor. Avea întotdeauna deschisă uşa casei ei, locul în care cei săraci şi flămânzi găseau mâncare şi căldură, iar cei străini, loc de găzduire.

În anul 1903 părintele Gheorghe s-a mutat împreună cu familia sa în satul Atara sau Azanta din regiunea Sohum (Georgia). Era singurul preot din acel ţinut unde trăiau mulţi refugiaţi greci. Liturghisea, boteza, cununa şi citea bolnavilor rugăciuni. În casa sa îşi găseau scăparea zeci de refugiaţi care "nu aveau unde să-şi plece capul" . Preoteasa cea milostivă frământa neobosită, gătea şi îi hrănea pe săracii care îşi găseau scăparea la casa lor. Îi iubea şi îi mângâia ca pe copiii ei. Pentru că nu încăpeau toţi în micuţa lor căsuţă, a cerut părintelui Gheorghe să facă o casă de oaspeţi mare. Astfel, putea găzdui acolo până la o sută de persoane.

Evlavioasa preoteasă, în timp ce hrănea atâtea guri flămânde, ea însăşi postea în fiecare zi până la ceasul al nouălea din zi (ora 3 după-amiază). Până la Vecernie nu mânca şi nu bea nimic. Mergea la biserică, lua anaforă şi apoi mânca. Carne sau alte mâncăruri de frupt nu mânca niciodată, ci doar verdeţuri şi fructe.

Odată, pe când trecea împreună cu părintele Gheorghe pe lângă cimitirul din Suhum, a cerut ca atunci când va muri să fie îngropată acolo. Preotul s-a mirat, fiindcă era tânără, având în jur de 40 de ani. Peste câteva zile s-a îmbolnăvit şi a murit. Atunci au îngropat-o în acel cimitir, potrivit dorinţei ei.

La 7 ani de la adormirea ei s-a arătat părintelui Gheorghe în vis şi i-a zis: "Şapte ani de zile nu te-ai îndurat de mine, ci m-ai lăsat sub pământ. Să vii să mă scoţi!". Acest vis l-a avut în repetate rânduri. Un monah de la Mănăstirea NovaFon din Tranda vedea în fiecare seară o lumină pogorându-se pe mormântul ei şi auzea o voce spunându-i: "Să vii la mormântul meu ca să mă scoţi de acolo!"

Într-adevăr, s-a săvârşit mutarea Moaştelor ei şi atunci au văzut cu toţii osemintele ei curate, iar sub ele se afla apă. O bună mireasmă a umplut locul acela şi cu uimire au observat că mâna cea dreaptă, pe care purta verigheta, urechea şi inima ei erau nestricate, iar celelalte oseminte erau galbene ca ceara.

Mâna şi inima le-a luat călugărul din Tranda, pe când celelalte oseminte se păstrează la Sankt-Petersburg.

Sursa: "Asceţi în lume I" - Ieromonahul Eftimie Athonitul, ed. Evanghelismos, 2009

Preoteasa de azi, văzută de presa laică

2011-09-12T23:12:00.001+03:00

În limbajul specific, adesea ironic şi plin de greşeli, dar... intersant de văzut şi această perspectivă:

Preoteasa Rodica Socolan

Ce fac preotesele din ziua de azi
Preoteasa Rodica Socolan a îmbrăcat preoţii din tot Ardealul
Veşmânt brodat de preotese pentru ÎPS Iustinian
Sibiu: Alina Negrea - doamna preoteasă este medic stomatolog
Antidot la feminism (cu o notă finală puţin misogină?)

Semnalări primite de la... Andreea Tatiana :). Mulţumim!

Preoteasa Natalia

Despre preoteasă...

2011-08-24T20:00:00.003+03:00

"Preoteasa trebuie să fie o soţie pe deplin ascultătoare întru toate, supusă, smerită, evlavioasă, să-l respecte pe soţ ca şi femeile din sat să ia exemplul ei şi să le îndemne ca să-şi iubească soţii; să fie respectuoasă şi să-i caute cinste întotdeauna preotului. Nici un fel de ieşire să nu aibă, mai ales fiind de faţă cineva străin, chiar şi servitorul din casă. Preoteasa trebuie să aibă de exemplu pe Sarra, care pe soţul ei îl numea „Domnul meu”. Să aibă de exemplu pe Rebeca şi Rahila şi pe Sfânta Ana, care au fost ascultătoare întru toate soţilor şi numai aşa au putut dobândi de la Dumnezeu binecuvântarea de naştere de prunci.

Preoteasa trebuie să-şi dea seama întotdeauna că preotul este slujitorul lui Dumnezeu şi are de dus la mântuire toate sufletele din enoria sa precum şi sufletul ei şi al copiilor.

Preoteasa nu trebuie să-l supere pe preot cu diferite ambiţii personale atunci când se pun în calea lui obligaţii parohiale care privesc sufletele credincioşilor, Biserica şi Persoana Dumnezeirii. La astfel de ocazii, preotul trebuie să fie ajutat de către ea, şi nu împiedicat, şi nici supărat.

Preoteasa trebuie să fie convinsă religios, ca să poată convinge pe cei reci în credinţă şi să dea exemplu tuturor prin faptele credinţei: prin post, prin rugăciune, prin participare la biserică în fiecare duminică.

Preoteasa trebuie să fie o bună mamă şi cu dragoste de a avea prunci, pe cât îi este dată binecuvântarea de sus, şi astfel va putea da sfaturi celor tinere de a fi mame bune, de a naşte şi de a creşte prunci, iar celor bătrâne dacă au ucis prunci şi nu s-au căit pentru acest mare păcat, să le arate greşeala şi ce pedepse le aşteaptă.

Preoteasa poate să fie o bună îndrumătoare a moaşelor, care adesea ucid copii, cât de mare păcat este şi să renunţe la astfel de păcate. Să întoarcă de la păcat pe femeile care practică: vrăjitoria, descântatul, ghicitul, arătându-le ce pedeapsă le aşteaptă. Stârpirea acestor păcate ar aduce foloase nespus de mari, în munca şi misiunea preotului.

Preoteasa trebuie să ştie cum să-şi educe şi cum să îndrume pe copiii pe care-i are: de a fi respectuoşi cu toată lumea, de a fi smeriţi şi cuminţi, dând exemplul cel bun copiilor din parohie.

Preoteasa trebuie să ştie rugăciunile ce trebuie să le zică copiii şi să-i înveţe a se închina seara şi dimineaţa, de a mulţumi la masă, de a-i pregăti să meargă în sărbători şi duminici la biserică. Să-i înveţe să postească, să se spovedească şi să se împărtăşească în posturi.

Preoteasa trebuie să fie o grabnică ajutătoare a celor sărmani, orfani, văduve, cerşetori. În casa ei să stea la masă împreună cu preotul şi copiii ei şi aceşti oameni, ori de câte ori vor veni. Atunci va arăta adevărata dragoste faţă de ei. Să nu se îngreţoşeze de nimeni, căci aceştia vor fi arătătorii faptelor noastre la judecata de apoi, şi plată potrivită după faptă vom lua (Matei 24.)

Preoteasa trebuie să îngrijească de curăţenia Sfântului Locaş, a lucrurilor Sfinte şi de starea veşmintelor. Odată pe săptămână să aibă în program aşa ceva antrenând şi pe femeile din sat. Iar cele ce lipsesc prin femeile de bine, să le procure. Şi astfel să facă din Sfântul Locaş un loc sfânt şi frumos împodobit, la care cu drag să vină poporul la slujbă. De asemenea şi de cimitir să se îngrijească, de florile dimprejurul bisericii şi de pe morminte să fie tot în grija ei.

Preoteasa trebuie să se facă cunoscută ca fiind o femeie harnică şi o bună gospodină. Să fie model de curăţenie, de hărnicie şi de dăruire pentru învăţarea tuturor. Căci învăţând lucrul, poate învăţa şi pe cele religioase şi astfel va ajuta pe preot în misiunea sa.

Preoteasa se poate informa de la femeile din sat despre abaterile de la credinţă, despre trecerea enoriaşilor la alte secte, despre săvârşirea unor păcate mari şi grele: desfrânarea, furtul, vrăjitoria, uciderea pruncilor, trăirea în concubinaj, divorţuri, şi să caute să îndrepte, să anunţe şi pe preot de a lua măsuri din vreme pentru a nu se înmulţi răul.

Preoteasa să caute să cunune şi să boteze la oamenii săraci dând daruri şi mai ales, să fie prezentă între cei necăjiţi cu ajutorul şi între cei avuţi cu sfatul, de a fi pe această cale de ajutor şi curăţenie sufletească.

Preotul să-i dea preotesei cinstea cuvenită, s-o apere, s-o îmbrace, s-o hrănească, s-o ajute în munca ei, s-o îndrume ca pe o fiinţă mai slabă şi să-i dea întotdeauna atenţie. Astfel făcând şi unul şi altul, rodul muncii va fi cel aşteptat de pe urma unei astfel de familii."

din Pr. Ioan V. Argatu - "Ne vorbește părintele Ilarion Argatu - PE TREPTELE SUIRII CĂTRE CER", tipărită cu binecuvantarea IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Editia a 3-a, Editura "Mila Crestina", 2011

Sursa: http://www.parinteleilarionargatu.ro

(Notă)

Cuvântul "trebuie" mi se pare inutil împovărător în ceea ce priveşte slujirea preotesei, mai ales că această slujire nu este primită printr-un act liturgic, cum este hirotonia preotului. Poate ar fi mai degrabă potrivit un "ar putea să...". De exemplu, în cazul: "Preoteasa trebuie să îngrijească de curăţenia Sfântului Locaş...". Eu nu cred că "trebuie". Poţi să faci asta şi e foarte bine dacă poţi. Poţi să încerci să împlineşti acest lucru renunţând la alte lucruri nefolositoare. Dar dacă ai 6 copii pe care îi creşti singură sau un serviciu care abia îţi lasă timp pentru îngrijirea casei, nu cred că trebuie să ai coşmaruri că nu dai tu cu aspiratorul prin biserică. Curăţenia în biserică poate fi rodul colaborării femeilor din parohie sau se poate găsi o altă soluţie, în funcţie de situaţia din fiecare parohie.

Ca să împlineşti TOATE cele scrise mai sus ca obligaţie mi se pare că nu este posibil decât dacă eşti casnică şi nu ai foarte mulţi copii. Or, astăzi, majoritatea preoteselor au serviciu; dacă nu au, au destul de mulţi copii; multe sunt departe de părinţi sau socrii şi nu au ajutor în creşterea copiilor. Etc.
E nevoie să discernem între moralitatea cerută preotesei, care este aceeaşi cu cea cerută oricărei femei creştine (şi ţine de iubirea de Dumnezeu cu tot ceea ce decurge din aceasta), şi diversele activităţi pe care preoteasa le poate întreprinde în parohie.
Preoteasa Natalia

Numirea în parohie

2011-08-24T18:08:00.002+03:00

"Problema numirii într-o parohie este o problemă foarte dificilă, atât pentru ierarh, cât şi pentru candidat. Dacă un ierarh nu cunoaşte bine parohia şi nici pe candidat, atunci poate fi înşelat în aşteptările sale, adică nu va reuşi să pună omul potrivit la locul potrivit. Deci rezultatele se vor vedea pe parcurs.

