vineri, 23 septembrie 2011

Chipuri de preotese: Victoria Berbecar – o luptă pentru naturaleţe şi tradiţie

Mi-a plăcut mult ce face doamna preoteasă din Botiza, meşteşug preluat (slavă Domnului!) şi de fiica ei. După o vizită recentă în Maramureş, în care imaginile mi-au rămas puternic amprentate de amestecul paradoxal şi înfiorător între tradiţional şi kitsch, o astfel de muncă mi se pare extraordinară. Şi mă bucur mult că este făcută de o preoteasă.
(Preoteasa Natalia)


Foto: fotomaramures.ro
În general, când vine vorba de viaţa religioasă a unei comunităţi, în centrul atenţiei este, evident, preotul. Deşi canoanele bisericii spun că preoteasa are, de asemenea, un rol foarte important, soţiile preoţilor trec de multe ori neobservate. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Victoria Berbecar, preoteasa ortodoxă din Botiza.

Ea a ajuns să fie poate cea mai cunoscută din Maramureş, datorită preocupărilor sale inedite. S-a născut în 1944, în Ciceu-Mihăileşti (jud. Bistriţa-Năsăud). În anul 1974, s-a stabilit împreună cu soţul ei, părintele Isidor Berbecaru, în Botiza. După ce a absolvit Facultatea de Psihologie la Iaşi, s-a întors în Botiza, unde a descoperit un meşteşug tradiţional al zonei, care, după spusele preotesei, fusese uitat.
"Soţul meu era ocupat atunci cu construcţia bisericii, iar eu mai cutreieram văile şi dealurile de aici, de la Botiza, culegând flori pe care le testam să văd ce culoare aş putea obţine din ele. Aici, în Botiza, cu zeci de ani în urmă, poate chiar mai mult, ţesăturile se vopseau în culori vegetale, iar motivele folosite erau zoomorfe, antropomorfe şi romboidale", mărturiseşte Victoria Berbecar.
Ea spune că, atunci când a venit în Botiza, acest meşteşug era deja pierdut, iar lumea cumpăra fibre sintetice gata vopsite. Ea povesteşte că a învăţat de la mama ei această veche tehnică.

• Femeile din sat nu voiau să audă de arta populară tradiţională
Victoria Berbecar mărturiseşte că a folosit foarte multe plante pentru a realiza o gamă variată de nuanţe. "Am încercat să găsesc un model pe care să-l pot lucra şi să-l dau cuiva din sat să-l ţeasă", spune Victoria Berbecar. La început, i-a fost foarte greu să convingă femeile din sat să revină la meşteşugurile artei populare autentice. "Am încercat să le conving şi să le dovedesc că vopsitul natural este mult mai plăcut ochiului, că o casă unde sunt covoare de lână vopsite cu culori naturale este mai valoroasă şi că acele covoare reflectă cel mai bine personalitatea femeii din Maramureş. Nici nu voiau să audă de aşa ceva şi chiar luau în derâdere spusele mele. Spuneau că doamna popii n-are ce face şi fierbe urzici", povesteşte Victoria Berbecar. Însă ea nu s-a dat bătută, a continuat munca, a făcut "experimente" cu plante, a studiat folclorul maramureşean, ca să poată realiza compoziţii. Aşa a reuşit chiar să transpună pe pânză anumite poveşti şi legende auzite prin sat. Rezultatul muncii ei s-a văzut prima dată în luna iunie a anului 1983, când a avut prima expoziţie de covoare vopsite natural, pe care a prezentat-o la Sibiu. Victoria Berbecar spune că această expoziţie s-a bucurat de aşa un succes încât a fost solicitată să expună şi în capitală, la Muzeul Satului.

• Covoarele au plecat în străinătate... fără ea
Se ştie că, înainte de 89’, era foarte dificil să treci graniţele ţării, indiferent cine erai sau ce făceai. La fel s-a întâmplat şi cu preoteasa din Botiza, care nu a putut să iasă să-şi expună covoarele, însă a trimis un covor care a făcut chiar înconjurul lumii, iar până la urmă... s-a întors tot la ea. "Primul covor pe care l-am trimis dincolo de graniţe am ţinut neapărat să nu se vândă, motiv pentru care am cerut un preţ foarte mare, 5.000 lei, care reprezentau pe vremea aia cam zece salarii de-ale mele. Şi nu s-a vândut. După câţiva ani, s-a întors de unde a plecat, spre bucuria mea", mărturiseşte Victoria Berbecar.

• Tinerii de astăzi "iobăgesc" pământurile străinilor
Victoria Berbecar spune că, din păcate, după 1989 lumea a înţeles greşit libertatea câştigată, iar tinerii, în special de la ţară s-au îndepărtat tot mai mult de tradiţiile autentice.
"Pentru a-şi asigura un trai mai bun, tinerii de la sate merg să iobăgească moşiile din Italia, Germania sau alte locuri. Însă eu sunt optimistă şi am încredere că acest lucru nu va merge la nesfârşit şi lumea se va întoarce la tradiţie şi la credinţa moştenită din moşi strămoşi", a conchis Victoria Berbecar.
Ionuţ HOROBA, 





Materialul video îl puteţi urmări aici.


Covoare vegetale (c) eMM.ro
Unele obiceiuri si traditii maramuresene sunt duse mai departe cu sfintenie. Familia preotului din Botiza a ajuns sa fie cunoscuta chiar si peste hotare datorita preocuparilor sale de a continua un mestesug stravechi. Este vorba de vopsitul covoarelor in culori naturale, pe care fiica preotesei Victoria Berbecar, Ioana Margarita Pop, este hotarata sa-l mentina si sa-l transmita urmatoarelor generatii. Mai mult decat atat, in aceste zile, la initiativa Victoriei Berbecar, care abia s-a intors din SUA, la casa preotului se organizeaza un workshop la care participa artiste populare venite tocmai din Lituania, hotarate sa invete mestesugul care a facut-o celebra pe preoteasa din Botiza.

Ioana Margarita Pop - Berbecar (c) eMM.ro
Fiica preotului din Botiza, Ioana Margarita Pop, este hotarata sa duca mai departe un mestesug odinioara foarte raspandit in zona Maramuresului. Vopsitul covoarelor in culori vegetale l-a invatat de la mama sa, preoteasa Victoria Berbecar, care, la randul ei, l-a deprins de la femeile batrane din sat, singurele care mai foloseau vopsitul natural, prin anii ’70, atunci cand familia s-a stabilit in Botiza.

“Am invatat de la mama sa folosesc culorile. Mama la randul ei a invatat de la femeile din sat” a spus Ioana Margarita Pop, fiica preotului Isidor Berbecar.


In anii 70, cand familia preotului a venit din Bistrita pentru a se stabili la Botiza, in localitatea maramureseana se vopsea deja in culori chimice. Asa ca Victoria Berbecar, sotia preotului,, s-a hotarat sa dezvolte mestesugul care era pe cale de disparitie, iar apoi sa-si invete fiica sa extraga si sa combine acele splendide culori. Si se pare ca a reusit.

