vineri, 31 august 2012

Matuşka Anna: Sfaturi (care nu au fost cerute) pentru soţiile de preot


Dragele noastre,

Postez mai jos sfaturi folositoare pentru orice preoteasă, sfaturi pe care Matuşka (Preoteasa)Anna din America ni le dăruieşte din experienţa bogată pe care o are după 10 ani de slujire împreună cu Părintele Benedict.

Trebuie, însă, să menţionez că unele dintre situaţiile care sunt descrise de ea nu se întîlnesc în România. Totuşi, pentru a reda cît mai bine realitatea la care se face referire, le-am tradus şi pe acelea.



 Sfaturi (care nu au fost cerute) pentru soţiile de preot


Sunt pe cale să încep o discuţie despre lucruri pe care se presupune că nimeni nu ar trebui să le discute! Probabil că voi ajunge să am probleme pentru aceasta într-o formă sau alta, dar voi risca. Sunt preoteasă de 10 ani, de un timp destul de îndelungat, dar am făcut destule greşeli. Poate sunt şi alte doamne preotese care vor învăţa din ele.


Teme pe care soţiile de preot NU trebuie să le discute în public:

1. Salariul. Tot timpul va suna ca şi cînd te plîngi. Chiar dacă vei spune ceva pozitiv, ca de pildă: "Ooo! Nu pot să cred cît suntem de binecuvîntaţi că primim acest salariu!", întotdeauna va fi interpretat astfel: "Am plătit arahide la fosta noastră parohie" şi se vor întoarce la vechea parohie. Credeţi că nu o vor face? Ha-ha-ha...

2. Postul. Pe lîngă admirabila politică: "ţine-ţi ochii în propria farfurie", trebuie ca întotdeauna să te îndemni ca răspunsurile la aceste probleme practice despre post să le găsească la Părintele: "Cred că ar fi mai potrivit să discuţi cu Părintele X." Altfel, Părintele va auzi următoarele: "Ei bine, doamna preoteasă a spus că e bine să mănînc asta"  în legătură cu ceea ce reprezintă "asta". ( Aceasta include şi sfaturi despre post pe care NU trebuie să le dai femeilor însărcinate sau mamelor care alăptează.)

3. Plîngeri despre consiliul parohial, cor/strană, programul de la şcoala Bisericii, peluza/parcul din jurul Bisericii, casa parohială, aranjarea florilor, procesul de curăţare etc. Trebuie să explic asta? Oricine trebuie să evite să se plîngă în orice caz, deoarece întotdeauna plîngerile se vor întoarce şi te "vor înţepa". Şi apoi îl "vor înţepa" pe Părintele.

4. Oferirea de sfaturi generale în legătură cu: comportamentul în Biserică
* , participarea la slujbe, frecvenţa la Împărtăşanie, postul, vocaţiile preoţeşti etc. Şi aici vorbesc despre sfaturile cerute. Sfaturile necerute păstrează-le pentru tine! (Nu cum fac eu aici... (:).

5. Bîrfă de orice fel. Nu poţi ca 99% din timp să te scuzi pentru ceea ce nu ai spus. E o practică duhovnicească greşită şi va aduce doar pagube parohiei. Şi ai văzut pe cineva să se schimbe în bine din cauză că a fost bârfit? Nu.

6. Politicile Bisericii. La această temă mă refer la lucruri care se petrec mai ales în afara parohiei. Cearta jurisdicţională, care ar trebui (sau nu ar trebui) să fie următorul episcop / mitropolit (n.tr: Această situaţie este întîlnită mai ales în spaţiul american sau în Europa Occidentală.), în opinia ta de expert... – toate aceste subiecte sunt ca un obiect foarte fierbinte pe care nu ar trebui să îl atingi. 

Aminteşte-ţi că orice spui despre un episcop sau un alt preot poate ajunge înapoi la ei si nu numai că vei fi foarte ruşinată de situaţia pe care tu însăţi ai creat-o, dar, de asemenea, poţi să îi faci rău soţului tău. Nu uita că suntem învăţaţi să  ne rugăm pentru ierarhii noştri şi nu să îi criticăm. Nu vei fi cu siguranţă aproape niciodată în situaţia ca arhiepiscopul N. să te sune şi să îţi ceară părerea. Ai încredere în mine: nimănui nu îi pasă ce crezi tu. (:

7. Relaţia ta cu Părintele. Dacă ai probleme legate de tema aceasta, discută-le cu părintele duhovnic, NU cu parohia. Un corolar la acest lucru este (şi asta e valabil pentru orice cuplu): NICIODATĂ nu critica/ umili soţul/ soţia în public.