Mai sunt unii candidaţi care fac presiuni din exterior pentru a-l determina pe ierarh să-l numească în parohia pe care o doreşte, chiar dacă n-o merită. Este o mare greşeală şi poate aduce multă pagubă Bisericii şi mântuirii credincioşilor. Aceştia nu lasă pe Dumnezeu să-şi facă lucrarea Sa, ci se silesc cu lucrarea lor."

Sursa: http://www.parinteleilarionargatu.ro

Despre copiii preotului...

2011-08-24T18:00:00.001+03:00

"Copiii preotului trebuie să ştie că omul bătrân este bunicul lor, iar cei de-o seamă cu ei şi cei mai mari ca ei ori mai mici sunt fraţii lor. Că ei au datoria să-i ajute, să-i iubească şi să-i respecte. Prin astfel de copii se va întări dragostea satului faţă de familia preotului şi la rândul ei va fi respectată, fără a mai cere aşa ceva.

Copiii preotului să nu fie izolaţi de copiii satului. Împreună să fie la joacă şi împreună apoi la şcoala primară, secundară şi universitară. Toţi copiii să formeze o familie, bazată pe dragoste desăvârşită. Desigur, ochiul părinţilor asupra copiilor va fi treaz, ca să nu înveţe ceva răutăţi. Unde va vedea aşa ceva, nu trebuie a-i izola pe copii unii de alţii, ci de a căuta şi a stârpi izvorul acelui rău. Pentru aceasta, pe acei copiii cu deprinderi rele, să-i aducă în casa sa, să-i pună la masă şi apoi cu duhul blândeţii şi părinteşte să li se dea învăţătura cea sănătoasă. Prin aceasta se va stârpi un rău în devenire din parohie şi acest lucru este mare. Iar cei ce-şi izolează copiii, arată pe deoparte incapacitatea de a putea da învăţătură bună, iar pe de altă parte lipsa de interes şi de dragoste faţă de enoriaşi. Când copilul unei familii va fi luat în casa preotului, va fi hrănit şi apoi învăţat acel copil va spune acasă şi atunci părinţii se vor bucura că preotul le iubeşte copilul şi se vor lăsa chiar ei înşişi de acele apucături. Şi astfel prin copii se poate face o mai bună pastoraţie, cu mai mare efect decât dacă s-ar adresa direct lor. S-au văzut situaţii cum familii întregi au fost dobândite la creştinism sau la calea cea adevărată, numai pentru faptul că preotul a stat de vorbă cu pruncii satului, s-a jucat cu ei, le-a dat dulciuri şi jucării. Astfel a făcut şi Mântuitorul Iisus Hristos. El întotdeauna a iubit copiii, îi lua în braţe, îi săruta şi-i binecuvânta, zicând: „lăsaţi copiii să vină la Mine”.

Enoriaşii te judecă pe tine ca preot fără păsuire de multe ori după copii: dacă ai copii, câţi copii ai, cum îi educi şi dacă îi iubeşti. De aceia preotul va trebui să fie exemplu pentru cei căsătoriţi după porunca lui Dumnezeu dată la creaţie: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facerea 1,28).Unii dintre credincioşi se opresc de a da naştere la copii motivând că nu vor avea cu ce-i hrăni, cu ce-i îmbrăca şi că vor fi muritori de foame. Preotul prin exemplul său, având mai mulţi copii, va anula această falsă părere justificată, pentru că hrana şi îmbrăcămintea o primim de la Dumnezeu, căci scris este: ”Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, sau ce veţi bea, că ştie Tatăl vostru Cel din ceruri de ce aveţi nevoie ci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Mat.6,25).De aceea, preotul trebuie să fie un împlinitor al Legii, a cărui predicator este, că scris este: ”Voi sunteţi sarea pământului, iar sarea de se va strica, cu ce se va mai săra?” (Mat.5,13)şi ”Voi sunteţi lumina lumii.., Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mat.5,17-16).Aşadar, preotul trebuie să fie un exemplu în această privinţă. Dar nu este de ajuns a fi numai atât, ci el trebuie să fie un tată bun.

Copilul de preot trebuie să fie model de respect pentru enoriaşi, să fie iubitor cu copiii de seama lui şi bine educat. Preotul trebuie să vegheze asupra felului cum se joacă cu copiii din sat şi să-i îndrume. Trebuie să-i supravegheze la rugăciunile pe care le fac şi să se îngrijească din aproape de educaţia religioasă, îndeletnicindu-se cu rugăciunea. Învăţământul şcolar să fie bine aprofundat, pentru a fi un element capabil de a trece cu succes prin şcoli. Să fie obişnuiţi cu biserica, cu cinstirea ei, a lucrurilor sfinte şi cu toate practicile religioase. Acolo unde un copil de preot, nu cunoaşte aşa ceva va ajunge să fie potrivnic şi chiar duşman Bisericii. Şi dacă un copil din popor fără trăire religioasă va ajunge să se ridice contra Bisericii nu poate face atât de mare rău, pe cât poate face un copil de preot, vorba lui potrivnică cade ca plasa de peşti. De aceea preotul, ca tată, trebuie să fie numai ochi şi urechi pentru fiii lui, mai ales la educaţia religioasă. Se ştie din cuvintele Sfintei Scripturi că fiul toate le învaţă de la tată, ceea ce face tatăl va face şi fiul: „Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce Tatăl le face, acelea şi Fiul le face întocmai” (Ioan 5,19).De aceea, se cere mai întâi ca tatăl să fie model de cinstire, iubire şi respect faţă de cele sfinte, cu convingere absolută atât prin vorbe cât mai ales prin fapte. El trebuie să urmărească pe copiii săi, atât pe la şcoli, cât şi pe la petreceri. Să obişnuiască copiii cu lecturi biblice şi morale. În felul acesta se cere să aibă o bibliotecă. Să aibă copilul cunoştinţe din toate domeniile, ca să poată să-i fie un colaborator la munca lui în mijlocul enoriaşilor. Să-i obişnuiască cu cântările la strană împreună cu dascălii, să facă cor la biserică să citească Cazania, vieţile Sfinţilor. Copiii preotului să fie model de iubire a săracilor şi cu milă şi duioşie spre ei. Să aibă simţul dreptăţii bine crescut în ei şi respectul faţă de toţi enoriaşii. Acestea de le va cultiva un preot în copiii săi atunci şi-a atins scopul de adevărat preot."

Sursa: http://www.parinteleilarionargatu.ro

Despre familia preotului...

2011-08-24T17:21:00.001+03:00

"Cauza relelor ca şi cauza îndreptărilor într-o parohie poate fi şi familia preotului. Familia preotului este icoana la care se uită poporul, nu numai la cele spuse de el în biserică, la predică sau la diferite ocazii. Adesea se vede că, îndată după instalarea familiei preotului în parohie, casa îi este vizitată de persoane neaşteptate, fie că vin cu diferite întrebări şi nelămuriri, fie că aduc câte un mic dar şi aceasta se întâmplă mai cu seamă în zilele de post.

Adesea s-au văzut cazuri, când femeile din sat vin să ispitească dacă preotul şi familia lui postesc, stând de vorbă cu preoteasa timp mai îndelungat ca să descopere dacă pe foc se fierb fasole sau ceva carne. Femeile tinere caută cu vorbe meşteşugite să afle dacă soţia preotului întrebuinţează diferite metode pentru a nu avea copii; mai iscodesc să-i vadă lucrul şi lucrurile din casă, dacă este armonie între soţi şi cum îşi cresc copiii. Şi astfel se conving de este corelare între ceea ce predică părintele şi ceea ce face şi cum trăieşte. Dacă cuvântul preotului va avea putere în faţa credincioşilor, de multe ori acest lucru îl hotărăşte exemplul familie sale.

Preotul trebuie să fie un soţ foarte bun, în toate împrejurările cu soţia, pentru a nu da exemplul rău, celor ce îi privesc."

Sursa: http://www.parinteleilarionargatu.ro

Familia preotului (4)

2011-08-19T22:49:00.000+03:00

8. Nu este normal ca soţia să ignore cu desăvârşire starea veşmintelor preoţeşti ale soţului, lucru de care se ocupă cu cea mai mare bucurie multe din enoriaşele lui. Uneori aceasta provoacă la aceste femei o stare de „îndrăgostire” bolnăvicioasă pentru preot şi la condamnarea preotesei: „sărăcuţul, matushka nu se îngrijeşte deloc de el”. Hainele preotului trebuie să rămână pe seama preotesei şi numai ea, eventual, poate să apeleze la ajutorul cuiva.

Familiile preoţeşti trebuie să fie libere de tutela enoriaşilor. Se poate cere ajutor în treburile casnice numai de la rude, iar cel mai bine de la prietenii cei mai apropiaţi. Familia trebuie să facă totul singură (cumpărături, treburile din casă etc..) sau să apeleze la ajutorul prietenilor. Nu e bine ca după slujba de seară, preotul să roage o enoriaşă mai în vârstă să cheme taxiul, iar apoi, împreună cu toţi membrii familiei, să urce în maşină şi să plece acasă. Desigur dacă există posibilitate, el are nevoie de o maşină a lui pentru că trebuie să reuşească să citească pravila înainte de a începe Liturghia, dis-de-dimineaţă să fie în biserică, iar după slujbă să se ocupe de alte treburi în biserică, care necesită prezenţa lui. Este mai corect ca unul din fiii mai mari să fie trimis să cheme un taxi.

Dacă într-o parohie bogată se obişnuieşte să se facă cadouri din partea enoriaşilor sau prietenilor sau se aduce ajutor umanitar, copiii preotului riscă să devină dependenţi de bunuri materiale, pierd capacitatea şi dorinţa de a aprecia unele lucruri etc., sau dispare limita: „vor mai aduce”, „voi primi şi alte daruri”.

E necesar ca în familiile preoţeşti copiii să ştie să ofere singuri şi să aibă grijă de alţii. Existau mulţi preoţi a căror biserică aducea un venit bun, dar care preferau să rămână săraci: tot ce primeau era împărţit la săraci.

Copiii preoţilor trebuie să se obişnuiască să fie modeşti atât în necesităţile personale, cât şi în îmbrăcăminte. Trebuie să menţionăm că situaţia materială a clericilor este diferită şi există mulţi preoţi care au nevoie de ajutor din partea celor mai înstăriţi, iar bisericile lor necesită reparaţii serioase.