Fibre vegetale (c) eMM.ro
“Verde, verde deschis se scoate din luscute, din ghiocel. Din ceapa scoatem galbenul, verde si o nuanta de maro scoatem din coji de nuca, mai folosim coaja de arin, alte flori de pe camp” a explicat Ioana Margarita Pop, care mai spune ca nu se pot obtine culori vii din plante, decat culori pastelate, iar covoarele cu rosu aprins sau albastru azuriu cu siguranta nu sunt vopsite natural..

Mestesugul maramuresean nu numai ca va fi transmis mai departe, ci el va ajunge tocmai in… Lituania. Si asta pentru ca, la casa preotului, in aceste zile, se desfasoara un workshop, la care participa cateva doamne lituaniene, care sunt hotarate si ele sa deprinda vopsitul in culori vegetale.

“Proiectul acesta este coordonat de doamna Iuga. Vom organiza un atelier in care sa invete cum se vopseste vegetal si cum se tese, o sa participam mai multi din sat” a spus Ioana Margarita Pop.

Artistele populare din Lituania sunt cazate la casa preotului si urmeaza ca, zilele urmatoare, sa ia lectii de vopsit si de tesut atat de la preoteasa Victoria Berbecar, cat si de la femeile din satul Botiza.
Alexandru Ruja, articol apărut pe emaramures.ro

[edit 7.ianuarie 2012:
Ziarul Lumina: Covoarele preotesei din Botiza]

Alte articole:

joi, 22 septembrie 2011

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (2)


„De director ţi-e frică, dar în faţa lui Dumnezeu îţi permiţi orice?”
Îmi amintesc de o lecţie pe care tata mi-a dat-o şi mi-a rămas întipărită în minte pentru tot restul vieţii. Când eram mici – eu aveam 11 ani, iar fratele meu 9 – oboseam repede. Una era în biserică – acolo nu ne permiteam vreun lucru ieşit din comun, şi alta aici, ni se părea că suntem acasă. Noi – nu pot spune că întotdeauna – dar totuşi ne permiteam să ieşim din când în când afară. Ba ni se făcea sete, ba, iertaţi-mi expresia, aveam nevoie să mergem la toaletă. Se întâmpla să inventăm tot felul de motive care să ne permită să ieşim. Şi iată că o dată tata ne-a chemat pe mine şi pe fratele meu la el şi ne-a spus: „Ce se întâmplă dacă directorul şcolii te cheamă la el în birou? Îţi vei permite şi atunci să pleci când îţi abate?” „În niciun caz. Nu se poate să fac una ca asta.” „Bine. Iartă-mă că sunt nevoit să te mai întreb, îţi vei permite să te ceri în faţa lui să mergi la toaletă?” „Nu, tata, nu voi face aceasta.” „Atunci de ce îţi permiţi în biserică? Dumnezeu este aici prezent! Poate fi El oare comparat cu directorul şcolii? De director ţi-e frică, dar în faţa lui Dumnezeu îţi permiţi orice?” Aceasta este lecţia pe care mi-a dat-o tata. De abia atunci am înţeles ce avea tata în vedere. Într-adevăr îmi era greu să stau în picioare toată slujba, dar înţelegeam întotdeauna ce ne spunea tata. Îmi dădeam seama de anumite lucruri, dar a existat mereu un fel de libertate. Iar tata m-a dezvăţat pentru tot restul vieţii să mai plec în timpul slujbei. El avea un sentiment adânc de evlavie şi se străduia să ni-l împărtăşească şi nouă şi tuturor fiilor lui duhovniceşti.
Noi trăiam cu viaţa Bisericii în sensul deplin al acestui cuvânt. Acasă se ţineau slujbe, deşi acestea nu erau singurele la care participam. Noi mergeam întotdeauna la Biserica Sfântul Ilie din Obândensk, la Vecernii tata era prezent acolo. Când am mai crescut puţin, plecam uneori la Biserică ca să ascultăm Sfânta Liturghie şi să participăm la Sfintele Taine. Toţi aveam un singur părinte duhovnic la care ne spovedeam şi ne împărtăşeam. La fel, toţi fraţii mei s-au cununat pe faţă. Slavă lui Dumnezeu, noi nu ne-am abătut niciodată cu nimic de la credinţa în Biserica Ortodoxă Rusă.

Toţi copiii din familia noastră şi-au legat viaţa de Biserică
În familia noastră copiii şi-au împărţit profesiile în medici şi geologi. Tata a fost geolog, iar mama a visat în tinereţe să devină medic, dar a început războiul. Institutul de medicină a fost evacuat în alt oraş, iar mama a intrat la institutul pedagogic, la facultatea de chimie şi biologie. Un timp ea a lucrat ca zoolog, dar când ne-am născut noi ea s-a dedicat în întregime educaţiei noastre, deşi dorinţa de a deveni medic i-a rămas până la moarte. Noi am transpus în viaţă dorinţele părinţilor noştri. Fratele cel mai mare a devenit geolog, al doilea frate este medic, sora mea este şi ea medic, cel de-al treilea frate este geolog, eu şi fratele meu mai mic suntem de profesie medici. Toţi fraţii mei au studii superioare, afară de mine. Eu am absolvit doar liceul, iar Dumnezeu a binevoit să nu termin institutul – m-a adus la Mănăstirea Zaciatievsk.
Toţi copiii din familia noastră şi-au legat viaţa de Biserică, aşa cum am apucat încă din copilărie. Fratele meu cel mai mare, care este geolog, este membru al comitetului parohial la Biserica Sfinţilor Noi Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei din Butova, unde în 1937 au fost condamnate prin împuşcare 23 de persoane, printre care se număra şi bunicul nostru – părintele Vladimir Ambramţurov. Cel de-al doilea frate a devenit preot. Acum el este parohul Bisericii Sfânta Treime din Greaseh şi preot la penitenciarul de pe Krasnopresensk. El are patru copii, care îl ajută mult în activitatea lui. Sora mea s-a căsătorit cu un preot şi împreună cu el participă activ la viaţa Bisericii. Ea are cinci copii care îi ajută în toate: ajută în altar, citesc şi cântă la strană. Cel de-al treilea frate, doctor în geologie, nu demult a fost ridicat la treapta preoţiei şi a fost numit paroh la Biserica din Butov. Fratele mai mic lucrează la spitalul de psihiatrie şi participă şi el activ la viaţa Bisericii. El a organizat la Moscova prima bibliotecă pe lângă Biserica Sfântul Ilie din Obâdensk, tot el conduce editura Mănăstirii Zaciatievsk, şi ajută financiar biserica din Butov.