Inutil să spun că acest lucru include comentarii la ora de cafea, email-uri cu credincioşii (întotdeauna închipuie-ţi, atunci când scrii, că acel e-mail va fi citit de toată lumea – aşa eşti mult mai în siguranţă!), posturi pe blog şi comentariile de pe blogurile altor oameni şi de pe forumuri (dacă nu eşti anonim). Unii oameni în mod neintenţionat te vor pune în încurcătură supundându-te la un adevărat interogatoriu, dar alte ori (şi da, acest lucru mi s-a întâmplat), oamenii îţi vor întinde - în mod deliberat - o capcană cu scopul de a te face să cazi în ea. Oricît de greu este să recunoaştem, vei întâlni oameni care nu te vor agrea şi cărora le face plăcere să te vadă căzând. Nu intra în panică, fii însă foarte atentă/precaută. La începutul slujirii ca preoteasă am fost foarte naivă, încrezătoare... apoi m-am înţelepţit. Nimeni nu te poate forţa să vorbeşti despre ceva ce nu ai nevoie/ nu vrei să vorbeşti.

Poate vor mai fi şi alte postări ca aceasta.  De pildă, ce faci cînd oamenii din parohie îţi cer sfatul? Aruncă cei doi bănuţi în caseta de comentarii. (:

* Dacă cineva te solicită pentru ca să îi dai unele sfaturi utile despre comportamentul copilului/copiilor, atunci, prin toate mijloacele, ajută-l! Dacă este doar un mod de a se plînge, atunci ar fi mult mai bine să îţi ţii gura, decît să spui: "Păi dacă i-aţi aduce la biserică ceva mai des decât o dată la două luni, s-ar putea să se comporte mai bine!".

Traducere din limba engleză: preoteasa Eufemia.



Îi mulţumim Matuşkăi Anna pentru sfaturi şi pentru că a fost de acord cu traducerea acestor rînduri în limba română. Aşteptăm cu interes şi celelalte postări.

De asemenea, din propria mea experienţă de preoteasă, aş mai adăuga două cazuri la cele enumerate de Matuşka Anna, şi anume:

·       Numele soţului tău trebuie să fie: Părintele. Din ziua în care soţul tău este hirotonit, trebuie să i te adresezi respectuos şi să vezi în el un alt om, pe Părintele. De cîte ori vei vorbi despre el cu credincioşii din parohie, cu o prietenă, cu mama sau cu doctorul, trebuie să îl numeşti Părintele.

·       NU face pe peţitoarea. (: Oricît de mult te-ar ruga cineva sau oricît de mult ai dori să ajuţi o persoană care e îndrăgostită de cineva din Biserică să intermediezi relaţia dintre ei, NU o fă! Rişti să superi pe toată lumea. Aşa că cel mai bine e să Îl rogi pe Domnul să facă în aşa fel încît cei doi "să se vadă" sau să relaţioneze.

Dacă această postare v-a fost de folos, vă rugăm să aruncaţi şi voi cei doi bănuţi în cutia pentru comentarii cu alte sfaturi, care credeţi că sunt de ajutor pentru doamnele preotese.

marți, 7 august 2012

Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (3): Probleme şi griji

–  Viaţa în familie: o continuă încercare de echilibrare între a petrece timp împreună  şi a acorda atenţia cuvenită parohiei –