9. Este nedorită introducerea în casa şi în familia preoţilor a unor persoane străine. Acordându-le un ajutor mai mic sau mai mare, ele cred că au dreptul la atenţie din partea preotului, iar dacă găsesc că nu li se acordă atenţie suficientă, scot bârfe, care de obicei sunt departe de a fi adevărate. Sunt multe exemple dintre acestea care au dus la consecinţe grave. Fiţi atenţi!

Anumite probleme sunt create de „cucoanele” din biserică. Cele mai periculoase sunt mai ales fetele bătrâne, care participă activ la viaţa bisericii. Ele se consideră persoane cu o înaltă trăire duhovnicească, cu experienţă de viaţă; le place să-i înveţe pe toţi, inclusiv şi pe preoţi; caută insistent să câştige încrederea preotului şi a familiei lui, iar după ce au obţinut ce au dorit încep să comande şi să le înveţe pe preotese cum să crească copiii, cum să-şi îngrijească soţul; răspândesc zvonul cum că „matuşka mai mult îl încurcă pe părintele nostru drag”…

Aici găsim mai multe cauze: şi eşecul vieţii personale, mândria şi lipsa de smerenie. Acestor persoane le place să inventeze tot felul de activităţi în biserică şi în parohie, la care ele trebuie să participe singure alături de părintele, iar preoteasa, desigur, este datoare să stea acasă cu copiii. Aceste cucoane caută să împlinească toate obligaţiile pe care trebuie să le facă numai preoteasa: să-i aducă de mâncare preotului între slujbe, să spele reverenda sau să-i coasă mânecuţele etc. De multe ori ele pretind situaţia de prieten de familie şi nicidecum de fiică duhovnicească, iar faţă de preoteasă adoptă un ton poruncitor. Uneori este mai plăcut să discuţi cu ele pe diferite teme, decât cu preoteasa, împovărată de treburile casnice şi de grijile pentru copii. Apariţia acestui simptom este un semn rău, mai ales că tema preferată de discuţie a acestor cucoane este că preoteasa nu este demnă de un astfel de bărbat. De câteva ori autorul s-a confruntat cu astfel de informaţii, răspândite de unele enoriaşe.

Există şi o altă categorie de cucoane, care nu caută să povăţuiască preotesele şi nici nu se străduie să le înlocuiască, ci pur şi simplu stau în biserică şi pândesc momentul potrivit când ar putea oferi preotului fie şi cel mai neînsemnat serviciu, caută să ocupe locul de cea mai apropiată fiică duhovnicească, care are nevoie mai mult decât oricare altă persoană de îndrumarea şi sfatul preotului. Uneori aici se observă şi o îndrăgostire uşoară, inconştientă.

O astfel de persoană vine la toate slujbele duhovnicului său, numai dacă nu i se cere o prezenţă la serviciu. Nu o interesează ce se întâmplă acasă, cum se simt părinţii bătrâni. Copiii alteia se întreabă: „De ce trebuie să mergi şi mâine la biserică? Părintele X mâine nu slujeşte” şi rostesc numele duhovnicului mamei. O a treia zi, lăsând toate grijile casei pe seama soacrei bolnave, se grăbeşte să ajungă cât mai repede la preot ca să-l ajute în treburile casnice. Acest gest provoacă certuri între socrul şi soacra ei şi nu întăreşte nicidecum relaţiile ei cu soţul. O a patra îşi lasă bunica în voia sorţii şi aleargă să ajute o altă bătrână, despre care i-a vorbit duhovnicul: iar ca să-şi îngrijească propria bunică bolnavă nu are timp. Aceasta este o simplă „obligaţie” omenească, iar bătrânica se grăbeşte să o arate pe tânără în lumina unei fete smerite, atente şi tandre. A cincea lasă mâncarea neterminată şi camera nearanjată şi aleargă acasă la preot ca să-i gătească cina.

Uneori se întâmplă ca între aceste femei, ca şi între copii, să izbucnească gelozia.

Duhovnicii trebuie să înlăture aceste fenomene, folosind chiar şi puterea duhovnicească. Ei sunt datori să întărească propriile lor familii, dar şi cele ale enoriaşilor lor, oricare ar fi situaţiile. Un preot cu experienţă, observând la una din fiicele sale duhovniceşti primele semne de îndrăgostire, i-a propus să-şi găsească alt duhovnic.

Fiii şi fiicele duhovniceşti trebuie să-şi iubească preoţii duhovnici, să se roage pentru ei, împlinind prin aceasta poruncile Apostolului Pavel: „aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri” (Evr. 13, 7); „Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc pentru voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc; şi pentru lucrarea lor, să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare” (1 Tes. 5, 12-13). Îndrăgostirea unor femei sau cochetăria cu un preot sunt absolut interzise. Nimeni să nu uite că preotul este preot şi nimeni nu are dreptul să-i tulbure familia. Femeile care uită acest lucru trebuie alungate – cum îl povăţuia un arhiereu pe un tânăr candidat la preoţie. „Pentru noi, spunea o actriţă de dinainte de revoluţie, reverenda preoţească este la fel de atrăgătoare ca şi uniforma unui ofiţer.” Se pare că această categorie de femei este singura faţă de care preotul poate să-şi manifeste mânia. Să ne amintim de Hristos care i-a alungat pe vânzătorii din templu cu biciul (In. 2, 13-16).

Uneori tinerii preoţi sunt asaltaţi de fete, chiar şi necredincioase. Ieromonahul Nicodim (Rotov, viitorul mitropolit al Leningradului), în tinereţe era un bărbat frumos, încât a fost nevoit să ceară să fie transferat la altă parohie, deoarece tinerele din sat îl urmăreau peste tot, chiar şi până la casa unde locuia. Rugămintea lui a fost îndeplinită.

10. Preotul-duhovnic, prin puterea rangului şi a stării lui, trebuie să-i întâmpine şi să-i asculte pe toţi care vin la el cu necazurile, durerile şi păcatele lor. Înaintea pristolului el înalţă lui Dumnezeu „...necazurile omeneşti (...)bolile bătrânilor, lacrimile pruncilor, jurămintele fecioarelor, rugăciunile văduvilor şi umilirea orfanilor.”[1]

Rugăciunea preotului este mai întâi de toate o rugăciune pentru lume. O atenţie deosebită trebuie să acorde preotul fiilor săi duhovniceşti, pentru care, uneori, el poate să sufere şi să se roage mai mult decât pentru proprii lui copii. Pentru ei mai mult decât pentru copiii lui, el va da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Câteodată, preoteselor le vine greu să înţeleagă acest lucru.

11. Casa preotului este o biserică, este chilia lui, în care el prinde puteri, se roagă şi se pregăteşte pentru slujbele bisericeşti. Prin propria lui familie el trebuie să dobândească experienţa de a întemeia biserici din casă. O soţie înţeleaptă este întotdeauna un sprijin de nădejde, care îl va ajuta să poarte crucea preoţiei. Ea este împreună moştenitoare a harului vieţii, este prietenul şi sfetnicul lui, şi care, la rândul ei, se îmbogăţeşte cu experienţă duhovnicească. Iar soţia rea poate fi o piedică în activitatea pastorală a unui preot.

***

Preotul, mai mult ca oricare altă persoană, este dator să întemeieze biserica din casă; ea are menirea să-i devină sprijin, cel puţin psihologic, în slujirea lui. Cu părere de rău, nu toţi reuşesc să-şi întemeieze biserici acasă. Calea preotului este grea şi spinoasă. Alte căi mai uşoare nu există. Calea aleasă de el este cea a crucii.

În canonul de pocăinţă pentru preoţi şi arhierei, care se citeşte înainte de Liturghie, se spune: „Dăruieşte-mi, Bunule, ca până la sfârşit să mă răstignesc împreună cu Tine şi prin aceasta să aduc Ţie jertfă bine plăcută” (Cântarea 9).

„Doamne Mult milostive, revarsă prin Duhul Tău cel Sfânt iubire curată, ca să mă alătur Ţie, aşa precum şi Tu Te-ai lipit de Cruce şi prin aceasta să mă răstignesc împreună cu Tine înaintea Tatălui Ceresc” (Cântarea 3).

Din volumul „Biserica din casă” - Pr. Prof. Gleb Kaleda

Transcriere de Andreea Tatiana

[1] Din rugăciunea Sfântului Ambrozie al Mediolanului, pe care preotul o rosteşte înainte de Liturghie.

CUM trebuie aranjata o REVERENDA

2011-08-10T18:24:00.001+03:00

Si un alt film despre CUM trebuie aranjata o reverenda.

How To Properly Fold A Cassock

CUM trebuie aranjate VESMINTELE Preotesti

2011-08-10T18:12:00.002+03:00

Un film interesant despre cum trebuie aranjate vesmintele preotesti. Nadajduiesc sa va fie de folos!

Cu ginduri bune, preoteasa Eufemia

Partea 1

Partea 2

Ziua ocrotitoarei noastre

2011-08-05T10:04:00.001+03:00

Dragi preotese,
astăzi este ziua ocrotitoarei noastre, Sfânta Nonna. Să ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască şi nouă înţelepciune şi dragoste pentru a sluji cu folos în familiile şi comunităţile noastre, pentru mijlocirile celei care a făcut acest lucru prin stăruinţă şi iubire pentru Dumnezeu, Sfânta Nonna!
Post cu folos şi bucurie în continuare!

Psa Natalia

Familia preotului (3)

2011-07-22T14:33:00.002+03:00

6. Preoteasa, soţia preotului, poate da sfaturi multor femei în probleme de viaţă sau în probleme care se referă strict la ele, atunci când nu este neapărată nevoie de a-l deranja pe părinte. Există femei care apelează la ajutorul preotesei pentru a-l pregăti pe preot pentru o anumită problemă strict personală. În asemenea situaţii, preoteasa nu trebuie – nici direct, nici indirect – să anunţe dinainte care va fi hotărârea preotului şi de asemenea să influenţeze într-un fel hotărârea luată de el. În aceste situaţii delicate este nevoie de multă înţelepciune şi tact duhovnicesc, iar preoteasa se simte şi ea legată prin Taina Spovedaniei [aici iar bănuiesc o traducere deficitară, n.n.]. Nu este neapărat să ştie care este hotărârea definitivă.

7. Cunoaştem mulţi preoţi buni, dar puţine, foarte puţine preotese bune. Sunt mulţi preoţi şi diaconi buni, care, deşi au fost părăsiţi de soţiile lor, continuă să poarte mai departe cu multă sârguinţă crucea de slujitori ai Bisericii. De obicei, rareori se întâmplă să se ajungă la astfel de situaţii, dar există mulţi preoţi care se simt singuri în familiile lor, casnicii lui nu-i împărtăşesc ideile duhovniceşti: soţia, iar împreună cu ea şi copiii (spre bucuria noastră foarte rar) preferă să rămână la nivelul tradiţional al ortodoxiei sau chiar în afara ei.