Nu-mi aduc aminte ca tata să se fi odihnit vreodată
Tata i-a botezat şi i-a cununat pe mulţi chiar la noi acasă, în mica noastră biserică. Treptat, numărul enoriaşilor lui a crescut şi se pare că, la începutul anilor ’90, tata nu putea să se mai ascundă în apartamentul nostru. Aşa cum grindina nu se poate ascunde pe vârful muntelui, tot aşa şi tata nu putea să rămână neobservat şi neştiut de nimeni în micul nostru apartament. Se pare că Dumnezeu l-a descoperit lumii ca să slujească deschis. În optsprezece ani cât a slujit ca preot clandestin, el a continuat să se ocupe mai departe de activitatea lui ştiinţifică, şi-a susţinut doctoratul şi a fost numit profesor. El considera aceasta ca o ascultare şi îşi împlinea sârguincios activitatea. Nu-mi aduc aminte ca tata să se fi odihnit vreodată, el era mereu preocupat de ceva: de cercetări ştiinţifice sau învăţa ceva nou. Neavând studii teologice, el a fost teolog prin excelenţă.
Când tata a devenit preot, treptat, relaţiile lui cu colegii de la serviciu s-au schimbat. Până a deveni preot, el era iubit de toată lumea. A fost invitat la un alt institut pe post de director, ceea ce desigur nu s-a întâmplat, deoarece el nu era membru de partid. După hirotonirea sa, el a fost destituit din postul de şef de secţie şi transferat la un alt sector. Tata înţelegea că duşmanul neamului omenesc nu-l va lăsa în pace, pentru că slujeşte ca preot clandestin, pentru că are grijă de fiii lui duhovniceşti.
Iar numărul ucenicilor lui creştea în fiecare zi. Îmi amintesc de perioada Postului cel Mare sau a Postului Crăciunului. Tata se întorcea de la serviciu foarte obosit. Uneori se întâmpla să vină la noi una din fiicele lui duhovniceşti. El stătea cu ea până târziu. O spovedea, discuta cu ea, uneori chiar şi până după miezul nopţii. Atunci ea rămânea la noi peste noapte. Dimineaţa tata pleca la serviciu. Mama ne spunea deseori că preotul obişnuit are numai crucea preoţiei. La timpul cuvenit el spovedeşte, împărtăşeşte, pe când tatăl nostru întâi de toate este la serviciu, şi numai după aceea, când toţi se odihnesc, se ocupă de activitatea pastorală. Tata obişnuia să ne spună că uşa preotului este ca şi cea a medicului. Ea trebuie să fie deschisă pentru oricine care îi trece pragul. Fără să se cruţe, el continua să spovedească, să împărtăşească şi să-i scoată pe fiii săi duhovniceşti din mulţimea păcatelor.
În 1990 tata s-a pensionat, deşi a rămas în continuare profesor-consultant. În acelaşi an el s-a adresat Prea Fericirii Sale Patriarhul Alexie II cu rugămintea să-i permită să slujească deschis. Înainte de moartea sa, mitropolitul Ioan Vendland i-a dat părintelui Gleb un act prin care se dovedea că a primit harul preoţiei şi fără de care el nu ar fi putut sluji niciodată deschis. Prea Fericitul i-a dat aprobarea. La început, el a slujit în Biserica Sfântul Ilie de pe Obâdensk, al cărei enoriaş a fost mulţi ani. Tot în aceeaşi perioadă, tata conducea secţia învăţământului religios şi de catehizare la Patriarhia Moscovei.

Dragoste pentru deţinuţi
În 1991 tata a fost primul preot care a venit la închisoare din Butârsk. Prima întâlnire cu deţinuţii a fost emoţionantă: părintele Gleb a venit acolo cu unul din fii lui duhovniceşti, care, după aceea, ne-a povestit că au fost întâmpinaţi de un zid, în spatele căruia se zăreau doar feţe posomorâte şi împietrite. Dintr-o dată preotul a început să vorbească. După nici cinci minute aceste feţe impenetrabile s-au aprins de viaţă, aceste feţe robite de păcate ale unor oameni rătăciţi. Tata mergea acolo des. Prin străduinţele lui în închisoarea din Butârsk a fost înfiinţată o biserică în cinstea Acoperământului Maicii Domnului; peste un timp închisoarea a început să fie vizitată de încă câţiva preoţi şi mireni. Preoţii nu reuşeau să facă faţă la toate, pentru că în rândul deţinuţilor au apărut foarte mulţi doritori să primească Botezul, să se spovedească sau pur şi simplu să stea de vorbă. Înainte de a fi botezaţi, ei trebuiau să fie catehizaţi. De această latură se ocupau şi continuă să se ocupe mirenii-catehizatori. Ei vin în închisori, discută cu deţinuţii, îi convertesc şi îi pregătesc pentru primirea Tainei Botezului. Numai după aceea ei sunt preluaţi mai departe de preoţi care au datoria să-i spovedească şi să-i împărtăşească. De câteva ori tata a avut ocazia să cunune în închisoare. Nu o dată a intrat în celulele celor condamnaţi la moarte. Una din aceste persoane a rămas zguduită, când tata s-a aşezat lângă el. „Cum, părinte, nu vă temeţi să staţi lângă mine?” „Nu, nu mi-e frică” „Ca să vezi”, a continuat condamnatul, „este uimitor!”. Condamnaţii şi deţinuţii au avut o atitudine omenească faţă de propria lor persoană. Ei au putut simţi ce înseamnă dragostea preoţească.
Tata spunea că cei din închisoare se spovedesc cu adevărat, că nicăieri el nu a întâlnit o spovedanie atât de sinceră ca în închisoare. Pentru că acolo trăirile sunt cu adevărat intense, iar conştientizarea păcatului săvârşit este atât de bine realizată, încât de cele mai multe ori căinţa şi venirea lor la Hristos poate fi comparată cu căinţa tâlharului de pe cruce.
Părintele Gleb se străduia întotdeauna să găsească o soluţie pentru ca să se interzică condamnările la moarte. A încercat să convoace câteva şedinţe, cu scopul ca guvernul să hotărască interzicerea condamnărilor la moarte. Obişnuia să spună că noi de multe ori condamnăm un om la moarte şi omorâm pe altul.
Tata a fost un om energic, care nu ştia ce înseamnă liniştea. El aproape că nu stătea acasă, iar multor preoţi nici nu le venea să creadă când auzeau că tata are 70 de ani. El îi vizita pe deţinuţi, se ocupa de organizarea simpozioanelor, conferinţelor, congreselor care aveau ca temă învăţământul religios. Tata era foarte îngrijorat de starea poporului nostru. El spunea că oamenii sunt într-o stare de letargie duhovnicească şi depunea eforturi considerabile pentru deschiderea şcolilor duminicale, a gimnaziilor şi a liceelor. El a fost unul din fondatorii institutului teologic Sfântul Tihon, conceput la început pentru cursuri de catehizare (tata a fost primul rector), cu anii el transformându-se în Institut Teologic.