Care sunt problemele unei preotese în America?
 Matushka Mary: Mă aştept ca problemele noastre să fie asemănătoarea cu cele ale unei preotese din Rusia sau din oricare altă ţară ortodoxă. Munca unui preot este extenuantă în orice ţară, atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual. Preoteasa îşi face griji pentru sănătatea soţului, pentru faptul că nu doarme suficient. Îmi amintesc o anecdotă despre preoteasa Sfântului Ioan din Kronstadt, care mergea la distanţe foarte mari ca să fie sigură că el nu va fi deranjat în timpul scurtei sale odihne zilnice. Cred că această povestioară trebuie să rezoneze cu orice soţie de preot într-o oarecare măsură. Este o continuă încercare de echilibrare în familiile de clerici, între a petrece timp împreună şi a acorda atenţia cuvenită necesităţilor parohiei.
În principiu, grijile noastre sunt grijile oricăruia din Biserică. Preotul le păstrează în inima sa, iar preoteasa i se alătură având grijă de orice problemă pe care enoriaşii i-o împărtăşesc. De cele mai multe ori, tot ce putem face este să ne rugăm pentru cei în suferinţă şi să le oferim compasiune. Câteodată Domnul răspunde la rugăciuni în modul în care ne dorim, şi asta ne bucură; dar alteori El ne răspunde numai prin propria Sa Cruce, suferind împreună cu noi în marea Lui dragoste, iar rezolvarea vine doar prin Înviere.
Matushka Katherine: Aş spune că multe din grijile unei preotese de aici sunt aceleaşi cu ale unei preotese din orice altă parte. Pot să vorbesc doar din propria mea experienţă, iar întristările care îmi vin în minte sunt  mai degrabă cele ale unei mame care nu reuşeşte să ajungă la slujbele bisericeşti atât de mult pe cât ar vrea. Fie ajung cu întârziere, astfel încât copiii mei să se comporte aşa cum trebuie, fie nu mergem deloc pentru că este prea mult sau prea târziu pentru ei. Când însă vin la biserică, îi disciplinez şi învăţ pe copiii noştri cum să se comporte în biserică. Ocaziile de a mă ruga în linişte sunt puţine şi rare. În casă la noi, timpul de rugăciune al părintelui Eugene este sfânt, în timp ce rugăciunile mele sunt mai mult pe fugă, inima mea strigându-L pe Domnul, mulţumindu-I sau cerându-I ceva mai mult în trecere. Întotdeauna l-am invidiat pe soţul meu pentru timpul petrecut în altar, care nu include doar slujbele – el ajunge devreme, ca să se pregătească, şi pleacă târziu, după ce ajută la curăţenie şi pregătirea slujbei următoare. El de asemenea călătoreşte în interesul Bisericii şi, deşi mi-e greu să am grijă singură de trei copii, îl sprijin de fiecare dată.  Călătoriile au întotdeauna motive atât de frumoase şi sunt nişte experienţe minunate pentru el.
Un alt punct pe care aş vrea să-l ating este dezamăgirea mea că societatea Ortodoxă  devine din ce în ce mai „diluată” şi mai de-sensibilizată în ceea ce priveşte lumea spirituală. Tocmai am terminat de citit biografia fratelui bunicului meu, Pr. Seraphim  Slobodskoy (autor al cărţii „Legea Domnului”), şi am fost izbită de energia şi realizările imigranţilor care au venit în America fără nimic, reuşind încă să şi clădească biserici şi să formeze parohii. Astăzi, noi reuşim cu greu să menţinem ceea ce a fost început pentru noi nu cu mult timp în urmă. Oamenii nu mai sunt aşa de legaţi de parohiile lor cum erau cândva, şi nu mulţi îşi doresc să-şi dedice timpul şi energia Bisericii.