Dacă în casa preotului lipseşte rugăciunea, în familie se creează o atmosferă nu atât a vieţii duhovniceşti, cât de consum şi atunci devine firească expresia: tata lucrează la biserica cutare în loc de slujeşte la biserica cutare…Aceste expresii corespund înţelegerii diferite a activităţii capului familiei, a soţului şi a tatălui; ce-i drept, se întâmplă ca, folosind a doua expresie, să se întrebuinţeze şi sensul primei.

Neînţelegerile în familiile preoţeşti (din păcate, astăzi ele sunt tot mai dese) se explică prin faptul că în aceste familii, ca şi în marea majoritate a familiilor mirene, să predomine, cum spune preotul Alexandr Elceaninov, relaţii instinctiv-naturale. În afara familiei tata trăieşte o viaţă duhovnicesc-bisericească, fapt care îi provoacă multe greutăţi. Despre astfel de situaţii se spune că „duşmanii omului sunt casnicii lui” (Mt. 10, 36); spunem duşmani pentru că ei se îngrijesc numai de trup, îi cer doar bunuri materiale şi îl împiedică să crească duhovniceşte. Iar în biserica din casă, sprijinit de soţie şi familie, preotul poartă mai uşor crucea slujirii sale şi i se creează condiţii favorabile pentru creşterea lui duhovnicească. În acest caz, casnicii lui nu sunt duşmani, ci prietenii cei mai apropiaţi ai lui. Experienţa vieţii de familie îl poate ajuta mult în activitatea lui misionară.

Dacă preotul şi soţia lui sunt lipsiţi de viaţa duhovnicească, de multe ori aceasta duce la slăbirea iubirii dintre soţi, la lipsa de respect a unuia faţă de celălalt. Unii preoţi suportă foarte greu astfel de situaţii: după munca şi slujirea misionară ei au nevoie de puţină odihnă, de înţelegere omenească, însă când ajung acasă se izbesc de o atitudine rece şi străină.

Din volumul „Biserica din casă” - Pr. Prof. Gleb Kaleda

Transcriere de Andreea Tatiana

Note şi comentarii de Preoteasa Natalia

Familia preotului (2)

2011-07-15T15:35:00.006+03:00

5. Crucea cea mai grea pentru o femeie este cea de a fi soţie de preot; ea este mai grea decât cea a călugăriei. Nu întâmplător femeia continuă să poarte verigheta, în timp ce soţului ei, după ce a fost urcat la treapta preoţiei, i se scoate de pe deget (în Biserica Rusă, preoţii nu poartă inelele de căsătorie), deoarece acum el este căsătorit cu Biserica şi aparţine în primul rând ei, altarului şi numai după aceea soţiei. Chiar şi bucuriile relaţiilor conjugale sunt rare. Soţul e toată ziua în biserică, alături de enoriaşi, iar ea stă acasă cu copiii. Ea doreşte să meargă la distracţie lumească, soţul însă nu are dreptul [n.n.: aici bănuiesc că e o greşeală de traducere; cred că sensul ar fi: „ea poate şi-ar dori să ia parte şi la distracţii lumeşti, soţul ei însă are preocupări”]. Despre zile de odihnă, cel puţin duminica, nici nu poate fi vorba. Dacă lucrează la un serviciu care nu are nimic comun cu biserica, posibil ca unii din colegi să o condamne şi să o evite. Acasă, dacă se întâmplă să vină cineva în vizită, ea rămâne aproape întotdeauna o umbră a bărbatului, căci oamenii vin cu diferite probleme la preot, iar datoria ei este să fie amabilă cu toţi.

„Fiii şi zidirea cetăţii întăresc numele; iar mai mult decât amândouă acestea se socoteşte femeia fără de prihană” (Sir. 40, 21). „Cinstit este bărbatul ei la porţile cetăţii.” (Pilde 31, 23).

Preotul este legat prin Taina Spovedaniei. Multe din cele ce îl frământă el nu le poate împărtăşi nimănui, nici chiar soţiei; în această situaţie e nevoie de multă înţelepciune duhovnicească.

La început, multe preotese se plâng. De exemplu, la nici o lună de la hirotonia soţului tânăra soţie i-a reproşat: „ Eu am sacrificat pentru tine tot ce am avut mai scump, iar tu te-ai îndepărtat de mine. Tu ai primit altarul, iar eu, în schimb am rămas singură”. La care soţul i-a răspuns: „Ai puţină răbdare! În curând vom fi iarăşi împreună.” Relaţiile dintre ei s-au îmbunătăţit: ea a devenit ajutorul lui cel mai de preţ. Căsnicia lor a luat o nouă formă, mult mai adâncă.

Altă femeie, după ce a devenit soţie de preot, regreta timpurile când mergea la teatre şi concerte.

Înainte de a accepta să devină soţie unui preot, femeia trebuie să se întrebe dacă într-adevăr doreşte acest lucru; e nevoie de o hotărâre, asemănătoare cu cea pe care o ia omul atunci când doreşte să urmeze calea călugăriei.

[NOTĂ: Prezentarea de la acest punct nu mi se pare o perspectivă corectă (sigur şi din cauza traducerii, posibil şi din alte cauze). Sigur că răspândirea unui mod greşit de a vedea „statutul de preoteasă” justifică aceste atenţionări, dar chiar dacă situaţiile de mai sus sunt reale şi chiar foarte des întâlnite, lipseşte ceva:

Cred că atunci când ai dragoste pentru Hristos şi Biserica Sa, faptul că nu mergi la „distracţii lumeşti” (o noţiune discutabilă, de altfel) este o chestiune de alegere, nu de restricţie. Atunci când îţi asumi credinţa şi o trăieşti, pur şi simplu nu îţi vine să mai faci anumite lucruri – ceea ce poate fi privit de unii ca o restricţie, dar de fapt pentru tine nu reprezintă nici o „suferinţă”, ci pur şi simplu un alt „stil de viaţă”. Un exemplu în acest sens: la o nuntă la care am fost naşi, am primit multe declaraţii de compătimire: „Nu dansaţi?”; „Nu. :)”; (cu priviri pline de compasiune) „A, nu aveţi voie…” Am încercat să explic că nu e vorba că nu e voie, ci că pur şi simplu nu ne vine a dansa, dar nimeni nu părea a înţelege acest lucru.

A dansa, a merge în cluburi, a te machia etc. sunt activităţi care nu fac parte din categoria nevoilor (cum este a te hrăni, a iubi, a fi apreciat etc.). Deci neîndeplinirea lor nu produce „automat” neîmplinire şi suferinţă, cum produce neîndeplinirea nevoilor. Dacă există frustrări în cazul acestor „restricţii”, ele sunt de fapt semnul unor boli sufleteşti. Deci soluţia este tratarea acestor boli, nicidecum împăcarea cu gândul că „Dacă eşti preoteasă nu ai voie să…, să…, să…”.]

Din volumul „Biserica din casă” - Pr. Prof. Gleb Kaleda

Transcriere de Andreea Tatiana

Note şi comentarii de Preoteasa Natalia

Vezi şi:

Familia preotului (1)

2011-07-07T23:18:00.004+03:00

Fragmentele fac parte din volumul „Biserica din casă” - Pr. Prof. Gleb Kaleda şi au fost transcrise cu multă dragoste de Andreea-Tatiana.

Cred că anumite idei (fie din cauza traducerii, fie din contextul social diferit – spaţiul rusesc – , fie din alte cauze) sunt discutabile. Le putem discuta sau (mai bine), în cazul în care ne tulbură/derutează în vreun fel, putem să le punem în faţa duhovnicului. În cazul în care ele depăşesc limita discutabilului, voi încerca să inserez nişte comentarii.

Lectură cu folos!

Psa. Natalia

„Capitolul ce urmează este dedicat persoanelor care au primit treapta preoţiei sau urmează să o primească. Ei trebuie să ştie că:

A. Preoţia nu este o funcţie administrativă, ci un rang, primit prin harul lui Dumnezeu;

B. Preot poate deveni numai un bărbat matur, "binechivernisind casa lui";

C. Familia preotului este mereu în atenţia enoriaşilor, oricât de mult s-ar strădui el să ferească de ochii lumii.

1. Preotul este preot nu numai în incinta bisericii, în timpul slujbei sau al îndeplinirii anumitor obligaţii, ci şi în toate zilele şi clipele din viaţa lui, începând din momentul hirotoniei sale. Aceasta îl face să fie răspunzător pentru toate faptele sau cuvintele sale. Fericit este acel slujitor al bisericii care nu uită niciodată de treapta la care a fost ridicat. Unul ca acesta a dobândit frica de Dumnezeu şi aducerea aminte permanentă de moarte şi umilinţă. Preoţia primită nu trebuie lăsată la uşa bisericii, ca pe o funcţie militară sau oricare alta. Preotul rămâne preot şi în familie şi în casă. Soţia lui trebuie să-l vadă nu doar ca pe soţul ei şi ca pe tatăl copiilor ei, ci şi ca preot. Este regretabil atunci când în familiile clericale soţia şi copiii nu se apropie de preot ca să primească binecuvântare, considerând că pentru ei el nu este preot, aşa cum directorul unei întreprinderi nu este director pentru casnicii lui. Pentru familie şi construirea bisericii din casă este foarte important ca soţul şi tatăl să fie socotit preot.

2. Potrivit indicaţiilor apostolice, preot poate deveni orice bărbat matur, „binechivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta ogrijă de Biserica lui Dumnezeu?” ( 1 Tim. 3, 4-5). Familia preotului trebuie să devină un model de familie creştină. Ea este în centrul atenţiei enoriaşilor, a vecinilor şi a şcolii în care învaţă copiii lui. Preotul şi familia lui „trebuie să aibă mărturisire bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară” ( 1 Tim. 3, 7)

În epistola către Tit (1, 6) Apostolul Pavel scrie că preot poate fi numai cel care este „fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători”. Să nu se hulească credinţa creştină prin faptele preoţilor şi a casnicilor lor! Conform Canoanelor Bisericii Ortodoxe, caracterul anormal al relaţiilor de familie şi între soţi poate duce şi la caterisirea preotului.