S-a străduit până la ultima suflare să facă ceva pentru Biserică
Tata s-a dedicat în întregime slujirii Bisericii. Într-o vreme îl supăra inima. A stat chiar şi la secţia de reanimare, suferise un preinfarct. Toţi îl sfătuiau să se îngrijească, dar foarte curând tata s-a externat şi şi-a reînceput activitatea, ignorând în totalitate starea sănătăţii. Mama a spus odată: „Va sluji cât îl vor ţine puterile. Ce e de făcut? Cine ştie cât ne-a mai rămas de trăit? Trebuie până la urmă să ne dedicăm Bisericii”. Tata a slujit Biserica până aproape de ceasul morţii.
Boala a venit pe neaşteptate. Medicii au dat verdictul: cancer la intestinul gros. La început, ne-au spus că nu este metastază. S-a hotărât ca operaţia să decurgă în două etape. S-a făcut prima operaţie. Peste trei săptămâni tata a fost externat. El a început din nou să slujească, să meargă la biserică. Era foarte slăbit. Slujea tot mai rar. La început, unul din noi îl însoţea pretutindeni, dar treptat puterile au început să-i revină, se simţea din ce în ce mai bine. Toţi credeam că el se va însănătoşi în curând. Într-adevăr, el se simţea tot mai bine şi se pregătea pentru a doua operaţie. Tata era nerăbdător: în noiembrie 1994 se preconiza un Sinod, care se convocase pentru probleme legate de învăţământul religios, iar el se pregătea să ţină un discurs. În august el îşi punea problema dacă va reuşi să fie în formă până în noiembrie. A început să adune actele necesare înainte de a fi din nou internat la spital.
Chiar şi acolo el nu a încetat să se ocupe de activitatea lui. Vecinii lui de salon ne spunea că părintele nu a încetat să lucreze până în ultima clipă. El repeta întruna: „Trebuie să fac cât mai multe şi mă tem că nu voi reuşi”. Avea foarte multe idei legate de Biserică, pe care încerca să le transpună în viaţă.
În tot acest timp, a îndeplinit încă o misiune, cea de scriitor bisericesc.
Scria de mult timp şi mult. Dar revenea la unele din articolele sale, adăuga sau scotea câte ceva. Manuscrisele lui alcătuiesc o arhivă voluminoasă, fiecare text este scris în câteva variante. Tata a binecuvântat-o pe M.A. Jurinskaia să-i pregătească textele pentru a fi publicate. De ce anume a ales-o tocmai pe ea, vă voi spune mai departe.
Toţi credeam că este vorba de o simplă operaţie, că ea va trece cu bine şi nu trebuie decât să avem răbdare. Nimeni nu credea că poate să fie şi altfel. Iar mie mi se părea că tata era foarte optimist. Numai mama simţea altceva şi ne spunea: „În timpul operaţiei orice se poate întâmpla. Mai bine să nu ne facem niciun plan despre ce va fi după operaţie. Să aşteptăm.” Peste o săptămână de la operaţie au apărut fistule, boala a trecut în metastază. Pântecele lui era numai răni. Aceste chinuri erau îngrozitoare, deşi tata se străduia să nu arate. Eu sunt de profesie medic şi treizeci de ani i-am petrecut în spitalul de copii, la secţia de reanimare. În toţi aceşti ani am văzut multe, dar recunosc că îmi era greu când trebuia să îngrijesc aceste răni. Făceam eforturi disperate ca tata să nu poată ghici starea mea după expresia feţei. Chinurile erau mari, dar în ciuda lor, el s-a străduit până la ultima suflare să facă ceva pentru Biserică. După doua-trei săptămâni slăbise mult, nu mai putea nici să scrie, aproape că nu mai vorbea. Când venea la el cel de-al doilea frate al meu (care este acum preot), tata îi transmitea în şoaptă toate gândurile sale.

„Transmite-i că aşa cum a scris el, noi vom împlini întocmai”
De aceste ultime zile din viaţa lui se leagă următorul episod. Când tata era deja bolnav, i s-a propus să publice un articol despre giulgiul din Torino în revista „Alfa şi Omega”. Aceasta era una dintre temele lui preferate, la care a lucrat cel mai mult, reuşind să publice câteva articole. Aşa cum el era foarte slăbit, i s-a propus să facă o listă a tuturor publicaţiilor lui, urmând ca mai târziu să finiseze manuscrisul. Tata a acceptat şi a colaborat foarte activ cu redacţia. Manuscrisul circula din mână în mână şi noi nu o dată ne întrebam de ce cheltuieşte el atâta timp şi puteri. El însă a luat în serios toată această muncă şi se pare că era foarte mulţumit.
Articolul a fost propus pentru publicare („Alfa şi Omega”, nr. 2, 1994). Tata îşi trăia ultimele zile şi revista încă nu ieşise din tipografie. El i-a rugat pe redactori să-i dea câteva exemplare. În general, ele nu se fac decât pentru o sumă colosală, dar când la tipografie s-a aflat pentru cine, nu au întârziat să facă câteva exemplare gratuite. Tata le împărţea cu cea mai mare dragoste rudelor şi prietenilor, deşi nu ştiu de unde lua atâtea puteri. Redactorului care a pregătit acest articol pentru publicare, tata i-a încredinţat şi publicarea celorlalte cărţi ale lui.
Soarta de mai departe a acestui articol a fost următoarea: în următorul an, de Paşte, Editura „Mănăstirea Zaciatievsk” l-a publicat separat, cu titlul „Giulgiul Domnului nostru Iisus Hristos. Până în prezent a apărut a doua şi a treia ediţie, îmbunătăţite cu ilustraţii noi. Unele reviste şi ziare o publicau în întregime sau doar câteva fragmente, aşa încât tirajul acestei lucrări numără peste 150.000 de exemplare.
Încă înainte de a fi internat, tata a pregătit o mapă care conţinea numeroase documente despre închisoare, care urma să ajungă prin mine la Prea Fericirea Sa. Eu am transmis-o mitropolitului Arsenie, iar vlădica mi-a promis că o va duce personal Patriarhului. Şi acum parcă îl văd pe tata cum mă întreba de fiecare dată când veneam la el la spital: „Ai fost la Patriarhie? Ce au spus?” Din păcate nu reuşeam nicidecum să ajung la mitropolitul Arsenie. Ba era plecat, ba interveneau nişte probleme. Când veneam la tata mă străduiam să ocolesc acest subiect, dar de fiecare dată el mă întreba „Ce se mai aude? Ce ţi-a spus mitropolitul? Ce mai fac deţinuţii mei?” Iar eu răspundeam „Nu reuşesc nicidecum să stau cu el de vorbă. I-am dat mapa şi aştept răspunsul Patriarhului, dar nu reuşesc să stau de vorbă cu mitropolitul”. Tata ofta din greu şi se întrista. Eram conştientă că această problemă nu-i dă pace. Era atât de îngrijorat încât nici nu putea să-şi suporte boala în linişte. Am hotărât să merg eu singură la Patriarhie. Ştiam că mitropolitul lipseşte din oraş, dar speram să aflu câte ceva. În aceeaşi zi Patriarhul a sosit exact când mă aflam şi eu acolo şi astfel am putut să-i spun problema mea. Prea Fericitul m-a ascultat cu atenţie, iar la urmă mi-a spus: „Spune-i tatei că noi nu vom lăsa închisoarea în voia sorţii. Şi mai transmite-i că aşa cum a scris el, noi vom împlini întocmai.” Erau zilele în care tata se simţea tot mai rău. I-am spus patriarhului că tata este pe patul de moarte. El însă, Dumnezeu să-l miluiască, a rămas atât de mişcat de această noutate, încât... i-a scris câteva cuvinte, mi-a dat o prescură mare, o iconiţă şi un mare buchet de flori... Toate acestea trebuia să i le transmit tatei. Imediat ce i-am povestit despre vizita mea la Patriarhie, el s-a liniştit. Aveam impresia că i s-a luat o piatră de pe inimă. Am înţeles cât de mult îl frământa pe tata această problemă şi nu-i permitea să moară împăcat.
Îl mai preocupa şi activitatea de mai departe a sectorului de catehizare şi a învăţământului religios. Despre această problemă el îmi vorbea puţin pentru că ştia că nu prea am legătură cu ea, dar înţelegeam că şi această problemă îi dădea multă bătaie de cap. Pentru a-i uşura întrucâtva grijile, am venit la părintele Ioan Economţev, care era şeful tatei. L-am rugat dacă poate să vină la părintele Gleb. Părintele Ioan nu a întârziat să vină. Nici nu ştiu de unde a strâns tata atâtea puteri – timp de o oră şi jumătate el a vorbit într-una. „A vorbit” este prea mult spus, tata mai mult şoptea. Cu toate acestea, în tot acest timp el i-a expus părintelui Ioan teoriile sale. Aceasta s-a întâmplat tot în perioada când a primit şi binecuvântarea patriarhului. Se părea că tata a dus la bun sfârşit tot ce avea în gând să facă şi s-a liniştit. Aceasta am realizat nu numai eu, ci şi întreaga familie.