Dacă cumva aţi fost în Rusia, credeţi că sunteţi diferită de o matushka de acolo?
Matushka Mary: Am nişte amintiri foarte frumoase din timpul petrecut acolo. Am stat un an în Siberia într-un  schimb studenţesc de experienţă, dar asta s-a întâmplat cu mai bine de zece ani în urmă, iar lucrurile în Rusia sunt într-o continuă schimbare. Mi-ar plăcea să ştiu cum e viaţa preoteselor de acolo acum. Nu ştiu în care măsură impresiile mele au fost exacte, sau cât de diferită era viaţa în alte părţi ale ţării. Am avut ocazia să cunosc două din preotesele de acolo, când au venit să o viziteze pe evlavioasa mea gazdă; de asemenea, am aflat câte ceva despre vieţile lor din conversaţiile mele cu preoţii. Clerul de acolo a fost foarte amabil cu mine, permiţându-mi să cânt în cor în weekend-uri, şi chiar invitându-mă să mă alătur lor la prânz, după slujbele duminicale.
Impresia mea a fost că viaţa preoteselor de acolo era extrem de dificilă. Soţii lor nu aveau uneori suficient timp nici măcar pentru a dormi. Unul dintre preoţi mi-a povestit că nu era neobişnuit pentru el să boteze o sută de copii într-o săptămână. Şi cred că situaţia lor financiară era foarte dificilă. O preoteasă mi-a arătat o mostră dintr-o frumoasă dantelă pe care ea şi copiii ei o făceau spre a o vinde în piaţa în aer liber. Vânzătorii din piaţă trebuiau să stea şi să îndure zile lungi şi friguroase, însă ea nu mi-a spus decât ce mulţumită era deoarece copiii ei reuşiseră să înveţe un meşteşug atât de greu. O altă preoteasă despre care am auzit îşi petrecea în mare parte timpul muncind la creşterea şi întreţinerea produselor agricole, la casa lor departe de oraş.  Chiar şi când familiile de preoţi aveau o situaţie financiară sigură, le era probabil totuşi greu  să crească copii mici în Biserică. În vremea aceea, majoritatea clericilor pe care îi ştiam aveau copii mici. Preoţi bătrâni erau mai rar, din motive evidente. Înăuntru, bisericile erau deseori atât de aglomerate, încât reuşeam cu greu să-mi mişc braţul ca să îmi fac cruce. Să ajungi la biserică având copii mici cu tramvaiul sau autobuzul atunci când este frig putea fi de asemenea o provocare.
Viaţa mea de aici este diferită în multe privinţe. Noi locuim, la fel ca mulţi alţi preoţi din America, într-o casă aflată, convenabil, chiar lângă biserică. Deşi nu stăm bine din punct de vedere financiar după standardele americane, îmi permit să rămân acasă cu cei doi copii ai mei, şi niciodată nu îmi fac griji dacă vom avea suficientă mâncare sau nu. De asemenea, este mult mai uşor pentru mine să aduc copiii la biserică în timpul slujbelor mai lungi. Biserica este destul de plină, dar nici pe departe atât de aglomerată precum am experimentat în Rusia. Pot cu uşurinţă să intru sau să ies când plânge copilul. Este suficient spaţiu pentru femei însărcinate, mame cu copii sau pentru copii mici, ca să stea jos atunci când este nevoie. Avem chiar şi un coşuleţ  lângă măsuţa cu lumânări, cu mici albume foto cu iconiţe şi Biblii pentru copii, ca mamele să le folosească atunci când copiii lor îşi păstrează cu greu atenţia.
După slujbe, stau de obicei lângă uşă şi vorbesc cu cât de mulţi enoriaşi reuşesc în calea lor spre ieşire. Întotdeauna încerc să-i fac pe oameni să se simtă bineveniţi şi să le răspund la orice întrebări ar avea. Multe preotese din America procedează aşa. Cred că micile dimensiuni ale parohiilor americane ne ajută să petrecem mai mult timp cu fiecare membru în parte. Probabil, cu cât se vor construi mai multe biserici şi se vor hirotoni mai mulţi preoţi în Rusia, cu atât diferenţele dintre noi vor fi mai puţine.

Matushka Katherine: Am fost în Rusia de câteva ori, dar nu recent, şi nu ca soţie de diacon. Prima mea excursie în Rusia a fost la vârsta de şaisprezece ani, în 1993. Ultima călătorie a avut loc în 2004, când eram însărcinată cu primul nostru copil. Contactul meu cu soţiile de clerici a fost limitat. De fapt, deşi am întâlnit  câţiva preoţi şi diaconi, nu am cunoscut niciuna din soţiile lor. Eu sunt probabil mult diferită faţă de o preoteasă din Rusia.  Sunt mult mai vorbăreaţă, râd prea zgomotos, mă îmbrac prea laic şi probabil nu accept voia Domnului cu la fel de multă smerenie. Sunt slabă; eu nu am împărtăşit greutăţile şi responsabilităţile unei matushka din Rusia.
(va urma)
Traducere de Petruţa Suciu, după

duminică, 5 august 2012

Sfânta Nona

La mulţi ani spre mântuire, de ziua ocrotitoarei noastre! Sfânta Nona să ne fie povăţuitoare şi călăuzitoare în înţelepciune, dragoste şi răbdare!

miercuri, 1 august 2012

Soţii de preot din SUA, despre slujirea preotesei (2): Cât de mult se schimbă viaţa după hirotonia soţului?