3. Familia preotului, mai mult ca oricare familie are datoria de a forma biserica din casă. Pentru înfiinţarea ei e nevoie de viaţa duhovnicească a părinţilor, mai ales a tatălui. Copiii simt această viaţă şi se iniţiază odată cu vârsta. E necesar ca să se găsească întotdeauna timp pentru discuţii şi rugăciuni în comun, după cum se găseşte timp pentru discuţiile cu enoriaşii. Nu ne putem imagina un preot, care să nu-şi exprime bucuria sau necazurile cu ajutorul rugăciunii, cerând ajutor dumnezeiesc şi înălţând mulţumiri pentru bucuriile primite. Aceste rugăciuni de mulţumire şi de cerere trebuie să fie un lucru firesc în familie, unde tatăl, în calitatea sa de preot, se comportă acasă ca şi la biserică, în timpul slujbei. Cine dacă nu preotul trebuie să organizeze în mod sistematic discuţii pe teme religioase cu copiii, cu explicarea semnificaţiei anumitor slujbe, cu lecturi din Evanghelie sau fragmente din Vechiul Testament? Atunci când toate interesele religios-bisericeşti ale tatălui rămân în afara casei, undeva în biserică, este puţin probabil ca fiii şi fiicele lui să crească în credinţă; în conştiinţa lor slujirea tatălui devine o simplă slujbă, o sursă de venit, iar bârfele şi discuţiile deşarte nu zidesc sufletul.

Caracterizându-l pe părintele Nicolai Smirnov, parohul Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Kadaşi, episcopul Arsenie (Jdanovski) îşi amintea că pentru acest slujitor remarcabil de la începutul secolului al XX-lea familia lui era „prima turmă, iar el era păstorul ei, căutând din răsputeri s-o îndrepte pe calea morală, căutând să respecte întru totul cuvintele Apostolului: „dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3, 5). Cu tristeţe în suflet, episcopul Arsenie menţiona că, din păcate, există preoţi care „se ruşinează şi se feresc să întreţină în casele lor rânduielile bisericeşti”, fără să se îngrijească „de biserica din casă, aşa după cum ne-a îndemnat Apostolul Pavel şi care se întâlneşte tot mai rar în familiile preoţilor noştri.”

Unul dintre fiii preotului moscovit Vasili Postnikov (parohul bisericii din cimitirul Vagansk) scria: „Ne-am obişnuit atât de mult cu regulile şi cu cântările bisericeşti rânduite în casă, încât de fiecare dată ne întoarceam acasă de la slujbă, după ce ne odihneam un timp, începeam să cântăm”. În casa lor se citeau acatiste, se făceau privegheri, rugăciuni, etc..

4. Un rol principal în crearea şi întreţinerea familiei şi a rânduielilor ortodoxe îl au soţiile preoţilor, care în popor sunt numite cu respect matuşki ( în lb română „preoteasă”), la fel cum sunt numite şi călugăriţele. Pe timpuri, în Rusia soţiile preoţilor mireni aveau un anumit port, după care puteau fi recunoscute. Modestia şi austeritatea hainelor erau respectate şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. În principiu, rânduiala casei şi atitudinea copiilor faţă de tată depinde în cea mai mare măsură de femeie. „Femeile înţelepte zidesc casa, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor.” (Pilde 14, 1)

Este mult mai uşor să duci povara slujirii preoţeşti atunci când există în casă biserică, iar soţia şi copii te sprijină în toate. „Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor, căci dacă unul cade, îl scoate tovarăşul lui” (Eccles. 4, 9-10).

O soţie bună este sfătuitorul bărbatului, este conştiinţa lui, şi nicidecum conducătorul lui. Mucenicul Ioan Persianul (27.XI) s-a dezis mai întâi de Hristos, dar, influenţat de soţie şi de mama lui, s-a căit de păcatul său şi a primit cununa muceniciei.

Este plăcut să vezi în biserică cum soţia preotului cântă la strană, fiii îl ajută în altar, iar fiicele cântă în cor. Desigur aceasta nu este o condiţie şi o regulă obligatorie, ţinând cont de anumite cauze.

Participând la slujbe sau făcând ordine în biserică, soţia preotului nu trebuie să se amestece în niciun caz (nici chiar indirect) în activităţile parohiale sau să ia parte la cele mai mici grupări. Dacă există acest pericol, este mai bine să stea neobservată în mulţime, uneori este mai bine să meargă la slujbe la altă biserică, mai ales dacă nu poate veni regulat la biserica soţului din cauza distanţei prea mari de casă."

(va urma)

Din volumul „Biserica din casă” - Pr. Prof. Gleb Kaleda

Sursa foto

Binecuvântare pentru căsătoria absolvenţilor de teologie

2011-07-03T21:58:00.006+03:00

    Preoteasa Cristina ne-a semnalat un eveniment de care eu personal nu am mai auzit până acum. Binecuvântarea arhierească pentru căsătorie dată unui grup de absolvenţi de teologie, prilej de conştientizare şi responsabilizare. Văd că acest lucru se întâmplă la Galaţi de cel puţin câţiva ani, pentru că am găsit şi o ştire din 2009.
     Când ne-am căsătorit noi, binecuvântarea ne-a fost dată personal, nu în grup, iar în cerere eu am dat o declaraţie în care m-am angajat să îmi urmez soţul „oriunde îl va trimite Biserica” (deşi atunci el respingea cu toată puterea ideea hirotonirii :) ).
     Nu ştiu acum cum se mai procedează la noi (în Mitropolia Ardealului), ştiu doar că la hirotonire preoteasa trebuie să semneze un jurământ, soţului ei.
    Puteţi să ne spuneţi cum a fost în cazul vostru, sau cum este acum în eparhia în care sunteţi?

Psa. Natalia

Binecuvântare pentru căsătoria teologilor

Joi, 30 Iunie 2011 10:46

Astăzi, 30 iunie 2011, Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a acordat arhiereasca binecuvântare în vederea căsătoriei, pentru cinci candidaţi la preoţie, din judeţele Galaţi şi Brăila.
În cuvântul său, chiriarhul a făcut apel la cumpătare în toate şi la adoptarea unui stil de viaţă modest, mai ales pentru familiile preoţeşti, care trebuie să se constituie în adevărate modele pentru enoriaşi. Pe tinerele viitoare soţii Înaltpreasfinţia Sa le-a îndemnat să urmeze sfatul biblic de a fi un real „ajutor” soţului, atât în viaţa de familie, cât şi în activitatea pastorală a acestuia.
Evenimentul a avut loc în Biblioteca „Arhiepiscop dr. Antim Nica” din cadrul Centrului Eparhial, de faţă fiind şi părinţii şi naşii acestor tineri.

Biroul de Presă şi Comunicare al Episcopiei Dunării de Jos

25 Iunie - Binecuvântarea pentru căsătorie oferită de PS Părinte Casian tinerilor absolvenţi ai facultăţilor de teologie

Vineri, 26 Iunie 2009 12:30

Vineri 26 iunie 2009, în sala “Episcop Chesarie Păunescu” a Centrului Eparhial din Galaţi a avut loc întâlnirea PS Părinte Casian cu tinerii teologi absolvenţi ai facultăţilor de teologie, însoţiţi de viitoarele lor soţii, de părinţii acestora şi de viitorii lor naşi, care au venit să ceară binecuvântare pentru căsătorie.
Chiriarhul Eparhiei le-a vorbit viitorilor slujitori ai lui Dumnezeu despre frumuseţea şi importanţa familiei creştine atât în Biserică, cât şi în societate. Deasemenea, Preasfinţia Sa a subliniat rolul determinant al sfaturilor, experienţei şi rugăciunilor părinţilor în viaţa noii familii, remarcând faptul că venirea acestor tineri spre a primi binecuvântare pentru a porni spre drumul slujirii în Biserică reprezintă un dar a lui Dumnezeu.
Tinerii prezenţi au arătat că sunt foarte conştienţi de importanţa binecuvântării lui Dumnezeu ca temelie a viitoarei familii şi de slujirea la care sunt chemaţi în Biserică. Binecuvântarea de căsătorie dată tinerilor de către episcopul locului este o condiţie pentru hirotonia întru diacon sau preot.

Biroul de Presă şi Comunicare al Episcopiei Dunării de Jos

Chipuri de preotese: Ana Sinescu (9.XI.1909 – 9.V.1999) – credinţă puternică, verticalitate, iubire

2011-06-30T22:27:00.001+03:00

Un chip dârz, din vremuri grele. Evocarea ne este făcută de nepoata doamnei preotese, Ana:

„O femeie pentru care nu exista cuvântul «compromis»”

Bunicul meu, Petru Sinescu, preot fiind, a prins perioada războiului, a sosirii armatei ruseşti, a prigoanei preoţeşti şi apoi a comunismului (în toate fazele lui). În toate aceste încercări a avut-o alături pe bunica mea, învăţătoare, care mereu şi-a mutat catedra în satul în care slujea şi bunicul meu. A fost o femeie extrem de puternică în toate încercările, o femeie pentru care nu exista cuvântul compromis, care ştia doar de alb şi negru (nu accepta că poţi lua o decizie „gri”, adică să împaci şi capra şi varza).

Învăţătoare la 18 ani
Se numea Ana Sinescu, de domnişoară Buciuman. A vorbit întotdeauna cu drag de familia ei, a avut mulţi fraţi şi surori, toţi oameni aşezaţi la casele lor, credincioşi şi cu familii frumoase. Tatăl ei a fost plăpumar, iar bunica mereu spunea că tatăl ei şi-a crescut copii cu acul de cusut...
Bunica a devenit învăţătoare la 18 ani şi-a primit primul post în Basarabia. Făcea naveta peste Prut (în Moldova încă românească), stătea în gazdă de luni dimineaţa până sâmbătă la prânz şi preda într-un sătuc. Sâmbătă venea un ţăran să o ia cu ce bagaje avea, o suia în luntrea lui şi o trecea Prutul încoace. Tatăl ei o aştepta cu un car şi o aducea acasă. Toată transbordarea asta dura până seara târziu, stătea duminică acasă cu familia, iar luni de cu noaptea începea drumul invers. Când îşi amintea de vremurile acelea îmi spunea că era frântă de oboseală, dar avea doar 19 ani şi îi era atât de dor de părinţi şi de fraţi, încât nu îi păsa că nu dormea aproape deloc la sfârşitul săptămânii.

Legată de parohie
Când s-a căsătorit cu bunicul meu a hotărât că va lua catedre acolo unde va primi şi bunicul meu parohii, astfel încât să poate avea grijă de casa parohială, de familie şi de oamenii din parohie, care au nevoie de preoteasă. Nu a acceptat să facă naveta la Iaşi sau în alte localităţi, aşa încât a avut câteva perioade scurte în care nu a predat.
În timpul războiului şi după aceea, a prins din plin perioadă prigoanei preoţeşti şi toate şicanele care le făceau activiştii de partid. Învăţătoare fiind, era convocată în prima zi de Paşti la şcoală, că să participe la tot felul de acţiuni organizate de partid. Bunica mergea, participa la şedinţele acelea, iar la sfârşit scotea câteva felii de cozonac, ouă roşii, servea senină participanţii şi – în marea majoritate a situaţiilor – nu prea comenta nimeni existenţa acestor bucate pe masa de prezidiu. Bunicul meu îi spunea mereu să nu îi instige pe oamenii aceia, dar bunica îi spunea că poate aşa îi sfinţeşte şi pe ei un picuţ.