Până în ultimele clipe inima tatei ardea de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii
Aceste ultime zile din viaţa lui au fost cu totul deosebite. Tata era atât de vesel, iar faţa lui strălucea de bucurie. Deşi era foarte slăbit, până în ultima clipă s-a străduit să ne liniştească, toţi ştiam că în curând el nu va mai fi printre noi. Tata înţelegea şi el acest lucru, dar îi era milă de noi. Când, cu două săptămâni înainte să moară, el i-a spus fratelui meu mai mic ce să facă atunci când va muri, acela a izbucnit în plâns. Se vedea că tatei îi era milă de noi, de aceea a evitat de fiecare dată să mai vorbească despre moarte în prezenţa noastră. Le spunea numai preoţilor care veneau la el. Preotului care a venit la el înainte de moarte, tata i-a spus „Eu mor. Ne despărţim până la Învierea cea de obşte. Hristos a înviat!” Acestea au fost aproape ultimele lui cuvinte.
Tata îşi făcea multe probleme pentru mănăstire, mai ales în ultimele zile, se interesa de toate evenimentele, greutăţile cu care mă confruntam şi se străduia să mă ajute în orice chip. Cu trei zile înainte de moarte am venit la el la spital împreună cu părintele Nicolae. Tata era foarte slăbit şi nu mai putea vorbi. În glumă părintele i-a zis: „Părinte Gleb, fiica dumneavoastră a hotărât să pună totul la punct. Surorile au greşit cu ceva şi ea a hotărât să le înveţe minte”. Tata m-a privit insistent şi a şoptit: „Este bine să le înveţi minte, dar nu uita, s-o faci cu dragoste.” Mi-am amintit de anii de copilărie cânt tata mă dojenea, dar cu dragoste.
Până în ultimele clipe inima tatei ardea de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii. Până în prezent menţin legătura cu surorile medicale din spitalul în care a fost internat tata şi de fiecare dată mă minunez de urma pe care a lăsat-o el în inimile şi sufletele acestor persoane. Şeful secţiei, medicii şi surorile medicale îl pomenesc pe tata la rugăciuni. Datorită lui mulţi din ei au început să frecventeze bisericile şi mănăstirile. Vin şi aici la mănăstire şi mă ajută în multe.
În ultimele zile el era foarte calm, vesel, luminos. Era plăcut să stai lângă el. Aproape nu mai vorbea, dar în toate se simţea că nu era nevoie de cuvinte. Tata stătea culcat cu ochii deschişi. Noi ştiam că el nu doarme, ci se roagă sau se gândeşte, trece prin prisma inimii întreaga sa viaţă. Numai câteva clipe petrecute lângă el te făceau să înţelegi multe. Sufletul ţi se umplea de linişte şi pace, deşi toţi ştiam că în curând el va muri. De fiecare dată când veneam la el la spital, ne întrebam: „Îl vom mai găsi oare în viaţă?”
A doua zi tata urma să fie operat din nou. Toţi eram îngrijoraţi ca tata să nu moară în timpul operaţiei. Pentru mine acesta era cel mai groaznic lucru care i se putea întâmpla. În dimineaţa acelei zile, în timp ce ieşeam pe poarta mănăstirii ca să ajung la el la spital, mă frământa gândul: „Cum se simte oare tata? Trebuie să-l pregătesc cât mai repede pentru operaţie.” Când am intrat în salon, am rămas zguduită: tata stătea culcat şi dormea ca un copilaş. Îţi dădea impresia că îi era indiferent de ce urma să i se întâmple. Avea atâta smerenie şi lepădare în voia lui Dumnezeu! A venit una din surorile medicale şi mi-a spus: „Cât este de liniştit înainte de operaţie. De obicei, pacienţii sunt foarte neliniştiţi şi nu pot dormi. Treziţi-l, trebuie să-l pregătim pentru operaţie.” Noi l-am trezit, dar el ne-a întrebat: „Trebuie să mă duceţi în sala de operaţii? Ei bine, atunci să mergem.” Mă minunam cât de liniştit putea fi.

Părintele Gleb Kaleda, portret realizat de  
Se smerise atât de mult, încât nu mai avea ce face aici pe pământ
De abia cu câteva zile înainte de moarte, am realizat că el moare cu adevărat. În acea zi m-a întrebat pe neaşteptate: „Ştii cine sunt?” L-am privit uluită şi i-am spus: „Cine?” Cu smerenie adâncă şi cu un sentiment de bucurie el a răspuns: „Eu sunt un preot păcătos, care se târăşte în propria lui mizerie.” Ştim că se smerise atât de mult, încât nu mai avea ce face aici pe pământ. Aceasta era nu numai smerenie, ci şi o împăcare cu Pronia Dumnezeiască, acceptarea planului lui Dumnezeu. El ne spunea că trebuie să suferim, pentru că, spovedind condamnaţi la moarte, criminali, el îi dezlega de păcate grele, prin urmare, trebuia să se cureţe şi el de păcatele pe care le luase asupra sa. Tata şi-a asumat pe deplin crucea şi L-a urmat pe Hristos.
Slavă lui Dumnezeu! Tata nu a murit pe masa de operaţie. El a fost transferat la secţia de reanimare. La scurt timp, el şi-a revenit, a stat de vorbă cu medicii şi chiar a glumit cu ei. Dintr-o dată starea lui s-a agravat brusc şi, deşi medicii au încercat să facă tot posibilul, el a murit. „Nu vă faceţi griji. Eu mă simt bine!”, acestea au fost ultimele lui cuvinte.
Slujba de înmormântare a avut loc la Mănăstirea Vâsoko-Petrovsk, unde tata slujise în ultima vreme. Cu binecuvântarea Prea Fericirii Sale, a slujit Prea Sfinţitul Serghie, arhiepiscop de Solnecinogorsk, iar Patriarhul ne-a transmis condoleanţe. Aceasta era în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului din Kazan. Patriarhul îl aprecia şi îl respecta foarte mult pe tata, iar el, la rândul lui, nu numai că îl respecta ca pe Întâi Stătătorul Bisericii Ruse, dar îl iubea mult pentru virtuţile lui creştineşti.
La mănăstire s-au adunat peste 50 de preoţi. Slujba a fost solemnă. Adevărul e că am participat pentru prima dată în viaţă la o astfel de slujbă. Niciodată nu m-am gândit că o înmormântare se poate transforma într-o solemnitate. Mi se părea că este o mare sărbătoare şi toţi aceşti preoţi s-au adunat ca să-l conducă pe tata spre împărăţia Cerurilor. Desigur, era şi o mare durere. Acest lucru nu-l voi nega, dar totodată simţeam şi un fel de bucurie.
Când m-am întors la mănăstire după înmormântare, am început să citesc predicile tatei care fuseseră publicate de fiii lui duhovniceşti chiar cu câteva zile înainte de moartea lui. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost explicarea ecteniei care se rosteşte pentru cei morţi. Noi ne rugăm pentru sfârşit bun creştinesc şi pentru ca să ne învrednicim prin pocăinţă să încredinţăm sufletul nostru lui Dumnezeu, pentru că, atunci când moare un om drept, în faţa noastră se deschide Împărăţia Cerurilor şi astfel înţelegem că Biserica este formată din credincioşii de pe pământ şi din cei din sălaşurile raiului. Când am citit aceste cuvinte, am înţeles cine a fost tata. Datorită morţii lui în faţa mea s-a deschis Împărăţia Cerurilor. Am căpătat astfel nu numai credinţă, ci şi experienţa vieţii de după moarte. Dacă înainte credeam că există o altă viaţă, o altă lume şi că viaţa noastră aici pe pământ este trecătoare, prin experienţa căpătată am înţeles că moartea nu este decât o trecere din această viaţă la cea veşnică. În primele zile, când cineva îmi spunea: „Tatăl tău a decedat”, simţeam că aceste cuvinte nu se potrivesc pentru a defini trecerea lui în viaţa veşnică. Nu întâmplător la înmormântarea lui, mulţi cântau „Hristos a înviat!”. Aceasta este o mărturie că există şi o altă viaţă.
Toţi suntem călători pe acest pământ. Viaţa de aici este temporară. Pentru a moşteni viaţa veşnică trebuie să depunem mult efort. Tata şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu, Bisericii şi ţării. Oricare au fost funcţiile la care a fost înaintat, el se considera întotdeauna un om de rând – soldat de rând, preot de rând, savant de rând, om de rând. Dar eu ştiu că el nu a fost aşa...