În ce fel este afectată viaţa unei preotese de momentul hirotoniei? Oare preoţia soţului ei o obligă să-şi schimbe traiul de până atunci, de exemplu să adopte un anumit cod vestimentar sau să-şi schimbe stilul de viaţă?
Matushka Mary: Ar trebui să încep prin a menţiona că tatăl meu este de asemenea preot ortodox, deci acest mod de viaţă îmi este familiar. Cu toate acestea, cred că pentru majoritatea soţiilor de preot, aspectele exterioare ale vieţii precum îmbrăcămintea şi stilul de viaţă nu sunt schimbate prea mult de hirotonire. Cod vestimentar nu există, cu excepţia unei dorinţe generale de a te îmbrăca mai simplu. Multe aspecte ale vieţii unei familii de clerici – precum participarea la mai multe slujbe, postul, pregătirea pentru Liturghie sâmbăta sau alte evenimente – sunt lucruri pe care, ca şi creştini, ne străduim cu toţii să le facem atât cât putem. Pentru o nouă preoteasă, ele devin, poate, mai importante în viaţa ei decât erau înainte. De o schimbare majoră poate fi vorba atunci când te afli dintr-o dată în centrul atenţiei. E nevoie de timp şi har pentru a învăţa că nu trebuie să fii timid sau să te întrebi ce gândeşte lumea despre un lucru sau altul.
De asemenea, am simţit într-adevăr  o schimbare privind aspectele interioare ale vieţii şi luptele mele spirituale. Soţul şi soţia sunt uniţi în mod sacru; ei sunt un singur trup. Deci, într-un mod mai greu de explicat, hirotonia soţului o afectează şi pe preoteasă. Am simţit mai mult har şi o încărcătură spirituală mai mare, dar nu aş putea descrie asta foarte concret. Ca şi preoteasă, simt că şi eu sunt chemată să slujesc, să mă rog pentru oamenii din biserica noastră, mai ales pentru copii, şi să trăiesc în conformitate cu Evanghelia cât de mult pot. După hirotonirea soţului meu, a avut loc de asemenea o adevărată schimbare la nivelul luptelor spirituale pentru amândoi. Războaiele spirituale sunt foarte reale, nu există doar în cărţi, iar diavolul urăşte preoţii. Simţim asta cel mai acut în perioadele de post, sâmbăta când încercăm să ne pregătim pentru Liturghia de Duminică, şi în zilele premergătoare sărbătorilor mari.

Matushka Katherine:  Cât mă bucur că aţi pus această întrebare! Când Părintele Eugene a fost hirotonit, am fost foarte fericită şi entuziasmată pentru el, dar nu m-am gândit că viaţa mea se va schimba prea mult. Oricum, soţul meu slujise în altar în toţi aceşti ani, şi hirotonia era pogorârea Sfântului Duh asupra lui, nu a mea. Totuşi, în ziua hirotonirii, am realizat că soţul şi soţia sunt cu adevărat una, şi că Sfântul Duh era şi în mine. M-am simţit ca şi când aş fi retrăit nunta noastră în acea zi.
Eu nu am un anumit cod vestimentar în afara bisericii şi nu cred că stilul meu de viaţă s-a schimbat. Poate viaţa mea ar fi fost foarte diferită dacă n-am fi trăit atât de mult în cadrul Bisericii – dar, sincer, nu mi-aş dori să fie altfel. Deşi uneori îi privesc cu nostalgie pe cei din jurul meu care nu sunt atât de legaţi de parohie, nu mi-aş trăda viaţa pentru nimic. Bineînţeles, când soţul tău este un membru al clerului, trebuie să îţi aminteşti mereu cine eşti şi ce reprezinţi. Cu toţii suntem oameni, dar cred că foarte mulţi laici ţin clerul şi familiile lor la un nivel diferit.


Preoteasa trebuie să aibă serviciu ?
Matushka Mary: Asta depinde  de situaţia financiară a parohiei. Bisericile din America sunt întreţinute prin donaţiile oamenilor care fac parte din parohie; acestea sunt completate prin activităţi de strângere de fonduri, precum festivalurile unde se vând piroshky (rulouri de pâine coaptă cu umplutură) şi alte preparate tradiţionale. Multe preotese muncesc pentru a suplimenta veniturile soţilor. Uneori când este necesar, de exemplu în parohii misionare noi, până şi preotul trebuie să deţină un al doilea loc de muncă, deşi nu este ideal şi e foarte greu pentru el, familie şi biserică.

Matushka Katherine: Sunt multe preotese care rămân acasă cu copiii, dar asta presupune de cele mai multe ori ca soţii lor (până şi preoţii, la fel ca şi diaconii) să mai aibă un loc de muncă în afara bisericii. Eu am fost destul de norocoasă să rămân acasă cu copiii mei aproape patru ani, dar toamna trecută m-am întors la lucru cu normă întreagă. Suntem totodată privilegiaţi deoarece, deşi soţul meu mai are un serviciu în afara responsabilităţilor sale parohiale, el lucrează pentru Sinodul ROCOR, deci nu trebuie să-şi facă griji când are nevoie să-şi ia liber pentru zilele de sărbătoare. Familia noastră este de asemenea norocoasă prin faptul că suntem asiguraţi financiar de locul de muncă al soţului, întrucât cele mai multe parohii nu au capacitatea de a asigura venitul clerului şi al familiilor lor.
(va urma)
Traducere de Petruţa Suciu, după