Mereu făcea câte ceva
Bunica a fost, în toţi anii de parohie, o învăţătoare+preoteasă cu normă de 24 de ore din 24. Cumpăra caiete din banii ei pentru copiii săraci, îi tundea şi le învăţa pe fetiţe cum să îşi împletească codiţe; trebuia să ştie ce îi fac copiii din clasă, dacă sunt sănătoşi, dacă au timp să îşi facă măcar ceva din lecţiile pe a două zi.
La sărbători (chiar dacă nu aveam un sărbătorit în casă) se pregătea, cocea cozonaci (uneori şi din vreo 10-14 kg de făină, dacă serbam un sfânt al cărui nume era purtat de mulţi enoriaşi), mergea pe la casele sărbătoriţilor şi le împărţea bucate. Făcea plăcinte pentru copiii din familii cu TBC/alte boli şi care stăteau la centrul de la Poieni (Iaşi). Avea mereu pe câte cineva în casă, oameni care îl căutau pe bunicul pentru vreo rugăciune sau vreun sfat, mereu făcea câte ceva pentru cămară (dulceaţă, gemuri, conserve). Au renovat şi au construit case parohiale peste tot pe unde a fost bunicul meu preot.
A fost preoteasă cu toată inima, fără să regrete nicun efort făcut pentru asta... După ce a ieşit la pensie, indiferent de zi, era prezentă la slujbă de la prima oră. Acum şi mie îmi place să stau în biserică exact în locul în care stătea ea, în stânga , mai în spate, chiar unde începe pronaosul, lângă ultimul geam.

„Dacă nu eraţi Dumneavoastră...”
După mutarea în Iaşi, în permanenţă a avut legături cu oamenii din parohiile pe unde a trecut. Relaţiile lor nu se terminau din cauza distanţei, iar participarea la viaţa familiilor pe care le-a cunoscut a durat până la sfârşitul vieţii ei.
A trăit până la 80 de ani, iar spre sfârşitul vieţii ei mergeam pe stradă cu ea şi întâlneam oameni, bătrâni la rândul lor, care o opreau, o îmbrăţişau şi îi spuneau „Doamna preoteasă, dacă nu eraţi Dumneavoastră să îl obligaţi pe tata să ne trimită la şcoală şi să ne plătiţi naveta la Iaşi, nu mai ajungeam inginer (profesor, doctor)". Momente care mă făceau să mi se înmoaie picioarele şi să îmi dau seamă cât de mult te urmăreşte fiecare faptă pe care o faci.
Acum, locuind în satul în care a slujit bunicul meu, mereu aud oamenii povestindu-mi ce oameni minunaţi au fost bunii mei şi ce preoteasă extraordinară a fost bunica. Biserică noastră este electrificată de bunicul meu (prin 1969) şi sunt candelabre care au şi acum firele trase de el, la iconostas găsesc icoane donate de bunica (a cumpărat icoane cu sfinţii patroni ai tuturor membrilor familiei), Sfântul Aer este cumpărat tot de ea. Şi uite aşa, peste ani, fiecare lucru făcut cu drag ajunge să marcheze urmaşi, oameni pe care i-ai cunoscut.
Cu alte cuvinte, lucrurile mărunte, pe care tu poate le faci dintr-un impuls de moment, uite că pot influenţa viaţa oamenilor cu care te întâlneşti, mai ales că preotul şi preoteasa sunt exemple şi sprijin în orice moment, la bucurie şi la necaz.

„Dacă pleci genunchii în faţa Domnului, nimic nu te doare!”
Am în minte mii de amintiri cu ei doi, preotul şi preoteasa, atât de dragi mie încât nici nu ştiu despre care să povestesc. Odată, eram lângă ea în biserică, începea Sfânta Evanghelie şi am încercat să îi întind o pernuţă să o pună sub genunchi. Mi-a împins puţin mâna, deci mă refuza. Cred că avea vreo 75-78 de ani la vremea aceea. După ce s-a terminat slujbă, am întrebat-o: „De ce nu vrei pernuţă? Nu te dor picioarele de la piatra de pe jos?”. Mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Dacă pleci genunchii în faţa Domnului, nimic nu te doare! Dacă îngenunchezi doar pentru că aşa fac şi ceilalţi din jurul tău, atunci sigur ai să simţi că piatra e cam tare!”.
Pe vremea lor casele erau lipite primăvara cu lut, apoi văruite. Asta ţin minte din copilărie: mirosul de var proaspăt, mirosul de coptură din camera cea bună (unde avea mereu câteva prăjituri, plăcinte sau cozonac pentru copii sau pentru bătrânii pe care îi vizita) şi mirosul de gutui şi pere, care apăreau sus - pe dulapuri - toamna târziu.
Nu pot spune că a fost o femeie blândă. Dar a fost atât de puternică, atât de dreaptă şi atât de mult i-a iubit pe toţi cei cu care s-a întâlnit în viaţă, încât nu pot decât să îi port o amintire minunată. Şi încă ceva: mereu a avut grijă de cei din familie, mereu a considerat că greutăţile tuturor sunt mai uşor de cărat pe umerii ei, obişnuiţi cu greul, decât pe umerii celor mai tineri. Chiar şi când avea aproape nouăzeci de ani voia să ştie ce ne macină, pentru că dacă era la curent cu problemele noastre se ruga pentru noi şi simţea că ne-a ajutat puţin.
Bunica a fost o femeie extraordinară, mi-e şi acum dor de verticalitatea ei, de credinţa ei şi de puterea de a accepta tot ce se întâmpla, pentru că ştia că Dumnezeu nu îi poate da mai mult decât poate duce şi că orice situaţie se va rezolva.

Ana

O amintire de la preoteasa Ana Sinescu
De la ea, respectiv de la tatal ei a ramas in familie aceasta carte:
Cartea cea Veche

"Preoteasa Maria, ale cărei rugaciuni l-au sprijinit pe părintele Dumitru de-a lungul întregii lui vieţi"

2011-06-26T23:42:00.001+03:00

Preoteasa Maria Staniloae, sotia parintelui teolog Dumitru Staniloae, este una dintre preotesele-model pe care ni le pune inainte istoria recenta a neamului romanesc. Traind in umbra parintelui, prea putin vorbindu-se despre ea, doamna Maria a fost insa neincetat pusa in lumina, atat de vietuirea ei smerita, cat si de marturia parintelui.

Parintele Dumitru Staniloae, fiind intrebat de Costion Nicolescu care a fost cea mai mare bucurie traita in aceasta viata, a raspuns: "Nu stiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rand. O mare bucurie a fost casatoria cu sotia mea." Iar, mai tarziu, cand parintele a fost intrebat daca a cunoscut vreun sfant in viata, el a raspuns: "Da, pe sotia mea."

Maria Staniloae, model de sotie si preoteasa

O viata de familie sanatoasa sta intotdeauna la baza unei inalte vietuiri crestinesti si a unei munci roditoare, precum a fost cea a parintelui Staniloae. Aceasta este insa lucrarea ambilor soti, iar nu numai a unuia dintre ei, fie el si preot.

Familia Staniloae, zidita in egala masura de parintele Dumitru si de preoteasa Maria, era caracterizata de o atmosfera pasnica, de un respect reciproc sincer si de o totala lipsa de egoism. Modul lor firesc de viata era unul filocalic, pe care amandoi il traiau cu sinceritate, un mod de viata in care smerenia, iubirea dezinteresata si jertfa erau coordonatele fundamentale.

Potrivit parintelui, viata lui de familie a fost una mult binecuvantata de Dumnezeu: "Familia e sfanta. Sfintii Parinti au laudat la fel de mult casatoria ca si monahismul. In casatorie se depaseste placerea trupeasca; vin atatea griji, o mana de copii, ceea ce e trupesc este depasit, dar totusi este si pretuirea asta; legatura completa. Eu cel putin asa am trait-o."

Tanarul teolog Dumitru Staniloae se va casatori cu tanara Maria Mihu, in ziua de 4 octombrie 1930. In anul urmator, tinerei familii i se vor naste doi copii (gemeni), anume Dumitru si Maria Mioara, amandoi trecand insa la Domnul inca din frageda varsta: baiatul va muri la scurt timp dupa nastere, in septembrie 1931, iar fata va muri mai tarziu, in luna aprilie 1946. In ziua de 8 octombrie 1933 se va naste Lidia, singura fata a familiei Staniloae ramasa in viata.

Preoteasa Maria, ale carei rugaciuni l-au sprijinit pe parintele Dumitru de-a lungul intregii lui vieti, era o postitoare si o femeie de o evlavie profunda. Maria era o femeie care se ruga foarte mult, insa care se ocupa si de toate problemele administrative ale casei, astfel incat parintele sa poata indeplini toate sarcinile preotiei si ale studiului, pentru care se trezea inca de la ora 05.00.

Parintele Dumitru a marturisit adesea ca, fara sprijinul si incurajarile preotesei Maria, nu ar fi putut realiza uriasa opera teologica, la care a muncit toata viata. Cand autoritatile i-au interzis parintelui Staniloae sa mai publice, preoteasa Maria nu a incetat sa il indemne sa scrie, zicandu-i: "Scrie, parinte Dumitru, scrie, ca odata si odata tot o sa se publice."

Dragostea reciproca si smerenia caracterizeaza cel mai bine unitatea profunda dintre cei doi teologi. Parintele Dumitru spunea adesea: "Sotia mea se roaga mai mult decat mine." La randul ei, preoteasa Maria spunea: "Zice Dumitru asa, dar dansul si cand scrie, se roaga." Amandoi se rugau insa foarte mult, citind zilnic din Psaltire.

Atat parintele Dumitru, cat si preoteasa Maria, au fost adevarate modele de parinti, drepti si iubitori. Potrivit marturiei fiicei sale, Lidia, preoteasa Maria era "duhul cel bun al casei".

In luna martie 1993, doamna Maria Staniloae va trece la cele vesnice, trupul acesteia fiind inmormantat in cimitirul de la Manastirea Cernica, pe partea stanga a aleii centrale, ce merge inspre Biserica Invierea Sfantului Lazar.

Dupa moartea preotesei Maria, parintele Dumitru, marturisea: "Nu mai e viata mea intreaga, nu mai e sotia mea; cata sensibilitate, cata iubire a unuia pentru altul." Astfel, la numai sapte luni dupa trecerea la cele vesnice a sotiei sale, in ziua de 5 octombrie 1993, va adormi in Domnul si parintele Dumitru, care va fi inmormantat alaturi de aceasta, in cimitirul de la Cernica.