Interviu realizat de M. A. Holodnăi, apărut în revista „Rossiiskoe vozrojdenie” nr.64-65, 1995-1996
În limba română a fost publicat în volumul Pr. Prof. Gleb Kaleda – „Biserica din casă”

Transcriere de Andreea Tatiana

(subtitlurile aparţin SP)

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (1)

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (1921-1994) (1)

La ce foloseşte să cunoaştem aspecte din vieţile preoţilor şi preoteselor din secolul trecut? Cred că este de ajuns şi numai faptul că viaţa lor de-a dreptul martirică este o întărire pentru noi, care adesea ne descurajăm în faţa unor lucruri mult mai simple. Puterea harului lui Dumnezeu este mare, totul este să avem credinţă şi dorinţă de slujire.
Iată, pe scurt, viaţa unui preot, a preotesei lui şi a celor şase copii, în vremurile de cruntă perioadă ale Rusiei comuniste:
(Preoteasa Natalia)


Amintiri despre tata
(fragment dintr-un interviu cu Maica Iuliana, egumena Mănăstirii Zaciatievsk din Moscova)

La 15 ani, „asistent social”
Tatăl meu era un om neobişnuit. Tatăl lui provenea din ţărani şi a fost un economist renumit pentru acea vreme, iar mama, născută Sulmeneva, provenea dintr-o veche familie boierească. Tata s-a născut în 1921. Medicii i-au spus bunicii că pruncul nu va ajunge până la vârsta de cinci ani, însă Dumnezeu a dorit să se întâmple altfel. Pe parcursul vieţii sale îndelungate, el a reuşit să facă multe pentru Rusia şi, nu în ultimul rând, pentru Biserică.
Imediat după absolvirea şcolii (pe 20 iunie 1941 a fost balul de absolvire) tata a plecat pe front. Mai întâi, el a fost repartizat la şcoala de radiooperatori, iar câteva luni mai târziu a trebuit să lupte pe front. Tata a trecut prin tot războiul: a participat şi la bătălia de la Stalingrad şi la cea de la Kursk. A fost decorat cu 16 medalii. În armată a fost un simplu soldat şi, ca prin minune, a rămas în viaţă. În tot acest timp nu a fost niciodată grav rănit, ci doar uşor. Din mila lui Dumnezeu nu a ucis pe nimeni, ceea ce este foarte important pentru un viitor preot.
La vârsta de 15 ani, cu binecuvântarea primului său duhovnic (acesta era bunicul meu din partea mamei – părintele Vladimir Ambarţumov), tata a ajutat familiile “celor deportaţi”. El îi vizita pe cei cărora li se refuzau cartele de pâine, deoarece unul din membrii acestor familii (tată, bunic sau mamă) fuseseră arestaţi sau trimişi în lagăre de concentrare. Printre aceste familii se numărau nu numai familiile clericilor, ci şi mulţi oameni simpli, care, de regulă, erau învinuiţi de activitate antisovietică. Însă adevăratul motiv pentru care ei fuseseră arestaţi erau concepţiile lor religioase. Tata ne povestea că, pe vremea când el era încă elev, în fiecare noapte la unul din copii venea miliţia şi percheziţiona casa. De multe ori se întâmpla ca să aresteze pe cineva. Printre cunoştinţele tatei şi ale părinţilor lui se numărau şi foarte multe familii care suferiseră de pe urma acestor prigoniri. Bunicul meu a organizat în parohia lui un sistem de ajutorare: el încredinţa una dintre aceste familii acelor familii care, pentru acea vreme, “se descurcau mai bine”. Oamenii care le aveau în grijă trebuiau să-şi dea cuvântul de onoare ca, cel puţin o dată pe săptămână sau o dată pe lună să le ducă ceva de mâncare sau haine. Bunicul cerea ca fiecare familie, care făcea parte din acest sistem să stabilească singură cât poate oferi şi să respecte angajamentul pe care l-a luat.
Această activitate a Bisericii rămânea ascunsă de mulţi; ea se făcea pe riscul şi răspunderea proprie. Se întocmea o listă a familiilor, care în cea mai mare taină erau aprovizionate cu produse alimentare. În general, distribuirea alimentelor se afla în seama tinerilor.

Primii lui cinci duhovnici au murit în lagăre
Experienţa şi durerea acelor ani au rămas pentru toată viaţa întipărite în inima tatei. Primii cinci duhovnici ai lui au murit în lagăre. Bunicul a fost primul, după el au urmat şi ceilalţi patru. Această durere tata a păstrat-o pentru tot restul vieţii sale, de aceea el îi cinstea mult pe sfinţii ruşi. În cântarea a 9-a din canonul tuturor sfinţilor ruşi există o adresare către aceşti bărbaţi vrednici: “…ştiuţi şi neştiuţi, descoperiţi şi nedescoperiţi”. Tata spunea mereu că în această zi sunt proslăviţi toţi cei care au suferit pentru Biserica noastră în acei ani grei – aceştia sunt numiţi “cei ştiuţi şi neştiuţi”. Într-un mod nevăzut pentru noi, ei toţi sunt proslăviţi. Mai târziu, când tata a fost hirotonit în taină şi a apărut problema înfiinţării unei biserici la noi în casă, bineînţeles că această biserică trebuia să fie dedicată tuturor sfinţilor car au existat pe pământul Rusiei.