Se cade deci ca, oridecate ori este amintit parintele Dumitru Staniloae, sa fie amintita si preoteasa Maria, ca una fara de care parintele nu ar fi reusit sa implineasca atat de bine misiunea lui preoteasca si carturareasca, pentru care a si fost numit "cel mai mare teolog crestin al secolului XX". Pentru rugaciunea ei de toata vremea si pentru sprijinul neincetat acordat parintelui Staniloae, in lucrarea lui teologica, putem spune ca preoteasa Maria este si ea model de teolog.

Teodor Danalache

Sursa:

Maria Staniloae, model de preoteasa

Chipuri de preotese: doamna preoteasă Aurica Chiorean

2011-06-14T23:58:00.003+03:00

Preoteasa Aurica, născută 1904, Alămor, fiica preotului Simion şi Neaga, al optulea copil din cei 10, descendentă pe linie paternă a multor generaţii de preoţi pe o durată de 200 de ani neîntrerupţi.
Preotul Ioan Chiorean, unul din cei doi apostoli ai frumosului Alămor, a fost descendent al ciobanului Tulpa din Mărginimea Sibiului venit cu vite la munte, zona Aiud, localitatea Măgina, ajungând vicetribun în oastea lui Avram Iancu, a păstorit aproape o jumătate de secol, fiind un bun duhovnic şi un gospodar de excepţie.
Bărbat frumos la chip şi suflet, intelectual fără ascunzişuri, profund gânditor, radia superioritate sufletească, râvnă în săvârşirea cultului divin ortodox, înzestrat cu o voce plăcută, clară, caldă, cultivată, odihnitoare, pătrundea în suflete, vindeca rănile, orator, vorbea liber, cu substanţă, deschizând drumul spre Dumnezeu, cuvântul său avea putere. (...)

Doamna preoteasă Aurica, învăţătoarea şi profesoara de Ştiinţele Naturale şi Anatomie, îşi începe cariera înainte de vreme în Alămor, întrerupând şcoala normală pregătitoare când, în urma plecării în armată a dascălului Florea şi întemniţării tatălui său, părintele Simion, în închisoarea ungurească din Szegedin, satul a rămas fără cei doi învăţători, aşa că i-a suplinit, oamenii numind-o domnişoara dăscăliţă a popii, după această perioadă continuându-şi studiile la Şcoala Civilă de Fete din Sibiu.

Ca învăţătoare şi profesoară a oferit lecţii de generoasă dăruire prin căldura orelor sale şi atmosfera lecţiilor predate, pregătire profesională, calităţi pedagogice, dascăl prin vocaţie, femeie energică, cultivată, cu mult discernământ şi înţelepciune, harnică, pricepută în toate, conştiinţă, claritate, legătură sufletească dascăl-elev, aşezată alături de icoana mamei, a lucrat pentru creşterea prestigiului şcolii româneşti, modelând sufletele cu multă măiestrie.
Fiinţă cu suflet mare, trimite pachete pe front cu sfetăre, mănuşi, fulare, înfiinţează la Alămor Cooperativa Sănătatea Neamului, având cabinet dentar, tratamente de urgenţă, sală de naşteri şi salon cu opt paturi, nelipsindu-i spiritul patriotic în legătură cu Basarabia, care a costat-o în 1952 o perioadă de concediere, fire dinamică, practică, elevii săi au respirat aerul curat al primăverii în grădina şcolii, în preajma dânsei învăţând metode performante de lucru în legumicultură; amintim şi succesul a 14 copii la examene de admitere reuşind datorită dânsei şi bunei pregătiri a corpului didactic la Sibiu, Blaj şi Sălişte.

Familia preotului Ioan Chiorean a fost o mare investiţie informaţională şi umană, nu intră în rândul simplelor amintiri, fiecare devenind un termen de referinţă, deschidere spre oameni, dând sentimentul liniştei sufleteşti, a înfruntat anii, mai întâi înfruntând viaţa, lăsând o operă de valoare spirituală, au trezit dragostea de credinţă în Dumnezeu, semeni, şi cultul pentru muncă, totdeauna au avut de împărtăşit tuturor ceva, lângă dânşii te simţeai acasă, modele demne de urmat, apostoli autentici ai credinţei şi culturii, închinători calzi ai idealurilor româneşti; în minunata familie s-au născut, crescut şi educat cei doi copii, Sorin şi Horaţiu, ajunşi în vârful învăţământului tehnic românesc, în mari şi importante funcţii de răspundere.
În intimitatea lor sufletească au fost aşezaţi şi fiii duhovniceşti din Alămor, dovadă că acum se odihnesc în cimitir alături de ei, după o existenţă plină închinată unei munci continue.
Îngenunchem cu pioşenie şi vărsăm o lacrimă în faţa acestor mari oameni care nu au murit, sunt vii, trăiesc alături de noi, le privim chipul frumos, le auzim mereu glasul încurajator, sfaturile înţelepte, ziditoare, le urmăm faptele acestor tinere suflete, dânşii sunt fântâni cu multe guri, la care nu ai decât să întinzi găleţi pentru a primi apa vie care ţâşneşte mereu înviorătoare şi neistovită, au rămas mentorii noştri, trăiesc şi vor trăi în vecii vecilor.

Mediaş, august 2010

Preot Ioan RAMF, fiu duhovnicesc al părintelui şi fost elev al doamnei

Fragmente din articolul "Povesti de familie", apărut în cotidianul sibian Tribuna
şi semnalat de mult sârguitoarea noastră colaboratoare Andreea Tatiana.

Conferinţă şi la Urziceni

2011-06-06T23:24:00.001+03:00

Subiectul "Slujirii preotesei" pare să fie pe agenda tot mai multor conferinţe şi manifestări. Să dea Domnul ca toate acestea să fie spre folos şi să nu rămână doar la un nivel teoretic.
Iată informaţiile oferite de Ziarul Lumina despre conferinţa de la Urziceni:

Conferinţa pastoral-misionară a preoţilor din protopopiatele Slobozia, Urziceni şi Feteşti :

Familiile preoţilor din Ialomiţa s-au întâlnit la Urziceni

Gheorghe-Cristian Popa

La Casa de Cultură a Municipiului Urziceni s-a desfăşurat ieri, 26 mai, conferinţa pastoral-misionară de primăvară a preoţilor din judeţul Ialomiţa, în prezenţa Preasfinţitului Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor. Conferinţa a fost precedată de Sfânta Liturghie şi de slujba Te Deumului, săvârşite la Catedrala "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena" din Urziceni.

Mai multe fotografii

Preoţii din protopopiatele Slobozia, Urziceni şi Feteşti s-au întrunit ieri, sub preşedinţia Preasfinţitului Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, în cadrul conferinţei semestriale cu tema "Familia preotului". Evenimentul s-a desfăşurat la Casa de Cultură a Municipiului Urziceni şi se înscrie în seria manifestărilor religios-culturale dedicate Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. "Unicitatea acestei întâlniri semestriale a fost dată de faptul că au fost invitate şi soţiile preoţilor din judeţul Ialomiţa, ţinându-se cont de importanţa deosebită pe care o are preoteasa în pastoraţia desfăşurată de preot în parohie. Preasfinţitul Vincenţiu a mulţumit preoteselor pentru jertfa pe care au dovedit-o venind la această întâlnire, însoţite de copii, şi şi-a exprimat dorinţa de a avea şi alte întâlniri cu familiile preoţilor. Preasfinţia Sa a dăruit fiecărei familii câte o cruciuliţă ca semn de preţuire şi binecuvântare", ne-a declarat părintele Bogdan Ionuţ Stancu, protoiereul Protopopiatului Urziceni.

"Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură"

Subiectul conferinţei preoţeşti a fost dezvoltat de trei referenţi de la cele trei protopopiate din Ialomiţa. Primul referat a fost susţinut de părintele Ionuţ Buche, secretarul Protopopiatului Feteşti, care a vorbit despre familia preotului ca model de viaţă creştină, factor de păstrare şi de promovare a dreptei credinţe în parohie. "Situaţia reală a familiei creştine în general, iar a preotului în special, din zilele noastre, trebuie cunoscută, iar înţelegerea mai profundă a vocaţiei sale spirituale se impune ca prioritate în lucrarea misionară a Bisericii în societate. Familia preotului trebuie să fie una exemplară, deosebită, iar această deosebire se poate face prin modul în care îşi petrece viaţa de zi cu zi şi mai ales prin modul în care se comportă cu enoriaşii parohiei unde locuieşte. Navetismul dăunează grav sănătăţii parohiei, deoarece nu poţi dovedi cum trebuie să arate o familie model, dacă tu nu eşti în mijlocul oilor tale pentru a le dovedi acest model. Greutăţile sunt multe, dar soluţiile sunt şi mai multe. Nu ne putem justifica nimănui atunci când apare acest subiect, ştiind că cei care au de pierdut sunt chiar credincioşii noştri. Ei nu pot beneficia de acest dar dat de Domnul Hristos prin mâinile arhiereului, de-a avea pe păstorul lor mereu printre ei! Familia preotului este un aluat care dospeşte întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge şi transformă", a spus părintele Ionuţ Buche.

"Familia trebuie să fie pentru preot un ajutor în activitatea sa pastorală"

Părintele Vergil Achim, de la Parohia Pelinul din Protopopiatul Urziceni, a subliniat în prelegerea sa faptul că preotul ortodox trebuie să facă din familia sa o şcoală duhovnicească. "Familia să fie pentru preot un ajutor de susţinere în activitatea sa pastorală, iar nu o povară şi o piedică în buna săvârşire a lucrării sale preoţeşti. Rugăciunea, dialogul şi ascultarea celuilalt sunt metode de rezolvare a tuturor problemelor ce pot apărea în sânul oricărei familii. Soţia preotului trebuie să fie formată de acesta pentru misiunea pe care aceasta o va avea alături de soţul ei în familie şi comunitate. Preotul lucrează mai uşor, atât în familia mică, cât şi în cea mare - care este parohia, când soţia sa este potrivită chemării lui. Preotul poate găsi în familie atât un sprijin sau o piedică, atât o bucurie sau o durere. Soţia preotului este numită adesea, în popor, "maica preoteasă", pentru că "preotesele sunt jumătatea misionară a preotului în parohie" - după cum spunea părintele Constantin Galeriu. Atât preotul, cât şi preoteasa sunt răspunzători de modul în care este percepută familia preotului în parohie", a spus părintele Vergil Achim.