O familie creştină patriarhală
După război, tata a intrat la institutul de cercetări geologice (acesta era visul lui cel mai mare), pe care l-a absolvit ca şef de promoţie. A fost premiant bursier Stalinist, deşi niciodată nu a fost comsomolist [un fel de UTC-ist]. La scurt timp după terminarea institutului, şi-a susţinut doctoratul şi a început activitatea pe tărâmul ştiinţific. Tot în acea perioadă era frământat de calea pe care avea să o urmeze. Viitorul mitropolit Ioan (Vendland) l-a binecuvântat să se căsătorească şi să continue mai departe activitatea ştiinţifică. Cu binecuvântarea lui, tata s-a căsătorit cu mama, Lidia Vladimirovna Ambarţumova, pe care o cunoştea din copilărie, iar pe timpul războiului ei doi au întreţinut relaţii de prietenie. Cu mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu ne-au avut pe noi, şase copii: patru fii şi două fiice.
Tata a continuat mai departe activitatea ştiinţifică, fiind şi un enoriaş activ al Bisericii Sfântul Ilie Proorocul de pe ulicioara Obâdensk. Familia noastră era o adevărată familie patriarhală creştină. Tata a fost întotdeauna capul familiei, iar mama, până la naşterea celui de-al doilea copil, a avut serviciu. După ce am venit noi pe lume, ea s-a dedicat exclusive educaţiei noastre. Noi am fost crescuţi în duhul credinţei. În fiecare sâmbătă şi duminică toată familia mergea la biserică, nici nu-mi puteam imagina cum să nu mă aflu duminica la biserică.
Mai întâi, am locuit lângă staţia de metrou “Dinamo”, dar după aceea ne-am mutat în alt cartier, la “Recinoi vokzal”. Dar de fiecare dată mergeam la Biserica Sfântului Ilie de pe ulicioara Obâdensk, din cartierul Ostojenk. Nu mergeam niciodată la biserica din apropiere de casa noastră, pentru că ne temeam ca să nu ne vadă cineva din vecini. Cât am fost mici, tata pleca în fiecare sâmbătă seara la Biserica din Obâdensk cu fraţii mai mari, iar noi rămâneam cu mama acasă. Duminică dimineaţa, tata pleca mai devreme cu fraţii, iar noi împreună cu mama veneam mai târziu. De când mă ţin minte, nu ştiu să fi lipsit vreodată de la biserică.
Noi aveam cercul nostru de cunoştinţe. Toţi prietenii noştri erau persoane foarte credincioase. Acestea erau familii cu care crescuseră şi copilăriseră părinţii noştri. Ei au rămas prieteni şi în continuare. Copiii lor erau de o vârstă cu noi, de aceea toţi am crescut împreună. Tata socotea acest mod de viaţă al familiilor creştine foarte important. De aceea, de multe ori, el se pronunţa împotrivă ca noi să legăm prietenie cu persoane străine. Toţi copiii aveau colegi de şcoală şi nimeni nu ne interzicea să ne împrietenim cu ei. Întrucât mergeam la şcoală era foarte important să comunicăm cu cineva, dar prietenii cei mai buni rămâneau copiii din familiile credincioase. La toate zilele noastre de naştere, sau la aniversări se adunau numai copiii credincioşi. Astfel am crescut noi, generaţie după generaţie, iar colegii noştri de şcoală chiar dacă nu direct, veneau în contact cu mediul creştin. Unii au ajuns să creadă şi în scurt timp s-au botezat.
La şcoală nimeni nu bănuia că suntem credincioşi. Am fost şi pioneri; tata considera că putem fi pioneri, deoarece nu suntem obligaţi la nimic. Acasă, bineînţeles, în fiecare cameră aveam icoane, pe care le acopeream cu perdeluţe. Când era timpul să ne facem rugăciunile, perdeluţele erau trase, iar dacă venea cineva în vizită, icoanele erau ascunse. Tata, care între timp devenise preot, ne învăţa să nu spunem nimănui de convingerile noastre religioase, iar dacă ne va întreba cineva direct: „Credeţi în Dumnezeu?” să răspundem fără ezitare „Da!”. În caz contrar va însemna că ne-am lepădat de Hristos. De un singur lucru se mirau toţi de ce noi nu suntem comsomolişti. De regulă toţi învăţam obligatoriu până în clasa a opta în aceeaşi şcoală, iar în clasele a noua şi a zecea părinţii ne transferau în altă şcoală. Astfel, nimeni nu bănuia că niciun copil din familie nu era comsomolist.

Acceptarea preoţiei clandestine, un gest de eroism
În 1972 mitropolitul Ioan (Vendland) de Iaroslav şi Rostov l-a hirotonit în taină pe tata, mai întâi diacon, iar mai târziu preot. Tata nu putea să se declare preot, la acea vreme ajunsese savant de talie mondială şi i s-ar fi refuzat înregistrarea care putea fi obţinută numai la biroul pentru probleme de religie. Ierarhii noştri aveau vie amintirea perioadelor sângeroase din anii ’30 şi conştientizau pericolul unor noi persecuţii, Biserica risca să rămână fără slujitori. De aceea unii ierarhi îşi asumau această îndrăzneală – să hirotonească în taină preoţi ca, în caz de pericol, Biserica să nu rămână fără slujitori. Iar preoţii, care au primit în taină acest har, să continue mai departe să săvârşească Sfintele Taine. Acesta a fost motivul care l-a determinat pe mitropolitul Ioan (Vendland) să-i propună tatei treapta preoţiei. Dar a cerut şi acordul mamei. Desigur, acceptarea acestui gest a fost un eroism din partea ei. Ea înţelegea că erau timpuri grele şi că în orice moment tata putea fi arestat, iar familia noastră să rămână pe drumuri. Cu toate acestea şi-a dat consimţământul.
Îmi amintesc că, atunci când tata a fost hirotonit, mie şi fratelui meu mai mic (eu eram al cincilea copil în familie) o vreme nu ni s-a spus nimic. Noi eram consideraţi copii mici şi se credea că nu a venit încă timpul să ne anunţe că tata devenise preot. Dar la două săptămâni de la acest eveniment, tata a crezut de cuviinţă că trebuie să ne spună şi nouă.
Pentru noi această noutate a fost neaşteptată. Eu aveam 11 ani, iar fratele meu mai mic împlinise 9. Aceasta s-a întâmplat în Sâmbăta Mare. Trebuie să precizez că eu m-am născut în seara din Sâmbăta Mare, de aceea părinţii mi-au pus numele în cinstea Mariei Magdalena. Şi iată că după 11 ani ziua mea de naştere nimerea tot într-o Sâmbătă Mare. Părinţii mi-au promis că, dacă ziua mea va nimeri în această zi, mă vor lua de Înviere la biserică; până atunci la biserică plecau numai tata şi fraţii mai mari, iar noi rămâneam acasă cu mama. Dar şi de data aceasta, în ziua când am împlinit 11 ani, tata a refuzat să mă ia cu el la biserică. Ţin minte că m-am supărat foarte tare. Aşteptasem atât de mult acest moment şi când colo cei mari mă lasă acasă, şi pe de-asupra mă trimit şi la culcare cu cuvintele: „Culcă-te mai repede, te vom trezi la miezul nopţii”. Nu puteam nicidecum pricepe de ce trebuie să mă trezească la miezul nopţii, când de fapt noi ne pregăteam să plecăm la biserică dimineaţă şi să ne împărtăşim. Supărată foc am plecat la culcare. Dar exact la miezul nopţii mama m-a trezit şi mi-a spus: „Hai, trezeşte-te. Tata te aşteaptă.” Am intrat în cabinetul de lucru al tatei şi nu puteam înţelege ce se întâmplă: camera părea schimbată, dar totodată eram conştientă că mă aflam nu în cabinetul tatei, ci undeva în altă parte. Tata purta veşminte preoţeşti, iar în mâini ţinea o cruce mare. Nu înţelegeam nimic şi nici nu-mi imaginam că există preoţi clandestini. Tata mi-a spus că a primit în taină harul preoţiei şi a devenit unul din ei. El a preferat să ne explice singur, mie şi fratelui meu mai mic, de ce a decis să fie preot clandestin şi ne-a rugat să nu spunem nimănui despre acestea, căci doar el singur va decide cui şi când va spune. Nu trebuia să afle nici rudele , nici cineva din cunoştinţe. Îmi amintesc că era uluită de cele auzite şi le-am spus: „Nici verişorii nu trebuie să afle?” Tata mi-a explicat că nu putem şti ce timpuri vor urma. În caz că vor începe din nou persecuţiile, e bine ca ei să aibă conştiinţa curată atunci când vor spune că nu ştiu nimic.