Protopopiatul Slobozia a fost reprezentat de părintele Ioan Popa, care a arătat că viaţa familială a preotului trebuie să se fundamenteze pe Jertfa lui Hristos. "Preotul învaţă din Jertfa lui Hristos că osteneala pentru împlinirea voii lui Dumnezeu este jertfa lui, dar şi că iubirea şi pătimirea pentru femeie, ca unitate a întregului trup, este primită tot ca jertfă adusă Lui, în iubirea care se face liturghie. Preoteasa învaţă din Jertfa lui Hristos că viaţa lor de familie, când ea trudeşte şi pătimeşte pentru soţ, este iubire trăită ca ascultare de Dumnezeu, că timpul dedicat lui e jertfa ei, împropriindu-şi voia soţului în iubirea care se face liturghie. Viaţa lor trebuie să devină liturghie, liturghie din Liturghie - iată măsura!", a spus părintele Ioan Popa.

Sursa: Ziarul Lumina

Preoţi şi preotese din două protoierii ale Eparhiei Iaşilor, la conferinţa de la Durău

2011-06-02T13:34:00.001+03:00

„Slujirea preotesei - rol, valoare, misiune“ :

Constantin Ciofu

Seria conferinţelor de la Centrul Cultural-Pastoral "Sfântul Daniil Sihastrul" - Durău a continuat în perioada 29-31 mai 2011. Întâlnirea care s-a încheiat ieri a fost deosebită de celelalte prin faptul că preoţii au participat alături de preotese. Programul întrunirii pentru 70 de preoţi şi 65 de preotese din Protopopiatul Iaşi 2 şi Protopopiatul Piatra Neamţ a avut sesiuni comune, dar şi separate. Astfel, preoţii s-au reunit sub egida temei "Pregătirea mirilor pentru Taina Cununiei şi viaţa de familie", iar preotesele au abordat tema "Slujirea preotesei - rol, valoare, misiune". Sesiunile de întâlniri pentru soţiile de preoţi au fost pregătite din timp de un grup de preotese din Arhiepiscopia Iaşilor.

Mai multe fotografii

Conferinţa "Pregătirea mirilor pentru Taina Cununiei şi viaţa de familie", dedicată Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, a continuat, în perioada 29-31 mai 2011, la Durău, pentru o serie formată din preoţi şi preotese din Protopopiatele Iaşi 2 şi Piatra Neamţ. Duminică seara a fost prezentat programul întrunirii, iar de la ora 21:45 a avut loc rugăciunea de seară.

A doua zi, luni, 30 mai, Înalt Preasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie în Biserica "Buna Vestire" a Mănăstirii Durău. Din soborul de preoţi şi diaconi a făcut parte şi pr. Dumitru Ailincăi, protopop al Protopopiatului Piatra Neamţ. Răspunsurile la strană au fost date de un grup de preoţi prezenţi la conferinţă. În debutul întâlnirii de la Centrul Cultural-Pastoral, Înalt Preasfinţitul Teofan a adresat un cuvânt de binecuvântare, în care a făcut referire la scopul conferinţei şi la modalităţile de implicare a preoţilor şi preoteselor în consolidarea familiilor din parohii. "Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei (cap. 2, 12), spune: "fiind El Însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute", iar în Sfânta Evanghelie după Ioan (cap. 5, 22), Mântuitorul spune: "Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului". Dumnezeu a dat judecata Fiului, pentru că nu este purtător de fire umană, pe când Mântuitorul este. Când Hristos ne va judeca, noi nu vom putea să-I spunem: "Doamne, Tu ne judeci, dar nu ştii ce înseamnă să fii om, să-ţi fie foame, să-ţi fie sete". În Evanghelia de astăzi (n.r., luni) s-a amintit de toată drama Fiului lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos, fiind ispitit de foame, de sete, de trădări, ne va judeca ca oameni, având propria experienţă din timpul vieţuirii pe pământ. Preotul, fiind el însuşi ispitit în viaţa de familie, poate, celor care sunt ispitiţi, să le ajute. Preoţii şi preotesele pot să sprijine familiile enoriaşilor prin exemplul propriu", a remarcat Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan.

(...)

Program special pentru preotese

Între ora 11:00 şi 12:00, preoţii au discutat pe grupe, care au avut câte un moderator, despre prima întâlnire preot-miri, iar preotesele au discutat despre viaţa de familie, în general. În jurul prânzului, pr. Marius Profir, de la parohia Curături, secretar al Protopopiatului Iaşi 2, a expus în plen tema "Taina Sfântului Botez - Provocări pastorale actuale", care a fost urmată de discuţii pe grupe şi prezentarea concluziilor.

Cele 65 de preotese s-au întâlnit în plen în Sala de festivităţi a Casei Pelerinul, unde a fost prezentat scopul şi obiectivele întâlnirii, după care s-au format patru grupe ce au avut ca ocrotitori sfinţi căsătoriţi: Sfinţii Dimitrie şi Evantia, Sfinţii Iustinian şi Teodora, Sfinţii Priscilla şi Acvila şi"Sfinţii Grigorie şi Nona. În grupurile de discuţii s-au dezbătut teme de actualitat ("Încercările familiei în societatea contemporană", "De unde am învăţat ce înseamnă familia?" şi "Problemele întâmpinate în cadrul familiei preotului"). În urma discuţiilor au fost identificate câteva probleme şi s-au propus soluţii pentru diminuarea acestora. O parte dintre problemele identificate sunt general valabile în familie (timp limitat pentru familie, probleme de ordin financiar). S-a vorbit, de asemenea, despre implicarea preotesei în activităţile misionare ale parohiei. "Am considerat necesar ca programul conferinţei pentru preotese să fie făcut doar de ele, întrucât înţeleg cel mai bine rolul, viaţa şi misiunea soţiei de preot. Aceasta, cu atât mai mai mult cu cât anul 2011 este dedicat familiei, iar familia preotului este un model şi un factor de echilibru duhovnicesc în parohie", a declarat Antoaneta Negru, organizator voluntari conferinţă preotese.

"Scopul pentru care a fost organizată întâlnirea cu preotesele a fost atins"

Unele familii au venit însoţite de copii. Cei mici au avut un program special, fiind amenajată o grădiniţă în aer liber, unde educatoarele preotese i-au implicat în mai multe jocuri. "Preotesele au fost bucuroase pentru că au putut să-şi împărtăşească din experienţa şi viaţa de familie şi din viaţa parohiei. Întrucât timpul alocat lucrului pe grupe a fost limitat, iar subiectele abordate au fost complexe, discuţiile au continuat pe parcursul drumeţiilor care au avut loc în timpul liber. Consider că scopul pentru care a fost organizată întâlnirea cu preotesele a fost atins, deoarece s-au legat prietenii, s-au stabilit contacte şi planuri pentru eventuale întâlniri. Preotesele s-au arătat încântate de faptul că au fost incluse în programul conferinţei", a spus Cristina Sturzu, moderator. Luni seara a fost organizat un foc de tabără.

IPS Teofan, la sesiunea în plen a preoteselor

Ieri-dimineaţă, IPS Teofan, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie în Biserica "Buna Vestire" a Mănăstirii Durău. Din soborul de preoţi a făcut parte şi pr. Vilie Doroşincă, protopop al Protopopiatului Iaşi 2. Răspunsurile la strană au fost date de un grup de preotese prezente la întrunire. În timp ce programul preoţilor a continuat cu cea de-a patra sesiune, în care s-a discutat despre întâlnirea între preot şi naşi, preotesele s-au reunit în Sala de festivităţi a Casei Pelerinul. Întâlnirea a fost moderată de Înalt Preasfinţitul Teofan, care a răspuns mai multor întrebări adresate de soţiile preoţilor. Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a remarcat că statutul de preoteasă "este un fel de hirotesie, prin faptul că a primit binecuvântare de la arhiereu, înainte de căsătorie sau la hirotonirea întru diacon sau preot a soţului". Ieri, în jurul prânzului, moderatorul principal al celor patru grupe de discuţii, preoteasa Smaranda Bujual, a prezentat în plen concluziile atelierelor.

Întregul articol îl găsiţi în Ziarul Lumina:
Preoţi şi preotese din două protoierii ale Eparhiei Iaşilor, la conferinţa de la Durău

“Fericit este omul care-şi va umple casa de copii” (Ps. 126:5) de Raluca Tanaseanu

2011-05-31T17:39:00.003+03:00

De vorbă cu Aglaia Mihoc, mama cu cei mai mulţi copii preoţi din ţară

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „ Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.

- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 17

Produse biologice de la Manastirea Nera

2011-05-27T00:00:00.010+03:00

Hristos a inviat!

Am primit pe adresa postei noastre electronice mesajul pe care il voi posta mai jos. Este vorba de produsele biologice pe care maicile de la Manastirea Nera le realizeaza cu dragoste si multa munca. Din fericire, pot sa va spun ca sint produse de calitate, deoarece le-am folosit de mai multa vreme. Deci, va recomand magazinul maicilor cu drag. De asemenea, daca aveti drum prin Caras Severin si Cheile Nerei, trebuie neaparat sa intrati si la Manastirea Nera, una dintre cele mai "ortodoxe" manastiri din cite am vazut eu in tara noastra. Multumim celui care ne-a semnalat acest magazin biologic. Iata mesajul:

Doamne, ajută!

Manastirea Nera este asezata in mijlocul naturii pe malul raului Nera (Sasca Montana), in judetul Caras Severin.

Maicile de aici, in numar de peste patruzeci, imbina viata duhovniceasca cu indeletniciri ca apicultura, cultivarea plantelor medicinale si prelucrarea lor.

Anul trecut a fost finalizat laboratorul de productie, fiecare produs avand certificat de conformitate.

Fata de alte produse similare diferenta este data de concentratia semnificativa de extract natural de plante din compozotia produsului finit.

Printre produsele ce pot fi achiziționate menționam: Gem, Miere, Oţet, Sirop, Bitter, Tinctură, Ulei, Ceai, Unguent, Săpun. Pentru mai multe detalii vizitați categoriile produselor: http://www.sinaxa.net/trupsisuflet/index.php?route=common/home
Comenzile ce conțin produse de la Mănăstirea Nera se onorează în București și Sibiu, fără taxe suplimentare. Pentru a putea acoperi costurile de transport, comanda minima este de 25 ron.

Pentru comenzi in țară, taxele percepute de curier sunt:

•8 lei taxă de ramburs
•1% din valoarea coletului
•50 bani pe kilogram

Pentru localitățile aflate în afara orașelor mari se percepe suplimentar o taxă de 75 de bani pe kilometru, numai în direcția dus.

Veți fi contactați înainte de expedierea coletului pentru a vă comunica costurile transportului, coletul urmând a fi expediat numai cu acceptul dumneavoastră.

SINAXA

www.sinaxa.net

0768 10 95 07

Sa aveti pace in inima si ,,Lucrati cu intelepciune’’!