Cabinetul se transforma într-o biserică
Astfel, la noi în casă au început să se săvârşească slujbele bisericeşti. Tata slujea aproape în fiecare duminică în afară de zilele când trebuia să plece mitropolitul Ioan. De obicei, Liturghia o slujea acasă, iar la Vecernie pleca la biserică. Tata slujea, iar noi cântam şi citeam. La început la slujbe asista numai familia, dar, la scurt timp, au apărut şi primii lui fii duhovniceşti. Ei veneau tot mai des la slujbele tatei, se spovedeau şi se împărtăşeau.
Toate slujbele se ţineau în cabinetul de lucru al tatei, care era mare, avea vreo 15 metri pătraţi şi un singur geam. Desigur, noi căutam să fim cât mai discreţi. În bucătărie şi în camera vecină răsuna întotdeauna radioul, nu deschideam niciodată uşa dacă se întâmpla să vină vreun străin. Geamul era acoperit la început cu un cearşaf, iar mai târziu cu plapuma. Deasupra se punea o faţă de masă albă. Era un loc perfect pentru una dintre icoanele altarului. Alături de icoană era agăţată o cruce mare. În partea stângă a cabinetului erau aşezate multe icoane. Acest loc era destinat pentru pristol şi era format dintr-un birou care era strâns de fiecare dată, imediat ce se termina slujba, astfel că nimeni nu bănuia la ce servea el. În partea dreaptă a camerei era un birou mare de scris. Pentru ca să fie însemnat locul până unde era altarul, se puneau două taburete cu cărţi. Acestea erau acoperite cu două prosoape mari, iar de-asupra lor se agăţau icoane. Pe partea dreaptă era icoana Mântuitorului, iar pe stânga, cea a Maicii Domnului. Cabinetul se transforma în biserică, care era compusă din altar şi naosul bisericii. Nu exista nicio altă despărţitură între altar şi naos.
Corul îl formam noi. Mama avea un auz muzical perfect; încă din copilărie bunicul o învăţase glasurile şi celelalte cântări bisericeşti, de aceea pentru ea nu constituia nicio greutate să ducă slujba cu bine de la început şi până la sfârşit. Cântări deosebit de complicate noi nu obişnuiam să cântăm, toată lumea cânta aşa cum cânta mama. S-a întâmplat ca, atunci când mama era nevoită să plece undeva, toată slujba să o cântăm numai noi. Prescurile se coceau la noi în casă. De regulă, le făcea mama, iar mai târziu această îndatorire a fost lăsată pe seama fratelui meu mai mic.

Retrăirea creştinismului timpuriu – o biserică camuflată
La început ne era frică să nu vină reprezentanţii organelor de stat, de aceea camuflam tot; nu existau niciodată veşminte adevărate. Stiharul semăna cu o cămaşă de noapte. Mama o făcuse singură dintr-un material alb. Nimeni nu avea voie să o atingă deoarece tata o sfinţise. Nimeni nu bănuia că această cămaşă de noapte era de fapt un stihar. Felonul era făcut dintr-o simplă faţă de masă albă, înfrumuseţată cu panglici albe. În fiecare duminică, dis-de-dimineaţă, mama transforma această faţă de masă în felon. Pe partea de mijloc se cosea o cruce, care după aceea se descosea. La fel şi mânecuţele şi epitrahilul. Mama era foarte atentă ca nimeni să nu se atingă de ele. Aceste veşminte se păstrau cu mare evlavie. Un potir ca atare nu exista şi de aceea se folosea un pahar nou, de care nimeni nu avea dreptul să se atingă, el era păstrat într-un loc aparte. Procoveţele erau şi ele confecţionate dintr-un material. Nici copie adevărată nu avea tata, se folosea de un bisturiu nou: el s-a folosit de el până la sfârşitul vieţii, chiar şi când a slujit în biserică – într-atât îi devenise de scump şi drag. Fraţii mei au confecţionat din lemn o mică Răstignire, pe care noi o foloseam pentru a fi pusă pe pristol. Mai târziu tata a dus-o în biserică. Mobilierul era foarte simplu şi ne amintea de perioada primilor creştini. Deoarece nu exista niciun perete care să despartă altarul de restul camerei, eram cu toţii participanţi la săvârşirea Tainei. Multe sunt rugăciunile pe care preoţii le citesc în taină în altar, tata le rostea cu voce tare. Noi auzeam şi eram martori la tot ce se întâmpla în altar. Toţi cei prezenţi la slujbă erau consideraţi ca din familie. La fel şi copiii duhovniceşti ai tatei. Nimeni nu încerca să-şi demonstreze capacităţile muzicale. Totul se petrecea cu cea mai mare simplitate. Tata nu cerea niciodată de la noi ceva deosebit. Singurul lucru care trebuia respectat cu stricteţe era liniştea în timpul slujbei.

Interviu realizat de M. A. Holodnăi, apărut în revista „Rossiiskoe vozrojdenie” nr.64-65, 1995-1996
În limba română a fost publicat în volumul Pr. Prof. Gleb Kaleda – „Biserica din casă”

Transcriere de Andreea Tatiana

(subtitlurile aparţin SP)

Familia patriarhală a unui preot: părintele Gleb Kaleda (2)

luni, 19 septembrie 2011

Sondaj pentru preotese

Dragi preotese, am postat pe coloana din dreapta un mic sondaj de opinie referitor la întâlnirile între preotese şi utilitatea lor. Încerc să aflu care este părerea voastră despre acestea şi dacă merită investit în organizarea lor.
V-aş ruga să vă exprimaţi opţiunea votând varianta care vi se potriveşte (dacă variantele vi se par limitate, vă puteţi exprima pe larg aici). Iar în cazul în care consideraţi că astfel de întâlniri sunt / ar fi folositoare, ce subiecte credeţi că ar trebui atinse în discuţii? Aştept comentariile la subsolul acestei postări.
Mulţumesc. Să aveţi o săptămână binecuvântată!
Preoteasa Natalia